Sfântul Botez este poarta de intrare în Trupul lui Hristos, aşadar temelia şi începutul tuturor Tainelor, precum Însuşi Domnul a zis: «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu»[3]. Înţelegerea proprie Bisericii este înfăţişată mai întâi de toate în Simbolul Credinţei [4], dar şi în veşnicele cuvinte ale Apostolului Pavel ce mărturisesc «un trup şi un Duh... un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor»[5]. „Acestei unităţi neîntrerupte îi aparţine botezul creştin; pe ea se întemeiază unitatea Bisericii”[6]. „Un [singur] Domn, o [singură] credinţă, un [singur] botez – acestea trei se cuprind într-o singură Biserică, pecetluind o unime de nezdruncinat”[7]. „În afara Bisericii, orice s-ar numi „biserică” este o adunare de eretici care au pierdut singura credinţă în Domnul cel Unul şi, prin urmare, botezul săvârşit de ei nu poate fi asemuit cu Botezul creştin”[8]. Pentru aceasta, ereticii şi schismaticii sunt primiţi în Biserică prin botezare.



Deoarece Biserica este „în chip desăvârşit îngrijitoarea şi păstrătoarea Tainelor [...] cade în seama îngrijirii ei şi a iconomiei să facă lucrătoare (valide) – dacă socoteşte potrivit – tainele săvârşite de neortodocşi, deşi astfel de taine nu sunt taine în sine şi se găsesc în afara Bisericii Ortodoxe”[9]. Pentru aceasta, Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie prevăd şi aplicarea „iconomiei bisericeşti”. Această terapie de anti-canonicitate se aplică particular celor bolnavi în credinţă şi genere comunităţilor ecleziastice (de ex. ereticii şi schismaticii), care totuşi „menţin credinţa în ipostasul Treimic al Dumnezeirii şi păstrează neschimbat modul canonic de botez”[10], adică „administrarea botezului prin întreita afundare, potrivit învăţăturilor apostolice şi patristice”. [11]



Aplicarea iconomiei, totuşi, nu implică în nici un fel „recunoaşterea validităţii tainelor neortodoxe per se [în sine]; iconomia este rânduiala ce priveşte doar tainele celor ce intră în Biserica Ortodoxă”[12]. Aceasta, deoarece erezia şi schisma atrag după ele desprinderea de Biserica cea una şi, prin urmare, pierderea succesiunii apostolice şi a preoţiei canonice[13]. Astfel, Biserica, călăuzită mereu de dragoste păstorească, arată iconomia în osebite împrejurări, doar „când ajută la împăcarea cu neortodocşii, fără a umbri adevărurile credinţei ortodoxe”[14]. Iconomia viază totdeauna înăuntrul învăţăturilor de credinţă, având ca măsură scumpătatea (acrivia) iar călăuză Sfânta Evanghelie. „Dacă iconomia poate trece peste un canon, totuşi, în nici un caz, nu poate fi împotriva lui... [Ea] poate fi îngăduitoare, însă niciodată potrivnică faţă de Canoane” [15].

Fie că Biserica întrebuinţează „κατ’ ακρίβειαν” [acrivia] curăţitoare a botezului, sau „κατ’ οικονομίαν” [iconomia] curăţitoare a mirungerii sau a mărturisirii de credinţă, aceasta nu aduce „nici o schimbare în învăţătura de credinţă ortodoxă privind Sfintele Taine, ci doar un pogorământ în rânduiala practică”[16].



În contradicţie vădită cu înţelegerea Bisericii stau o serie de hotărâri şi declaraţii referitoare la botez ale ecumeniştilor ortodocşi făcute în Australia, America, Vatican, Liban ş.a. Această nouă ecleziologie cuprinde o învăţătură asupra botezului ereticilor cu rădăcini în teologia romano-catolică, ce a căpătat legitimitate încă din cadrul Conciliului de la Trent şi i s-a dat o nouă exprimare la Conciliul Vatican II.


