Ecumenismul - Geneză, Aşteptări, Dezminţiri”

~ II ~
Raţiunile ecumenismului prezentate participanţilor ortodocşi
s-au dovedit a fi potrivnice adevărului de credinţă şi au fost respinse

Din păcate, Biserica Ortodoxă dând curs iniţiativelor smintitoare ale Patriarhiei Ecumenice, s-a implicat de la început în pan-erezia ecumenistă, cu grave consecinţe asupra învăţăturilor de credinţă ortodoxă. Prin binecunoscutele Enciclici din anii 1902, 1920 şi 1952, Patriarhia Ecumenică a intrat într-un modus operandi ecumenist, luându-şi de la sine rolul de lider în această lucrare. Temeinica mărturisire apostolică şi patristică împotriva sectelor şi ereziilor se schimbă radical din anul 1902 sub presiunea situaţiei politice şi economice internaţionale. Astfel, încă din vremea Patriarhului Athenagoras şi până astăzi, poziţia Bisericii din Constantinopol în privinţa ecumenismului a devenit oficială, atrăgând în timp de partea sa şi alte Biserici locale, biserici care până la jumătatea secolului XX s-au arătat rezervate în privinţa acceptării ecumenismului.

În cadrul prezentei Conferinţe Teologice Inter-Ortodoxe a devenit clar, în urma numeroaselor prezentări şi dezbateri, că motivele participării bisericilor autocefale la Mişcarea Ecumenică nu sunt de natură duhovnicească, ci au la bază interese politice, sociale sau etnice. Prin propria participare, fiecare Biserică locală îşi urmăreşte interesele, fie în ceea ce priveşte politica sau ajutorul material, fie pentru a se proteja de furia atotputernicei lumi occidentale - la fel cum s-a întâmplat şi în vremea Sinoadelor Unioniste din vremea cruciaţilor, cu puţin înaintea căderii Constantinopolului.

Din cauza lipsei Adevărului din învăţăturile teologice ale neortodocşilor, cuvântul Evangheliei şi Harul cel cu adevărat mântuitor, nu există; desigur, apărătorii ecumenismului nu vor admite aceasta, arătând prezenţa unor personalităţi teologice importante, cu bune intenţii şi cu mărturisire ortodoxă, în primele stadii ale ecumenismului. Iar pentru a motiva participarea ortodoxă la dialogurile teologice bilaterale şi multilaterale din cadrul aşa-numitului „Consiliu Mondial al Bisericilor”, în principal ecumeniştii aduc două păreri înşelătoare ce caută să le agaţe de adevărul teologic şi duhovnicesc al Bisericii: arătarea iubirii faţă de neortodocşi şi mărturisirea credinţei ortodoxe.

Învăţătura cea dreaptă a Bisericii se arată numai atunci când dragostea este unită cu adevărul. Când dialogul dragostei nu coexistă cu cel al adevărului şi nu conduce la primirea adevărului mântuitor - care este Hristos şi a Sa Biserică -, acel dialog devine o cursă primejdioasă care se afundă în toleranţa sincretistă, abătându-se de la calea mântuirii prin îndepărtarea de împărtăşirea cu Sfântul Duh întru unimea credinţei ortodoxe. Nu poate exista rău mai mare decât pierderea mântuirii, iar aceasta numai lucrare a dragostei nu poate fi numită.

Este oare cu putinţă să se întoarcă dragostea împotriva adevărului? Numai în erezii lucrează iubirea de neadevăr, de minciună, de înşelare, de demonism şi ură, de răstălmăcire a adevărului Bisericii. Numai în dialogurile ecumeniste cuvântul „dragoste” este folosit cu necumpătare, în timp ce Adevărul a ajuns a fi privit ca un obiect de studiu sau subiect de discuţii, neputându-se afla desăvârşit în nici o moştenire istorică a vreunuia din membrii CMB.

Biserica Ortodoxă Sobornicească nu încearcă să caute adevărul. Ea îl cuprinde. În dragostea curată a Bisericii, adevărul este dăruit neortodocşilor lipsiţi de el sau care l-au răstălmăcit. Adevărul merge întotdeauna dinaintea dragostei, după cum Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă: „De vei vedea vreodată dragostea prigonită, nu-i da crezare în locul adevărului, ci te împotriveşte cu bărbăţie până la moarte … nu trăda adevărul cu nici un chip?”[3]. Şi adaugă cu tărie: „Nu primi nici o învăţătură de rea-credinţă din pricina dragostei”[4]. Ecumenismul cade în păcat de moarte pentru că respinge şi ascunde adevărul Bisericii, adevăr care mulţi neortodocşi se străduiesc să-l afle. După dreptate, cuvântul lui Hristos asupra fariseilor se potriveşte şi ecumeniştilor: «Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.» [5]

Cât despre încercarea de „mărturisire a credinţei”, chiar dacă anunţă vreun scop bun şi ar împlini unele aşteptări, s-a dovedit în realitate a fi falsă. Sub nici un chip nimeni nu poate crede că mărturisirea şi propovăduirea credinţei ortodoxe poate să înceapă prin trădarea credinţei. Însuşi statutul de participare a ortodocşilor în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi la dialogurile teologice cu ereticii papistaşi, protestanţi şi monofiziţi constituie o negare a unicităţii Bisericii, o nivelare ce pune Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică pe aceeaşi treaptă cu ereziile şi schismele veacului. Aceasta este, după cum s-a mai spus, cea mai mare erezie eclesiologică din toată istoria Bisericii.

