TAINA BOTEZULUI ŞI UNITATEA BISERICII

Recunoaşterea botezului ereticilor per se
de către ortodocşii ecumenişti

Atingând, astfel, punctele de interes ecleziologic ale teologiei sacramentale Latine, putem înţelege mai bine acordurile şi declaraţiile recente ale ortodocşilor ecumenişti. Deşi existau unii ortodocşi răsfiraţi care, chiar şi înainte de Vatican II, susţineau per se legitimitatea „botezului” neortodox [32] , sub influenţele acestui conciliu şi a „deschiderii” sale către noi posibilităţi, numărul lor a crescut dramatic.

Încă din 1975, Arhiepiscopul Athenagoras Kokkinakis al Thiateirei şi Marii Britanii (din Patriarhia Ecumenică) în „Mărturisirea de la Thiateira” încuviinţată şi binecuvântată sinodal, declara că: „Toţi Creştinii cred în acelaşi Botez, prin care toţi au devenit mădulare ale Trupului Său, Biserica” [33]. După zece ani, teologul mirean de atunci Ioan Zizoulas (astăzi Mitropolit al Pergamului), a propus discutarea „limitelor Bisericii în temeiul unităţii baptismale” [34] . El a declarat că botezul este cel ce delimitează hotarele Bisericii, şi că toţi Creştinii sunt botezaţi. Şi continuă: „În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, se poate vorbi încă de Biserică”. [35]

Şase ani mai târziu, la Balamand în Liban s-a formulat de acum vestita „Hotărâre de la Balamand”. Declaraţiile sale susţin existenţa unui „botez comun”, bineînţeles sub influenţa Conciliului II Vatican:

13) ... de la Conferinţele Pan-Ortodoxe şi Conciliul al Doilea Vatican, redescoperirea şi reacordarea valorii cuvenite Bisericii ca o comuniune, atât din partea ortodocşilor cât şi a catolicilor, a modificat radical perspectivele şi, astfel, atitudinile. De fiecare parte, se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea în aceleaşi taine, mai presus de toate o singură preoţie jertfind singurul Trup al lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerată proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este limpede că rebotezarea trebuie evitată.

În urma trădătoarei Hotărâri de la Balamand, Primatul Bisericii din Constantinopol a venit la rându-i cu o declaraţie de „unitate baptismală”. În Declaraţia Comună de „Chemare la Unitate” a Papei Ioan Paul al II-lea şi a Patriarhului Bartolomeu din 29 iunie 1995, s-a făcut următoarea afirmaţie: „O concepţie sacramentală comună a purces, a dăinuit şi a trecut de-a lungul timpului, prin succesiune apostolică [...] Aşadar, ne îndemnăm credincioşii catolici şi ortodocşi să reîntărească spiritul de frăţietate care izvorăşte din botezul cel unul şi din participarea la viaţa sacramentală”.

Mitropolitul Maxim al Aenos-ului (Patriarhia Ecumenică), un susţinător înfocat al Hotărârii de la Balamand, crede şi el că învăţătura ortodoxă recunoaşte per se botezul neortodox. El a declarat următoarele în gazeta sa eparhială: „Atunci când mărturisim credinţa întru un botez spre iertarea păcatelor, nu înţelegem prin aceasta botezul ortodox, ci orice botez creştin […] Ortodoxia şi Romano-catolicismul, cele două biserici surori din vechime continuă să îşi recunoască una alteia botezul, precum şi celelalte taine săvârşite în aceste biserici […] Rebotezarea de către ortodocşi a creştinilor botezaţi neortodox este inspirată de îngustimea minţii, fanatism şi bigotism […] Este o nedreptate săvârşită împotriva botezului creştin, chiar o hulă împotriva Sfântului şi Dumnezeiescului Duh care lucrează în orice botez creştin” [36] .

