TAINA BOTEZULUI ŞI UNITATEA BISERICII

Epilog:
O mărturie de credinţă

La puţine zile după prezentarea acestui articol, a fost anunţat încă un acord ecumenist: Biserica Evanghelică din Germania (EKD) - denominaţiunea predominant protestantă, şi Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului au semnat o declaraţie comună prin care îşi recunosc botezul una alteia. Acordul a fost rezumat într-un articol apărut la 6 octombrie 2004, în Ştirile Ecumenice Internaţionale (Ecumenical News International), după cum urmează:

„În urma acordului anunţat după întrunirea din septembrie de la Istanbul, creştinii care se convertesc de la o denominaţie la alta nu vor mai fi botezaţi din nou. Deşi între bisericile noastre încă nu există comuniune, îi privim pe membrii celeilalte ca fiind botezaţi, iar în cazul unei schimbări de credinţă, respingem efectuarea unui nou botez”.

Declaraţia a fost semnată de către Mitropolitul Augustin al Germaniei din partea Patriarhiei Ecumenice, respectiv Rolf Koppe conducătorul relaţiilor externe, din partea EKD.

Dr. Dagmar Heller, reprezentantul EKD responsabil cu ecumenismul a declarat: „În timpul negocierilor, Mitropolitul Augustin a arătat cum de mulţi ani în Germania, Patriarhia Ecumenică nu a botezat noii convertiţi. Însă semnarea acestui document contribuie la reducerea neînţelegerilor şi prejudecăţilor”. În acelaşi an, o importantă conferinţă susţinută de Consiliul Mondial al Bisericilor a subliniat însemnătatea recunoaşterii reciproce a botezului, considerată de unii a oferi în momentul de faţă cea mai promiţătoare cale de promovare a unirii bisericilor. Legat de acestea, în anul 2003 secretarul general al CMB de atunci, Konrad Raiser, „proorocea”: „Va avea loc o Revoluţie copernicană în dialogul ecumenic dacă bisericile îşi vor recunoaşte cu adevărat botezul una alteia”.

Există aici câteva probleme importante de observat şi de analizat. Mai întâi de toate, aceste acorduri merg pe o cale bătătorită, adică recunoaşterea botezului neortodox per se (în sine şi prin sine, separat de convertirea la Ortodoxie), excluzând chiar lucrarea iconomiei, de vreme ce aici iconomia a devenit regulă. Căci ce rost mai are a „iconomisi” şi a plini, dacă deplinătatea harului din botez se găseşte deja în rândul neortodocşilor?

În al doilea rând, spre deosebire de acele hotărâri de la Balamand şi din S.U.A., acest acord a fost ratificat în Fanarul Constantinopolei şi semnat de episcopul unei Biserici locale. În trecut, pentru a linişti criticile, s-a spus că aceste hotărâri ecumeniste erau doar sugestii făcute de teologi în cadrul dialogurilor şi nu hotărâri ale episcopilor locali. La înţelegerile iscălite în Germania şi în Australia, avem de-a face nu cu comisii de teologi sau cu acorduri teologice care nu sunt încă puse în aplicare, ci cu eparhii locale (Biserici) sub episcopi care semnează mărturisiri de credinţă. Aceştia din urmă „cred şi mărturisesc” o identitate între Botezul Ortodox şi cel eretic, socotindu-le deopotrivă „un botez” din Simbolul Credinţei (Crezul de la Niceea). Aceasta este o tăgăduire directă a credinţei fiecărui creştin ortodox „întru un botez spre iertarea păcatelor” şi a credinţei că „una biserică” din Crez este Biserica Ortodoxă.

Fiecare creştin ortodox trebuie să-şi pună acum întrebarea: Crezi şi mărturiseşti că botezul ortodox şi cel neortodox sunt unul şi acelaşi – sunt amândouă „un botez spre iertarea păcatelor”? Dacă se crede că „unul botez” mărturisit în Simbolul Credinţei este acelaşi cu acel „botez” săvârşit de neortodocşi, înseamnă că şi „una Biserică” este asemuită cu o „biserică” căreia îi aparţin şi neortodocşii.

Mai mult, dacă neortodocşii sunt botezaţi întru moartea şi învierea lui Hristos şi s-au „îmbrăcat cu Hristos” în botez, atunci nu le lipseşte nimic din Harul lui Dumnezeu şi, cu siguranţă, singurele lucruri care îi împiedică să se împărtăşească cu Sfintele Taine împreună cu Ortodocşii sunt prejudecăţile şi neînţelegerile. Căci dacă adevărul dogmatic nu mai este un criteriu pentru apartenenţa la Biserică, nu mai există motive în afara „neînţelegerilor şi prejudecăţilor” pentru a ne opri de la unire.

Ne putem aştepta să se afirme că rânduielile ortodoxe nu s-au încălcat, de vreme ce primirea neortodocşilor «κατ’ οικονομίαν», prin Mirungere, a fost norma vreme de decenii şi va continua să fie. Dacă obiceiul nu s-a schimbat – pogorământ combătut de învăţăturile Sfântului Nicodim Aghioritul -, felul în care este înţeles acest obicei s-a schimbat cu siguranţă. Alţii îndreptăţesc acum hotărârile ecumeniste pe temeiul că Ortodocşii consideră botezul heterodox a fi un botez potenţial, şi nu unul activ. În afară de faptul că aceasta nu se afirmă nicăieri în vreun acord comun, astfel Ortodocşii par precum Iezuiţii, zicând un lucru şi gândind altul, „botezul potenţial” nu este pomenit în vreo învăţătură a Sfinţilor Părinţi. Ce Părinte a vorbit vreodată de existenţa tainelor potentiale în rândul neortodocşilor?

Iubiţi creştini ortodocşi, mărturia Sfintelor Canoane şi a Sfinţilor Părinţi este limpede. Canonul Apostolic 46 spune: „Episcopul sau preotul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că «ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce părtăşie are cel credincios cu cel necredincios?»” (II Corinteni 6:15) iar Canonul Apostolic 47 hotărăşte: „ Să se caterisească episcopul sau preotul, ce va boteza din nou pe cel ce are Botez după adevăr, sau de nu îl va boteza pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, şi să se socotească drept unul ce-şi bate joc de Crucea şi de moartea Domnului şi nu osebeşte pe arhierei de falşii arhierei”.

Mai important, totuşi, chiar decât natura anti-canonică a acestor acorduri este faptul că deosebirile fundamentale în credinţă nu mai pot împiedica unirea efectivă cu neortodocşii. Ceea ce se petrece astăzi nu este decât o „unire mincinoasă”, o falsă unitate, prin unirea falselor biserici în „botezul cel unul” al Bisericii. Noua mărturisire de credinţă susţine că „unul Botez” este orice botez, fie că este săvârşit înlăuntrul sau în afara Bisericii, fie de un ortodox sau de către un neortodox, fie conform formei apostolice sau nu. Mai mult, acest nou crez susţine, de vreme ce împărtăşim acelaşi „botez” şi ne bucurăm de aşa-zisa „unire nedeplină” cu neortodocşii -, că şi aceştia sunt membri ai Bisericii – chiar dacă unii cu oarecari „lipsuri ecleziastice”.

Fiecare creştin ortodox dar mai ales fiecare păstor ortodox este chemat să se opună cu cuvântul şi fapta acestei „noi mărturisiri de credinţă”, spre „a fi gata pururea spre răspuns la tot cel ce cere vouă cuvânt, pentru nădejdea care este în voi” (I Petru 3:15).