ECUMENISMUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

UN LIMAN DIN NISIP

Din păcate, strategia aleasă atunci de oficialii Bisericii în bătălia împotriva comunismului s-a dovedit astăzi a fi o mare pierzanie. Deschiderea către blocurile religioase din Apus justifica un nou curent de respingere a tot ce însemna totalitarism, însă odată cu acesta a venit şi „iertarea” ereticilor, care se socoteau „fraţii noştri cei anticomunişti”... Pe acest „liman de nisip” s-au demarat contactele iniţial personale ale patriarhilor şi apoi oficiale ale Bisericii Ortodoxe cu Vaticanul, apoi reînnoirea relaţiilor cu anglicanii şi restul protestanţilor, „Consiliul Ecumenic al Bisericilor” fiind văzut atunci ca o punte de recunoaştere a valorilor ortodoxe prigonite şi secularizate de regimul comunist. Deja Vestul cu toată apostazia lui însemna „libertate” pentru o Românie ortodoxă înrobită de ateism la toate nivelurile societăţii.

Anul 1990 aduce încetarea persecuţiilor, „libertatea” deschizând din ce în ce mai larg calea manifestărilor religioase eretice şi păgâne, noul stat democratic uitând sau renegând luptătorii şi martirii neamului şi ai Bisericii până în ziua de astăzi. Acest fapt arată cum duhul comunismului a lăsat sechele adânci în înţelegerea şi trăirea Ortodoxiei; singurii supravieţuitori ai gândirii Sfinţilor Părinţi şi ai mărturisirii ortodoxe rămânând tocmai acei oameni ce s-au confruntat direct, în bătălia pe viaţă şi pe moarte cu „fiara roşie”, şi prin puterea lui Hristos au biruit-o.

De aceea, pentru noi, românii ortodocşi, ecumenismul îşi are rădăcina în idealismul socialismului comunist, care la vremea lui a luptat pentru o „epocă de aur” în care fericirea umanităţii ar fi fost desăvârşită când toate deosebirile de clasă, rasă şi religie ar fi dispărut. Toată această reeducare din perioada comunistă a făcut acum posibilă minţilor înfierate de apostazie, dorirea aceloraşi principii dar sub altă denumire. Astăzi ecumenismul contrabalansează comunismul şi o face cu mult succes, dar preţul plătit de Biserica Ortodoxă Română prin toleranţă şi pogorăminte este enorm:

- comunismul a adus teroare şi asuprire, ecumenismul vine cu iubire, libertate, toleranţă, spre unirea tuturor religiilor prin dizolvarea învăţăturilor de credinţă ortodoxă;
- comunismul l-a negat pe Hristos Dumnezeu, ecumenismul recunoaşte toţi dumnezeii lumii;
- comunismul s-a străduit a stârpi Ortodoxia şi demola bisericile, ecumenismul zideşte o nouă biserică dintr-o sumedenie de culte, religii şi false biserici;
- comunismul a fost demonic, ecumenismul este antihristic.

În România, ecumenismul oferă Bisericii iluzia înnoirii, a unităţii cândva pierdute. Purtat de mentalităţile neo-comuniste sau liberaliste ale susţinătorilor, azi ecumenismul se încarnează în diverşi lideri politici şi înalte feţe bisericeşti, ce văd în Biserică vreun partid religios cu orientare creştinească sau un domeniu personal. Aşa Biserica a ajuns a fi tratată ca o instituţie a statului iar gândirea Sfinţilor Părinţi [1] ca învechită, ultraortodoxă şi habotnică.
Cum istoria se repetă, trecutul vine sub o nouă formă în anul 1994, când din dispoziţii oficiale bisericeşti se începe predarea ecumenismului în câteva facultăţi de teologie, în paralel cu o avalanşă susţinută de emisiuni media ce până astăzi fac reclamă religiilor europene.

Concret, roadele ecumenismului românesc se arată prin semnarea acordului din acelaşi an de la Balamand-Liban când făţiş se vădesc cine sunt cei ce fac mărturisirile de apostazie de la dogmele dreptei noastre credinţe ortodoxe, ce urmăresc şi cum se vor orienta pe viitor planurile de unire ale ortodocşilor ecumenişti. Imediat evenimentului s-a declanşat infestarea premeditată a programei de învăţământ teologic, docilă acum noilor planuri europene de integrare în „socialismul religios”, ce vizează, printre altele, reducerea locurilor şi anilor de studiu, precum şi eliminarea disciplinelor fundamentale şi apologetice. Astăzi, în cele mai multe facultăţi de teologie din România, nu mai există catedre de Apologetică.