Mitropolitul Maxim, Episcopul Dimitrie al Xanthului, Pr. Alexander Goliţin, Pr. Alkiviadis Calivas, profesorul John Erickson şi alţii au fost printre reprezentanţii ortodocşi care au iscălit Declaraţia de acord Nord-Americană a Comisiei Teologice Ortodox - Catolice, asupra „Iconomiei Botezului şi Tainelor”. Emisă în 1999, aceasta a fost o încercare de a răspunde criticilor Acordului de la Balamand, şi pentru a da o replică criticilor iconomiei sacramentale. În afară de defăimarea Sfântului Nicodim Aghioritul ca „inovator” pentru învăţăturile sale în ce priveşte iconomia, Comisia a declarat următoarele:

Membrii ortodocşi şi catolici ai Comisiei noastre recunosc, în ambele noastre tradiţii, o învăţătură comună şi o credinţă comună într-un singur botez, în pofida unor variaţii de practică care, credem noi, nu afectează substanţa tainei. Suntem prin urmare îndemnaţi să declarăm că ne recunoaştem unii altora botezul ca fiind unul şi acelaşi. Această recunoaştere are evidente implicaţii ecleziologice. Biserica este în sine mediu şi efect al botezului. Această recunoaştere cere fiecărei părţi participante în dialogul nostru să admită o realitate eclezială în cealaltă [...] În realitatea comună a botezului, descoperim temelia dialogului nostru, precum şi tăria şi stăruinţa rugăciunii Domnului Iisus „ca toţi să fie una”. Aici, în cele din urmă, se găseşte baza pentru întrebuinţarea modernă a expresiei „biserici surori”[37] .

Pentru ceea ce urmărim, trebuie să fie limpede însemnatul rol al teoriei „unităţii baptismale” romano-catolice jucat în acest acord. În scurta sa analiză făcută documentului, Mitropolitul Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei declară falsitatea „unităţii baptismale” şi o identifică în mod corect ca pe o altă versiune a mult-osânditei „teorii a ramurilor”, scriind: „Pentru ecumeniştii [ortodocşi] înţelegerea şi acceptarea botezului ereticilor (catolici şi protestanţi, care au modificat învăţătura despre Sfânta Treime şi alte învăţături de credinţă) înseamnă şi acceptarea statutului eclezial al „trupurilor” eretice şi, chiar mai rău, că cele două „biserici” (latină şi ortodoxă) sunt unite în pofida unor „mici” deosebiri, sau că provenim din aceeaşi biserică şi că trebuie să căutăm a ne întoarce la ea, formând prin unire acea singură şi unică biserică. Aceasta este o formulare vulgară a teoriei ramurilor”[38] .

O formulare a teoriei ramurilor în temeiul unui „botez comun” se găseşte şi în textul adoptat şi semnat de către ecumeniştii ortodocşi în iunie 1997 la cea de-a Doua Adunare Ecumenică Europeană a Consiliului Bisericilor Europene. Acolo citim: „În apa botezului, recunoaştem prezenţa Duhului, care este izvorul întregii vieţi şi ne face părtaşi trupului lui Hristos”[39] . „Recomandăm ca bisericile [...] să caute a dobândi recunoaşterea reciprocă a botezului, în rândul tuturor bisericilor creştine”[40] .

În cele din urmă, în luna iulie a anului 2004, eparhiile australiene ale Patriarhiilor din Constantinopol, Antiohia şi România au semnat în cadrul Consiliului Naţional al Bisericilor din Australia, aşa-numitul „Document de înţelegere”, în care recunosc „taina botezului” administrată în comunităţile neortodoxe (romano-catolice, monofizite, anglicane, luterane, congregaţioniste şi unitariene) şi promovează folosirea unui „Certificat de Botez” comun [41].

Aceasta înseamnă că ierarhii ortodocşi din Australia, cu părtăşia Constantinopolului, Damascului şi Bucureştiului, au recunoscut existenţa botezului per se în confesiunile neortodoxe. Fără precedent în Ortodoxie, acest acord se apropie primejdios de hotărârile Conciliului II Vatican, care afirma: „oricine crede în Hristos şi a fost botezat după o rânduială, se află într-o comuniune, încă nedesăvârşită, cu Biserica Catolică [...] toţi cei care se mărturisesc credincioşi, prin botez sunt încorporaţi în Hristos; din aceste pricini, aceştia sunt primiţi ca fraţi de fiii Bisericii Catolice [42]. Botezul este, atunci, legătura sacramentală de unitate, cu adevărat temelia comuniunii între toţi creştinii" [43].