Papismul medieval „îşi consfinţeşte o stranie adăugire, o taină adiţională în ceea ce-l priveşte, ca organizaţie mondială ale cărei jurisdicţii se întind dincolo de comunitatea cea văzută a Trupului lui Hristos”[17]. Pierzând unitatea istorică cu Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, şi ajungând să înţeleagă „catolicitatea doar ca ecumenicitate sau universalitate globală”[18] - cu Roma drept centru, romano-catolicismul „s-a depărtat de chemarea taincă şi viaţa veşnică a Bisericii”[19], realizând astfel „secularizarea sau regionalizarea creştinismului” [20].



Aşadar, poate nu ar trebui să fie uimitor faptul că în punctul ecleziologic de căpătâi, care are de-a face în acelaşi timp cu natura harismatică şi cu cea sobornicească a Bisericii, Papismul medieval s-a despărţit profund de cel mai vestit Părinte al Apusului. În timp ce temeiurile fundamentale ale teologiei sacramentale Latine sunt întemeiate pe scrierile Fericitului Augustin, importanta sa învăţătură asupra validităţii obiective şi a ineficacităţii subiective a tainelor schismaticilor a fost dată deoparte.

Fericitul Augustin susţinea – şi în această privinţă este mai aproape de vederile Sfântului Ciprian [21] decât de cele ale Sfântului Ştefan Episcopul Romei: „Deşi tainele schismaticilor pot fi socotite „valide”, ele nu sunt lucrătoare”[22]. Roma a găsit momentul de a respinge această învăţătură în veacul al şaptesprezecelea, când Janseniştii au citat învăţătura fericitului Augustin pentru a-şi întări afirmaţia potrivit căreia în afara Bisericii nu este har (Extra ecclesiam nulla conceditur gratia). Învăţătura lor – împreună cu cea a Fericitului Augustin – a fost condamnată public de către Papa Clement XI la anul 1713 [23].



Apologeţii latini contemporani nu îl urmează nici pe Sfântul Ciprian, nici pe Fericitul Augustin în „rigorismul” lor, ci se mărturisesc în duhul Sfântului Ştefan Episcopul Romei, „care nu ar fi îngăduit ca botezul ereticilor să fie contestat”[24]. Această tăgăduire a Părinţilor Egiptului nu este una nouă, ci datează cel puţin din secolul al XIII-lea, încă de la Conciliul Lateran [25] care hotărăşte ca: „Din 1215, botezul săvârşit de orice mirean, inclusiv un eretic, un nebotezat sau orice păgân, este acceptat dacă păstrează forma exterioară corectă şi dacă cel ce botează are intenţia de a săvârşi ceea ce săvârşeşte Biserica”[26]. Această poziţie s-a întărit la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1445), în timp ce Conciliul de la Trent (1545-1563) merge până la a anatematiza „pe oricine zice că botezul făcut de eretici nu este valabil”[27]. Codicile Romano-Catolice ale Legii Canonice din 1917 şi 1983 confirmă şi ele această poziţie [28].



Astfel am ajuns la Romano-catolicismul contemporan şi hotărârile celui de-al Doilea Conciliu de la Vatican [29]. Analizând hotărârile de la Vatican II, Părintele John Meyendorf ne aduce în atenţie două aspecte ale noilor hotărâri ale Romei – hotărâri care puse laolaltă creează neînţelegeri teologice fundamentale. Pe de o parte, precum se menţionează în Hotărârea Bisericii (III, 22), acei episcopi care nu au comuniune cu tronul Romei nu au nici un fel de autoritate dogmatică. Pe de altă parte, există taine „valabile” săvârşite în afara Romei, încât se poate accepta ideea unei comuniuni nedesăvârşite [30] şi a unei practici mărginite de comuniunea în taine cu creştinii despărţiţi.