În cele mai multe din cele patrusprezece facultăţi de teologie din România, din anul 1996 o nouă materie a devenit obligatorie: „Ecumenismul”, care - profitând de răstălmăcirile istorice şi de desfiinţarea catedrelor de Apologetică, Spiritualitate şi Mistică -, reaşează Ortodoxia într-o nouă viziune, desprinsă de „balastul” dogmatic şi „învechitele” canoane, promovând în schimb halucinaţiile „sfinţiilor eretici” din Apus ce văd Biserica lui Hristos deplină numai prin aderarea Ortodoxiei la normele şi etica apostată ale celorlalte „biserici”.

Momeala „ecumenismul ortodox” a fost înghiţită de către unii ierarhi ce nu văd prin această „deschidere” o profanare a Bisericii lui Hristos şi o pustiire a credinţei noastre ortodoxe, ci urmărind o glorie lumească şi papistaşă a Ortodoxiei, administrează Biserica ca pe o proprietate personală, oferind cadrul perfect pentru crearea unei noi religii universale şi reînnoite după normele secularizante ale societăţii de consum.

Paralel cu molima din învăţământul teologic universitar, în ultima perioadă s-au ridicat, pe lângă principalele facultăţi de teologie, aşa numitele „institute ecumenice”, unde cu importante finanţări venite din Apus se pun bazele şi se creează infrastructura viitoarei biserici ortodoxo-catolico-protestant-ecumeniste, prin conferinţe şi cursuri inter-confesionale, excursii şi vizite reciproce de apropiere şi recunoaştere, sumedenii de seminarii, tabere, proiecte, emisiuni radio-TV ecumenice [2], al căror mesaje şi manifestări erodează simţirea şi deformează conştiinţa ortodoxă a neamului nostru românesc.

Un loc important în manifestarea ecumenismului românesc îl ocupă „Săptămâna de rugăciune ecumenică” ţinută în ultima săptămână din luna ianuarie a fiecărui an, tocmai când Sfânta noastră Biserică Ortodoxă prăznuieşte pe marii ei apărători şi mărturisitori, după cum au fost Sfinţii Atanasie şi Chiril, Maxim Mărturisitorul, Marcu al Efesului, Cuviosul Meletie Galisiotul, pe cei Trei Ierarhi şi alţii. În această „săptămână ecumenistă”, alternativ în bisericile ortodoxe şi neortodoxe se adună clerici ortodocşi cu catolici, armeni, uniţi, anglicani şi protestanţi, dimpreună cu mult popor, săvârşind rugăciuni în comun pentru „unirea tuturor religiilor” şi „unitatea tuturor bisericilor creştine”. Acest fenomen aduce nelinişte şi dezbinare în conştiinţa bisericească a creştinilor care cugetă drept-măritor, ridicând deopotrivă clerici, monahi şi binecredincioşi creştini spre a dovedi necanonicitatea acestor nesăbuite fapte.

Prin primirea papei în România la anul 1999 s-a oficializat şi întreţinut venerarea „sfinţilor” „Bisericii” apusene: Francisc de Assisi şi Anton de Padova de către creştinii ortodocşi români. Aşadar, în luna iunie a anului 2004, cardinalul catolic Anton din localitatea Padova (Italia) a adus statuia de bronz a monahului Anton din Padova, care a trăit după schismă. Înlăuntrul bustului se găsea limba neputrezită [3] îmbrăcată în argint, fiind plimbat în procesiuni prin biserici catolice şi ortodoxe. S-au închinat nu numai simpli creştini ortodocşi, ci şi unii clerici şi ierarhi ortodocşi.

[1] Dintotdeauna, primii păstrători ai graiurilor Sfinţilor Părinţi se fac îndeosebi monahii, dar tot ei devin primii ţinta prigoanelor, socotiţi acum pentru mărturia lor întru adevăr „nesupuşi” şi „răzvrătiţi” faţă de nişte „legi bisericeşti” total anticanonice şi antibisericeşti, „abateri” pedepsite tot prin vechile metode de îngrădire tipice ideologiilor comuniste.
[2] A se vedea aici emisiunile protestant-ortodoxe ale posturilor media TRINITAS şi PAX.
[3] Limba lui Anton de Padova adevereşte puterea afurisaniei de către Sfintele Soboare ale Ortodoxiei, mădularul rămas neputrezit fiind chiar limba cu care a hulit pe Hristos.