Concluzie:
Apel pentru o întoarcere la acrivie

Ideile prezentate de către aceşti teologi şi ierarhi ortodocşi sunt limpede în acelaşi ton cu cele susţinute de teologii romano-catolici, păreri ce s-au dezvoltat îndeosebi după cel de-al Doilea Conciliu de la Vatican. Sunt viziuni ce contrazic învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi sfidează Sfintele Canoanele, atacă fiinţa Bisericii şi îi împiedică misiunea. Mai presus de toate, sunt viziuni care nesocotesc însemnătatea credinţei în ce priveşte unitatea – orice fel de unitate, fie că este numită „nedeplină” sau „deplină”, precum grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când toţi cred asemenea, atunci este unire” [44].

Mărturia Patristică asupra problemei botezului ereticilor nu a fost disputată niciodată, în pofida recentelor pretenţii care afirmă contrariul. Sfântul Atanasie cel Mare de pildă, a privit dreapta credinţă ca fiind începutul adevăratului Botez dătător de har. Cuvintele sale arată lămurit gândirea Sfinţilor Părinţi:

Aşadar, Mântuitorul nu numai că a poruncit să se boteze, ci şi grăieşte mai înainte: „Învăţaţi”, iar apoi „Botezând pre ei întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”; căci dreapta credinţă vine după învăţare, iar împreună cu credinţa vine sfinţirea Botezului. Sunt multe erezii care folosesc doar Numele [Treimii], însă nu în chip potrivit, precum am zis, nici cu credinţă grăitoare; prin urmare, apa pe care ei o întrebuinţează este fără de folos, lipsită fiind de bună-cucernicie, încât cel ce se udă de ea este mai degrabă întinat de necredinţă decât răscumpărat [45].

Vai, ce mult lipseşte limpezimea şi discernământul cu care vorbeşte Sfântul Atanasie! Şi aceasta fiindcă este o contradicţie interioară de neînchipuit în viziunea papist-ecumenistă privind botezul Bisericii. Suntem încurajaţi să credem într-o antinomie [46], într-o deformare a realităţii mai presus de raţiune, pentru a ne conforma formelor înşelătoare ale vieţii apostate apusene [47]. Din păcate „unitatea baptismală” reprezintă gândirea dominantă în cercurile ecumenice care cuprind şi pe ortodocşii ecumenişti. Aici şade marea dramă a „mărturisirii ortodoxe” în rândul mişcării ecumenice. Îmbrăţişând aşa-numita teorie a „unităţii primordiale” în „unicul botez comun”, ortodocşii ecumenişti au pus mila mai presus de adevăr, aducând dezbinare din lăuntrul Bisericii [48].

Ce ne rămâne de făcut acum, în faţa acestei necredinţe? Precum în trecut, când „pogorămintele se arătau primejdioase pentru bună-starea turmei Ortodoxe, deschizând porţile lupilor celor din afară, încurajând nepăsarea şi apostazia”[49], Biserica trebuie să „întrebuinţeze acrivia”[50] în primirea neortodocşilor. Un arhiereu contemporan scria – şi astfel îmi voi încheia observaţiile: „Când există astfel de nedumeriri, trebuie să se aleagă rigorismul drept singura cale ce păstrează adevărul: toţi cei ce cad în erezie sunt în afara Bisericii şi Sfântul Duh nu lucrează pentru a-i îndumnezei”.[51]

