~ III ~
Dialogurile cu romano-catolicii
s-au arătat a fi zadarnice și dăunătoare
Referitor la papalitate, s-a observat faptul că dialogul inter-creștin ce durează mai bine de douăzeci de ani, a început cu o strategie nemaiîntâlnită, bazată pe înlăturarea hotarelor ce deosebesc credințele și găsirea unor formule de apropiere - pricină pentru liniștirea credincioșilor catolici de a nu mai căuta în afara Romei adevărul. De vreme ce li se spune că nu există mari diferențe și toți aparțin aceleiași „biserici”, paterii catolici au acum motiv să justifice întâlnirile și rugăciunile împreună cu ortodocșii în fața mass-mediei, de asemenea să amăgească printr-o mincinoasă și trădătoare „unire” conștiințele simplilor credincioși.

În cadrul prezentei Conferințe, un număr important de discuții au dezbătut evoluția istorică și urmările actuale ale Uniatismului greco-catolic - deși responsabil de unele întreruperi ale dialogului cu ortodocșii, continuă să fie încurajat de Vatican prin diverse metode -, concluzionându-se că Roma nu renunță și nu va renunța vreodată la prozelitismul și expansiunea asupra Bisericii Ortodoxe, care în mod ipocrit acceptă să fie numită „biserică soră”.

În același timp, Catolicismul își aruncă lacom gheara către credincioșii ortodocși, întemeind dioceze din rațiuni prozelitiste în jurisdicțiile ortodoxe, și nu-și mai ascunde dorința de a avea cele mai multe drepturi asupra Locurilor Sfinte. Ba mai mult, Roma nu a respectat condamnarea Uniației [9] prin hotărârea comună luată la a VI-a Sesiune Plenară din Freising, Monaco (6-15 iunie 1990), semnată în unanimitate de teologii ortodocși și catolici membrii ai „Comitetului Internațional Mixt asupra Dialogului Teologic între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică”; acest lucru arată clar cât de mult sunt respectate și cât se vor aplica rezultatele oricărui dialog care limitează intențiile papiste.

Însă pentru a elimina total amintita condamnare, Catolicismul a atras Ortodoxia în noi discuții asupra acestui subiect la Balamand, Liban (17-24 iunie) unde, de această dată, „unirea inter-bisericească” fost justificată și Uniația legalizată prin semnăturile reprezentanților a nouă Biserici Ortodoxe autonome (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Cipru, Polonia, Albania și Finlanda) în timp ce alte șase Biserici Ortodoxe autocefale (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia, Cehoslovacia) au respins hotărârea și au refuzat participarea. Cu toate acestea, cel mai important aspect al „Hotărârii de la Balamand” nu stă în justificarea și legalizarea Uniației, ci în serioase compromisuri în materie de credință a reprezentanților ortodocși.

Pentru prima dată, prin încălcarea nu numai a Sfintei Predanii Apostolice păstrată neschimbată de-a lungul secolelor, dar și prin încălcarea propriilor hotărâri și declarații, teologii ortodocși au negat unitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea Bisericii Ortodoxe, acceptând alături de ea, în drepturi egale așa-numita „Biserică Romano-Catolică”, declarând că „amândouă au în comun responsabilitatea față de păstrarea Bisericii în conformitate cu iconomia divină”. Mai departe, „Hotărârea” face o recunoaștere reciprocă a Tainelor, a succesiunii apostolice și a mărturisirii credinței apostolice motivând clericii ortodocși și paterii romano-catolici în a „se recunoaște în mod reciproc ca adevărații păstori ai turmei lui Hristos”.

După Hotărârea de la Balamand, unde a fost semnată o nouă etapă a unirii inter-creștine, devin justificate în mod absolut vizitele papei la „bisericile surori” din România, Bulgaria, Georgia și Grecia. De asemenea, devine legitimă acceptarea de către mulți teologi ortodocși a „teologiei baptismale” afirmată la Conciliul II Vatican, unde conform acestei teorii, botezul făcut de ereticii din afara Bisericii este valid per se [10]; mai mult, botezul ar fi cel care determină hotarele Bisericii lui Hristos și nu Biserica validitatea botezului. Și iarăși - prin acel „botez”, toți creștinii oricărei „biserici” (secte sau cult) ar deveni membrii ai Bisericii lui Hristos. Din acest motiv „rebotezarea” neortodocșilor de către Biserica Ortodoxă este interzisă în Hotărârea de la Balamand.

În acord cu propunerile și discuțiile desfășurate în timpul prezentei Conferințe, în unanimitate s-a recunoscut că în afara Bisericii Ortodoxe nu lucrează Harul Cel mântuitor al Sfântului Duh, de aceea „tainele” neortodocșilor sunt fără fundament și total inexistente. După cugetul Sfinților Părinți, toți cei de altă credință decât cea ortodoxă care vin în Biserica Ortodoxă, trebuie să primească Sfântul Botez.

De asemenea, s-a tras un semnal de alarmă privind inițiativele pentru „comuniune liturgică” cultivate de mult timp în sânul catolicismului și adoptate de Conciliul II Vatican (1963-1965), ce au influențat atât pe clericii cât și pe teologii ortodocși, încât sub pretextul „reînnoirii liturgice” se urmărește aducerea ortodocșilor sub papă, după modelul Uniației greco-catolice. Se încearcă progresiv, după un timp de pregătire psihologică, impunerea unui cult și a unei închinări „neutră” dogmatic, fără nici o referire la învățăturile de credință ale Sfintelor Canoane și mărturisirilor Sfinților Părinți, pentru ca „noua unire” să fie acceptată, la un momentul dat, de către toți. Tot prin această viziune eretică se justifică planificarea și începerea „purificării”[11] textelor liturgice.

[9] Drept organizație cu scopuri prozelitiste, întemeiată fără bază eclesiologică.
[10] Prin el insusi, intrinsec, n.n.
[11] Adică eliminarea sau retâlcuirea pasajelor cultice și liturgice ortodoxe ce contrazic ideile de unire inter-creștină și inter-religioasă.

Inapoi Continuare