Vrednicul de pomenire, Mitropolitul Irineu al Samosului exprimând poziţia multor arhiepiscopi, grăieşte: „Cum este posibil ca unii ierarhi ortodocşi care participă la viaţa Bisericii, să poată fi membrii activi într-o organizaţie religioasă unde Sfânta Treime este respinsă, unde ceilalţi participanţi cred că Biserica lui Hristos este sfărâmată în bucăţi şi că fiecare sectă este o parte din acest întreg, dar mai ales însăşi Biserica Ortodoxă de Răsărit ar reprezenta un fragment”[6]. Cu adevărat, nu putem afla vreun temei în învăţătura, viaţa şi lucrarea Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi, care să justifice participarea de până acum sau vreuna viitoare a ortodocşilor la unirea cu organizaţiile eretice, precum „Consiliul Mondial al Bisericilor” sau alte instituţii şi adunări similare [7]. Precum rădăcina ecumenismului a fost şi este rea, asemenea şi fructele sale sunt rele, «căci după roadă se cunoaşte pomul»[8].

Se încheie pentru ecumenism aproape un secol de existenţă, timp în care şi-a arătat care îi sunt cu adevărat năzuinţele, lesne înţelese de către adevăraţii ortodocşi. Însă, îngrijoraţi pe bună dreptate de evoluţia şi impasurile apărute, apărătorii „ortodocşi” ai ecumenismului, încearcă pe o mulţime de căi să descurajeze retragerea crescândă a Bisericilor Ortodoxe din CMB - exod care deja a început şi care se răspândeşte tot mai mult.

La prezenta Conferinţă, din partea multor delegaţi au fost arătate roadele apostaziei în urma înmulţirii dialogurilor ecumenice, legate de participarea tot mai susţinută a reprezentanţilor ortodocşi în cadrul CMB. Înainte de a prezenta pe scurt rezultatele dezbaterilor teologice, este importantă opinia exprimată de moderatorii şi participanţii la Conferinţă, potrivit căreia, de la naşterea şi răspândirea mişcării ecumeniste şi până la prezenţa Bisericii Ortodoxe în CMB în ultimii şaizeci de ani, ecumeniştii nu au reuşit să aducă nici un neortodox la credinţa ortodoxă. Dimpotrivă, au loc masive convertiri ale ortodocşilor la ecumenism, în pofida ideii cum că „toţi ar trebui să rămână fideli propriilor credinţe”, în vederea aşteptatei uniri a „bisericilor”. Se cunosc episcopi din diaspora ce au respins pe neortodocşii ce doreau să se boteze în Biserica Ortodoxă.

Atunci pe ce se bazează şi unde se găseşte mult-numita „mărturisire a credinţei Ortodoxe” în ecumenism? Dimpotrivă, în loc să mărturisim adevărul, ne facem părtaşi la erezie şi amăgire. Pornind de la această alianţă de durată cu ereticii, nemaiîntâlnită în istoria Bisericii, s-a ajuns la o asemenea alienare şi orbire a reprezentanţilor ortodocşi, încât teologi şi clerici au semnat cu uşurinţă hotărâri ale dialogurilor în care învăţătura de credinţă a Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi este retâlcuită astfel încât să arate erezia ca adevăr, ereticii să fie consideraţi ortodocşi, iar „botezul şi tainele” lor să fie recunoscute ca valide. Astfel, cu paşi mici, se înaintează de la rugăciunile în comun spre împărtăşirea din acelaşi potir (intercomuniune).

[3]Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, Omilia 22, versetul 18, PG 60, 611.
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni, Omilia 2, versetul 10, PG 62, 191.
[5] Matei 23:13.
[6] Vezi P. Mpratsiotos, Irineu al Samosului şi Consiliul Mondial al Bisericilor, rev. Ekklesia, nr. 40 (1963), p.477.
[7] Principala vinovată de trădarea credinţei ortodoxe se face gândirea eretică ce se răspândeşte prin „teologia” acestui veac - „teologia neadevărului” - adoptată şi instituţionalizată de diverse organizaţii umanist-ecumeniste precum: CMB, ONU, UE, YMCA, WSCF, OSCE, KEK, OMRU, CEK-CBE.
[8] Matei 12:33.