[32] Vezi, de pildă, Anton Kartaşev († 1960), profesor de istorie a Bisericii la Şcolii Teologice Sfântul Serghie din Paris, Franţa, Unirea creştinilor: Problema ecumenică în conştiinţa ortodoxă (Paris: YMCA Press, fără dată), retipărită de Protopresbiter Mihail Pomazanski, Selected Essays, The Church of Christ and the Contemporary Movement for Unification in Christianity, Jordanville, NY: Holy Trinity Monastery, 1996, p. 228. Profesorul Kartaşev scrie: „Chiar şi comunităţile protestante, întrerupând fără milă contactul cu succesiunea apostolică ierarhică şi sfânta tradiţie vie a Bisericii, dar păstrând Taina Botezului în numele Sfintei Treimi, continuă prin această poartă mistagogică să îşi introducă membrii în sânul nevăzutei Biserici a lui Hristos celei una şi să le împărtăşească acelaşi Har al Sfântului Duh. Toate acestea asigură bazele pentru a ridica chestiunea unei uniri a bisericilor în temeiul drepturilor lor egale în realismul lor mistic, şi nu pe baza unui «uniatism», cum ar fi reunirea ereticilor cu Ortodoxia. Reunificarea bisericilor trebuie să fie o manifestare şi o întrupare concretă într-o realitate văzută a unei unităţi existente, nevăzute, a Bisericii”.
[33] Kokkinakis, Athenagoras, The Thyateira Confession (London: The Faith Press, 1975), p. 62.
[34] Zizoulas, John D. (astăzi Mitropolit al Pergamului, Patriarhia Ecumenică) Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement by, Sourozh Diocesan Magazine (England), august 1985, vol. 21, p. 23. „Dacă luăm în considerare canoanele Bisericii primare, atunci putem vorbi de hotarele Bisericii pe baza, aş sugera, a unităţii baptismale. Prin aceasta înţeleg că botezul este un astfel de punct hotărâtor în existenţa noastră, încât automat creează un hotar între starea înainte de botez şi de după botez: dacă te botezi, încetezi de îndată să mai fii ceea ce erai. Mori, precum zice Sfântul Pavel, pentru cele trecute şi astfel apare o nouă stare. Botezul creează un hotar Bisericii. Acum, în ce priveşte acest hotar baptismal, e de conceput că pot exista diviziuni, însă orice despărţire în interiorul acestor hotare nu este aceeaşi cu despărţirea dintre Biserică şi cei din afara hotarului baptismal. Cred că trebuie să luăm în serios graniţele baptismale ale Bisericii şi să acceptăm că în afara botezului nu există Biserică. În botez, chiar dacă este o ruptură, o despărţire, o schismă, încă se poate vorbi de Biserică. Chiar şi dacă luaţi ca bază modelul Euharistic, veţi vedea că acesta se aplică fiecărui creştin. Să luăm ca exemplu Liturghia Bisericii primare: până în momentul citirii Scripturilor, sau, precum avem încă astăzi în Liturghie, până la sărutarea păcii care este simbolul unităţii de dragoste şi la Crez, care este simbolul unităţii de credinţă – până în acest moment se putea concepe ca cineva să participe la Liturghie şi apoi să nu i se îngăduie să mai stea din diverse motive (ca o pocăinţă, de pildă, sau dacă era catehumen). El pleca înainte de săvârşirea Tainei. Aceasta ne sugerează că putem înţelege dezbinările din Biserică ca având loc exact în aceste momente: fie la sărutarea păcii, fie la Crez. Dacă nu ne aflăm în poziţia de a ne iubi unul pe altul şi să mărturisim aceeaşi credinţă, atunci se petrece o întrerupere în părtăşie (comuniune). Însă această ruptură nu înseamnă că cineva cade în afara tărâmului Bisericii. Ortodocşii, cel puţin după cum înţeleg eu, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi dar care se găsesc în dezbinare, deoarece nu pot exprima împreună aceeaşi credinţă. În trecut, aceasta s-a petrecut din cauza lipsei de dragoste care acum, slavă Domnului, a început să dispară”.
[35] Ibid.