Punând laolaltă aceste două idei, apare „o înţelegere legalistă a Bisericii, ca o instituţie mondială de control şi securitate dogmatică, despărţind pe Hristosul Tainelor de Adevărul dogmatic”. Prin urmare, „se creează o schismă teologică între prezenţa sacramentală a lui Hristos şi descoperirea Sa ca singurul Adevăr […] autoritatea de exprimare a învăţăturii dogmatice [fiind] despărţită de realitatea Tainelor” [31] .

---

[1] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Cap. 38, P.G. 150, 452. Vezi şi: Mεταλληνου, π. Γ.Δ., Δοκίμια Ορθόδοξης Μαρτυρίας, «Εξ ύδατος καί πνεύματος» (Αθήνα: Εκδόσεις Άθως, 2001), pp. 67-87.
[2] Romanides, John S., Păcatul strămoşesc (Ridgewood, NJ: Zephyr, 2002), p. 173.
[3] Ioan 3:5.
[4] „Întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor”. Evident, aceste două articole din Simbolul Credinţei au fost menite a fi mărturisite unul după altul tocmai din pricină că cel din urmă, „un[ul] botez” este înţeles ca a se petrece doar în cea dinainte, „Una Biserică”.
[5] Efes. 4:4-6
[6] Παπαθανασίου, Χρήστου, Το «Κατ’ Ακριβειαν» Βάπτισμα και Οι Εξ Αυτού Παεκκλησίεις (Athena:Grigori 2001), p.258.
[7] Ibid. p. 293.
[8] Ibid. p. 258.
[9] Episcop Calist Ware, Eustratios Argenti: A Study of the Greek Church under Turkish Rule (Oxford: Clarendon Press, 1964), pp. 83-4
[10] Παπαθανασίου, Χρήστου, Το «Κατ’ Ακριβειαν» Βάπτισμα. pp.296-7.
[11] „Pentru convertirea (întoarcerea) la Ortodoxie a Latinilor şi a creştinilor apuseni în general, iconomia poate fi folosită doar în caz că o confesiune creştină a administrat botezul prin afundare întreită, conform formei sale apostolice şi patristice” Pr. Gheorghe Metallinos, I Confess One Baptism (Muntele Athos: Mănăstirea Sf. Pavel, 1994), pag. 115. „Iconomia bisericească” nu se întrebuinţează în orice caz, ci doar când se îndeplinesc condiţiile formale. „Se aplică în temeiul principiilor care îl prevăd şi care îl determină.” (?απαθανασίου, Το «Κατ’ Ακριβειαν» Βάπτισμα, p.296.)
[12] Ware, Eustratios Argenti, pp. 84. Trebuie notat că aplicarea iconomiei, a cărei necesitate este excepţională şi îngăduită de împrejurări osebite, poate duce la ştergerea hotarului între ortodoxie şi erezie sau la ridicarea greşelilor din riturile heterodoxe; aplicarea iconomiei este o auto-apărare, în măsura în care iconomia ţinteşte la acelaşi lucru ca şi stricteţea (acrivia), chiar dacă în alt mod.
[13] Vezi primul canon al Sfântul Vasile cel Mare, în care marele Părinte al Bisericii îl încuviinţează deplin pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, zicând că „cei ce se îndepărtează de Biserică prin schismă nu mai au harul Sfântului Duh, darul harului preoţesc se întrerupe, şi transmiterea preoţiei este împiedicată. Se întrerupe succesiunea apostolică iar cei botezaţi de ei sunt consideraţi ca fiind botezaţi de mireni. Prin urmare, nu au autoritate nici să boteze, nici să hirotonească”.
[14] Ibid. p. 85.
[15] Παπαθανασίου, Το «Κατ’ Ακριβειαν» Βάπτισμα, σ.298.
[16] Ware, Eustratios Argenti, pp. 85. Mitropolitul Ierothei (Vlahos) de Nafpaktos scrie: „Biserica îl poate primi pe un eretic sau altul prin principiul iconomiei, fără ca aceasta să implice recunoaşterea comunităţii care l-a botezat iniţial ca Biserică”. Ekklesiastike Parembase, Nr. 71 (decembrie 2001) [în greacă]. Tradus şi apărut în Orthodox Tradition, Vol XX, Nr 2, pp. 40-43.
