ECUMENISMUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

ECUMENISMUL
ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Ieromonahul Visarion Moldoveanu

Trăim într-un veac al dezechilibrelor duhovniceşti, vremuri în care mulţi dintre creştinii ortodocşi sunt purtaţi de valuri, de orice vânt al învăţăturilor deşarte, prin înşelarea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4:14).

Rămânând statornici credinţei Sfinţilor Părinţii ai Ortodoxiei, ne facem astăzi purtători ai cuvântului majorităţii stareţilor, ieromonahilor şi monahilor români care mărturisesc împotriva ecumenismului, spre a arăta binecredincioşilor creştini de pretutindeni cum eresul ecumenist caută să surpe Biserica lui Hristos.

Înainte de a face orice judecată în cele ale credinţei, se cuvine a nu trece cu vederea mărturisirile celor care mai înainte de noi au ştiut să poarte „lupta cea bună” şi să biruiască până la capăt: Sfinţii Prooroci, Evanghelişti, Apostoli, Ierarhi, Mărturisitori, Mucenici şi Cuvioşi din toate timpurile şi toate locurile, care într-un cuget adeveresc Biserica Ortodoxă drept singura Mireasă a Domnului nostru Iisus Hristos şi singura Corabie a mântuirii.

Încredinţaţi fiind de cele de mai sus, vom căuta, pentru o prezentare cât mai clară a ecumenismului autohton, să găsim rădăcinile prin care s-a ridicat acest vlăstar eretic pe zidurile Bisericii noastre Ortodoxe.

Istoric vorbind, aderarea oficială şi „legală” a Bisericii Ortodoxe Române la „Consiliul Ecumenic al Bisericilor” s-a făcut în anul 1964, dimpreună cu celelalte biserici autocefale din blocul comunist. Însă, pentru a avea o înţelegere clară a momentului, va trebui să ne aruncăm privirile asupra secolelor XIII-XVIII care - asemenea vremurilor de întemeiere a Bisericii Apostolice de către Sfântul Andrei în Dobrogea -, au însemnat pentru Ortodoxia românească vremurile de aur, când mai-marii voievozi luptau deopotrivă alături de cler pentru apărarea Bisericii şi izbăvirea neamului creştinesc de cotropitorii mahomedani şi latini, când dragostea de neam era totuna cu iubirea de Hristos şi Biserică, pilde de viaţă creştinească şi mărturisire ortodoxă rămase încă vii în conştiinţa românilor.

Întreaga moştenire duhovnicească şi culturală a Bisericii începe a fi tăgăduită la jumătatea secolului al XIX-lea în urma urcării pe tron a domnitorilor emancipaţi, iniţiaţi în masonerie şi docţi în studii renascentiste, ce încet-încet au căutat desprinderea Statului de Biserică, culminând cu prigoana din perioada 1927-1934 a preoţilor şi monahilor ortodocşi ce au respins trecerea la noul calendar.

Înstăpânirea comunismului în Rusia Sovietică a avut ca urmare supunerea României în 1945. Deja ne aflăm în perioada expansiunii comuniste, care prin eliminarea în forţă a partidelor politice şi a îngrădirii Bisericii, a reuşit instaurarea unui regim de teroare socială şi ateism sistematizat timp de 45 de ani. Temniţele s-au umplut de arhierei, preoţi, călugări şi mireni mărturisitori ai credinţei ortodoxe, iar prin rugăciunile acestora Biserica a respirat, prin jertfa lor Biserica a supravieţuit asupririlor. Însă majoritatea poporului a primit din plin „binefacerile dictaturii” prin cursuri de ateism, şedinţe plenare de idolatrie comunistă, totul şi toate supravegheate de ochiul neiertător al Securităţii.