[36] Mitropolitul Maxim al Pittsburgh-ului, The Journal of the Diocese of Pittsburgh, The Illuminator, 1995.
[37] Baptism and Sacramental Economy, An Agreed Statement of The North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St. Vladimirs Orthodox Seminary, Crestwood, New York, 3 iunie, 1999.
[38] Ekklesiastike Parembase, Nr. 71, decembrie 2001. Tradusă şi tipărită în Orthodox Tradition, Vol XX, Nr 2, pp. 40-43. Mitropolitul Ierothei include următorul citat din lucrarea Protopresbiterului George Dragas, „Rezumat şi critică” a Declaraţiei de acord, în care concluzionează că „această investigaţie în teologia sacramentală este lipsită de orice bază ecleziologică şi interpretează unilateral – sau mai degrabă interpretează greşit – realităţile practicii sacramentale ortodoxe, îndeosebi cele privitoare la heterodocşi în diferite perioade din istoria Bisericii. Aceste recomandări şi concluzii, de fapt întreaga Declaraţie de acord rezumă scepticismul Apusean. Acceptarea lor de către teologii ortodocşi semnalează o trădare deliberată a vederilor Bisericii şi o capitulare în faţa ecumenismului Apusean. Este ceva ce ar trebui să respingem”.
[39] Document final 2, Text de bază, §§ ?33.
[40] Document final 3, Recomandări de acţiune, §§ 1.1.
[41] Textul înţelegerii scrie: „Suntem de acord, împreună, să recunoaştem Taina Botezului administrată în biserica fiecăruia dintre noi şi să promovăm folosirea Certificatului de Botez comun. Semnează: Biserica Anglicană a Australiei, Biserica Ortodoxă Antiohiană, Biserica Apostolică Armeană, Federaţia Congregaţională a Australiei, Arhidioceza Ortodoxă Greacă a Australiei, Biserica Lutherană a Australiei, Biserica Romano-Catolică din Australia, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Unitariană din Australia”. Documentul complet se găseşte la pagina de internet a NCCA: www.ncca.org.au/_data/page/2/A_National_Covenant_July_041.doc.
[42] Decree on Ecumenism, chapter 1, number 3.
[43] Directory on Ecumenism, capitolul 2, numărul 11.
[44] Sf. Ioan Hrisostom, Omilie la Efeseni, 11.3, P.G. 62-85.
[45] Sfântul Atanasie cel Mare, Patrologia Graeca, A doua cuvântare împotriva Arienilor, Vol. XXVI, col 237B, p.42-43.
[46] Vezi: Callam, Neville, Introducing One Baptism: Towards Mutual Recognition of Christian Initiation (Faverges II/Revised), o prelegere prezentată Comisiei Plenare a Comitetului pentru Credinţă şi Ordine, la întrunirea ţinută la 28 Iulie – 6 August 2004, la Kuala Lumpur, Malaezia. Acolo, dl. Callam, interpretând declaraţia asupra Botezului, Euharistiei şi Slujirii [BEM, Faith and Order Paper Nr. 111, Geneva: World Council of Churches, 1982] declară: „Deoarece botezul se petrece în comunităţi confesionale distincte, credinţa bisericii, aşa cum este exprimată în acea comunitate în care se botează o persoană, este cea care determină – fie intenţionat, fie conjunctural – identitatea confesională a celui botezat” (§52). Deoarece aceste comunităţi nu sunt în comuniune deplină unele cu altele, rezultă un paradox, şi anume că „în timp ce Botezul îi uneşte pe creştini în Trupul lui Hristos, care este Unul, în acelaşi timp, botezul în cadrul unei anumite comunităţi confesionale delimitează; aceasta înseamnă că cel botezat are parte de ne-unire cu creştinii celorlalte confesiuni”. L-am întreba pe d-l Callam cum pot fi cei botezaţi în Hristos neuniţi între ei? Prin aceasta, ar trebui să fie limpede că „unul botez” nu este şi „toate (aşa-zisele) botezuri”, de vreme ce, dacă acestea ar fi botezuri adevărate l-ar aduce pe credincios în unire, atât orizontal cât şi vertical, cu Hristos şi cu Biserica. Vezi şi Scampini, Pr. Jorge A, OP, ‘We acknowledge one baptism for