[17] π. Ιω. Ρωμανίδου, Το προπατορικόν αμάρτημα, Αθήνα 1989, σ. 173. Tocmai acest universalism orizontal, centrat-geografic si secularizant este cel care dă tonul ecumenismului contemporan.
[18] Μαντζαρίδη, Γεωργίου, Χριστιανική Ηθική (Θεσσαλονίκη: Πουρναρά, 2002), σ. 275.
[19] Ibid.
[20] Ibid.
[21] Florovsky, Pr. George, The Boundaries of the Church (Hotarele Bisericii) (Collected Works, Vol. XIII, p. 36). „Strict vorbind, concluziile teologice ale învăţăturii Sfântului Ciprian nu au fost respinse niciodată. Chiar şi Fericitul Augustin era destul de apropiat de Sfântul Ciprian. El era în dispută cu Donatiştii, nu cu Sfântul Ciprian, şi nu l-a combătut; într-adevăr, argumentele sale au fost legate mai mult de concluzii şi măsuri practice. În raţionamentul său despre unitatea Bisericii, despre unirea în dragoste, ca o condiţie necesară şi hotărâtoare a puterii mântuitoare a Tainelor, Fericitul Augustin de fapt doar repetă cu alte cuvinte ceea ce a zis Sfântul Ciprian”.
[22] Ibid. p. 42. Acesta este pentru Fericitul Augustin deoarece „despărţirea nimiceşte dragostea, iar fără dragoste cu neputinţă este mântuirea”.
[23] Laux, Fr. John, Catholic Apologetics (Rockford,Illinois: Tan, 1990), p. 126.
[24] Adam, Karl, The Spirit of Catholicism (Spiritul Catolicismului) (New York: Macmillan, 1943), p. 190. „Afirmaţia că Biserica Catolică a ultimelor veacuri a dezvoltat ideile Sfântului Ciprian şi Fericitului Augustin, că ea „a întărit mereu principiul exclusivităţii şi astfel a limitat mereu Catolicismul” (Heiler) este în contradicţie cu faptele propriu-zise din istorie. Adevărul este că Biserica târzie a corectat rigorismul original al Sfinţilor Părinţi din vechime ai Egiptului şi a susţinut că harul lui Dumnezeu lucrează chiar şi în afara trupului Catolic (Sobornicesc). Tainele necatolice au puterea de a sfinţi şi a mântui, nu doar obiectiv ci şi subiectiv”. (p. 192).
[25] Declaraţia Sinodului Lateran zice: „Taina botezului […] săvârşită de oricine după invocarea rânduielii Bisericii, lucrează mântuirea”. (Concilium Lateranense IV, cap. I, De fide catholica).
[26] Παπαθανασίου, Το «Κατ’ Ακριβειαν» Βάπτισμα, p.196n.
[27] Vezi: Sinodul de la Trent, Perioada 1, Sesiunea VII, Canonul 4, unde se afirmă: „Si quis dixerit, baptismum, qui etiam datur ab haereticis in nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti, cum intentione faciendi quod facit ecclesia, non esse verum batismum, anathema sit.” În teologia sacramentală Latină, se face o însemnată distincţie legalistă între „puterea hirotoniilor” şi „puterea jurisdicţiei”. În temeiul acestei despărţiri teoretice a puterilor, Romano-Catolicii recunosc valabilitatea tainelor schismaticilor şi ereticilor „atâta timp cât natura acestora cere doar puterea hirotoniilor, nu puterea jurisdicţiei”. Adam, Karl, The Spirit of Catholicism, p. 191.
[28] Παπαθανασίου, Το «Κατ’ Ακριβειαν» Βάπτισμα, p.196n.