the forgiveness of sins’: „Acest «da» al credinţei exprimat în botez care ne face mădulare ale lui Hristos şi ale Bisericii celei una, este un «da» universal... Acest «da» ne întrupează în Biserica cea una... Pentru un catolic, o persoană botezată se mântuieşte în ciuda faptului că este Ortodox, Anglican, Lutheran, Reformat sau Metodist. În acea comunitate creştină aparte a fost exprimat «da»-ul credinţei. Părţile separate ale Bisericii celei una sunt, în pofida păcatului creştinilor, în slujba tainei unice a mântuirii... Astfel, în ciuda diviziunilor şi condamnărilor reciproce, toate comunităţile celor botezaţi cu un botez adevărat sunt în comuniune cu acest «da» al credinţei... Totuşi, pe lângă acest «da» unificator, inspirat divin şi transcendent, care ne aduce în comuniune cu Hristos şi în trupul Său, intervine un alt «da», pricinuitor de dezbinare si schismă. Acest al doilea «da» este un răspuns la interpretările particulare ale revelaţiei date în forma confesiunilor... Prin botez devenim creştini care sunt şi Catolici, Ortodocşi, Anglicani, sau orice altceva. Primul «da» ne dă posibilitatea de a primi realitatea harului comun tuturor creştinilor, însă al doilea «da» ne duce înspre o perpetuare a semnelor despărţirii... Este prin urmare esenţial pentru comunităţile creştine să fie mai motivate de dorinţa de adevăr decât de fixaţia închisă şi pătimaşă asupra tradiţiilor lor confesionale” (sublinierile ne aparţin). Oare nu este teoria pr. Scampini altceva decât o formulare limpede a teoriei eretice a ramurilor, exprimată în termeni romano-catolici? Oare nu spune că Ortodoxia este doar una din multe alte confesiuni, şi prin agăţarea de „da”-ul nostru specific, ridicăm obstacole în calea unităţii şi ne împotrivim voii lui Dumnezeu? Spunând da particularităţilor Ortodoxiei, pretinde el, spunem nu unităţii Bisericii. Aşadar, nu este aceasta o răstălmăcire a adevărului, potrivnică unei mărturisiri Ortodoxe de credinţă şi a Predaniei Bisericii?
[47] Vezi: Scampini, Pr. Jorge A, OP, ‘We acknowledge one baptism for the forgiveness of sins’: „Totuşi, mi se pare clar că, în timp ce în trecut s-a încercat să se răspundă unor situaţii concrete, s-a dovedit că sunt imposibil de prevăzut toate cerinţele pe care le ridică noile situaţii nemaiîntâlnite, făcând poate necesară punerea în evidenţă a altor aspecte ce implică botezul”.
[48] Pr. Gheorghi Florovski a fost o excepţie notabilă. A respins formal şi cu tărie asemenea teorii, ale dez-unirii existente, precum teoria protestantă a ramurilor şi a unităţii primordiale într-un botez comun (evidenţiată de curând în Romano-Catolicism), deoarece amândouă aceste eforturi irenice şi ecumenice de a găsi un numitor comun alterează sau diminuează scandalul «dez-unirii», pe care el socotea că este mai bine a-l înfrunta direct şi îl explica în termenii „adevărata Biserică, [cea Ortodoxă], şi sciziunile”. Respingea orice critică a concepţiei sale mai mult Ciprianice decât Ştefanice asupra unităţii ecleziologice şi sacramentale, astfel: «Intransigenţa nu este altceva decât un alt nume, depreciativ, pentru convingere». Şi continua: «Despărţirea face parte din crucea noastră». În altă parte a scris, tipic pentru el: «Mila nu trebuie niciodată să se împotrivească adevărului». Vezi: Williams, George H., “The Neo-Patristic Synthesis of Georges Florovsky” în George Florovsky: Russian Intellectual, Orthodox Churchman, Andrew Blane, Editor (Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1993), p. 313.
[49] Ware, Eustratios Argenti, pp. 85.
[50] Ibid.
[51] Mitropolit Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei, Ekklesiastike Parembase, Nr. 71, decembrie 2001.