[29] Aceste hotărâri, legate de teologia botezului, sunt văzute de Romano-Catolici ca fiind rodul muncii acelor teologi care „fac loc teologic pentru deschiderea ecumenică”. Scampini, Pr. Jorge A, OP, «Mărturisim un botez spre iertarea păcatelor»: De la crezul Bisericii, la provocarea de a accepta un alt crez, precum Hristos ne-a acceptat pe noi (cf. Rom. 15:7), o prelegere ţinută la Comisia Plenară a Comitetului pentru Credinţă şi Ordine, la întrunirea din 28 iulie – 6 august 2004 ţinută la Kuala Lumpur, Malaezia, nota 15. În particular, el citează „contribuţiile făcute înainte de Vatican II de către teologii asociaţi cu mişcarea «ecumenismului spiritual», care a răsărit la Lyon, sub inspiraţia lui P Couturier. Vezi P. Michalon, L’étendue de l’Église, Irenikon 20 (1947), pp. 140-163; L Richard, Une thèse fondamentale de l’oecuménisme: le baptême, incorporation visible à l’Église’ în Nouvelle revue théologique 74 (1952), pp. 485-492. Există şi o recunoaştere largă a contribuţiei Cardinalului A. Bea în timpul Conciliului...
[30] Vezi capitolul 1, nr. 3 din Hotărârea asupra Ecumenismului (Decree on Ecumenism). Acolo citim: „Căci oamenii care cred în Hristos şi au fost botezaţi corect sunt într-un fel de comuniune, imperfectă, cu Biserica Catolică”. Iar mai apoi, citim: „Acei fraţi despărţiţi de noi poartă şi ei multe lucrări liturgice ale religiei creştine. În feluri care diferă potrivit stării fiecărei Biserici sau comunităţi, aceste acţiuni liturgice mai mult ca sigur pot, cu adevărat, da naştere unei vieţi în har, şi, trebuie spus, pot asigura accesul la comuniunea mântuirii. Prin urmare, Bisericile şi comunităţile despărţite, deşi credem că suferă de deficienţele deja menţionate, nu au fost în nici un fel lipsite de însemnătate şi importanţă în taina mântuirii. Pentru că Duhul lui Hristos nu s-a oprit să le mai întrebuinţeze ca mijloace de mântuire, trăgându-şi eficacitatea din însăşi deplinătatea harului şi adevărului încredinţate Bisericii Catolice” (sublinierile ne aparţin). Mai mult, schisma teologică de care vorbeşte Pr. Meyendorf este pusă cel mai bine în evidenţă atunci când slujirea şi rugăciunea în comun este interzisă pentru a exprima unitatea, însă este cerută pentru a dobândi harul: „Expresia unităţii interzice în general slujbele (închinarea) în comun. Harul, spre a fi dobândit, cere uneori aceasta” (vezi cap. 2 nr 8). Aceasta, deoarece unitatea nu se exprimă în Euharistie, ci în presupusul vicar al lui Hristos pe pământ, Papa.”
[31] Ορθόδοξος Θεώρησις της Β’ Συνόδου του Βατικανού, Επιμέλεια Μαρίας Δ. Σπυροπούλου, Αθήναι 1967. Άρθρα που περιλάμβάνονται από τους εξής συγγραφείς: Αγουρίδου Σ., Αλιβιζάτου Α., Clement O., Evdokimov P., Zander L., Ιωαννίδου Β., Καλογήρου Ι., Καρμίρη Ι., Kniazeff A., Ματσούκα Ν., Meyendorf J., Νησιώτη Ν., Ροδοπούλου Π., Schmemann A., Scrima A., pg. 79. Asa cum arată în mod corect Pr. Meyendorf, „nu există nici un obstacol esenţial în calea comuniunii în Taine în „acele cazuri în care «valabilitatea» tainei în comunitatea de altă credinţă (dogmă) este recunoscută” (pag. 80) nu este una nouă. Mai degrabă, a fost una dominantă în lumea protestantă vreme de secole, confirmând doar, în mod remarcabil, vestita afirmaţie a lui Alexei Homiakov: „Papismul a fost protestant chiar de la începuturile sale”.