BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ŞI ECUMENISMUL

I. ÎNFIINŢAREA C.M.B.

1.

Însăşi numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” conţine întreaga erezie a acestei organizaţii pseudo-ecleziale.

Biserica este Una şi Sobornicească şi în ea viază tot Adevărul, tot Harul şi toate cele pe care Domnul le-a adus cu El pe pământ şi le-a dăruit pentru mântuirea oamenilor. Biserica este Una şi Sobornicească pentru că îi adună pe toţi cei ce doresc mântuirea întru una, într-un întreg, care este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos. Prin urmare, însăşi ideea unui „consiliu” sau a unei „uniuni” a bisericilor este de neconceput, inadmisibilă şi inacceptabilă cunoştinţei şi conştiinţei ortodoxe.

Consiliul Mondial al Bisericilor s-a născut dintr-o erezie modernă – pan-erezia numită ecumenism. Astăzi fenomenul ecumenist nu mai este ceva nou şi necunoscut; s-a scris şi s-a vorbit destul de mult despre el vreme de decenii şi se poate spune că este un fenomen extrem de complex. Ecumenismul este mai presus de toate o erezie ecleziologică, deoarece loveşte la însăşi rădăcina Credinţei Ortodoxe – în alcătuirea Sfintei Biserici, încercând să o preschimbe într-o „organizaţie socială”, golită de toate însuşirile divino-umane ale Trupului lui Hristos, pregătind astfel calea pentru venirea lui Antihrist.

Temeliile ecumenismului au fost puse în Anglia încă din anul 1897 la Conferinţa celor 194 de cardinali anglicani de la Lambeth. La această întrunire au fost formulate principiile de bază ale viitoarei uniri ecumeniste a „bisericilor” creştine. Conferinţa de la Lambeth a definit un minim dogmatic, adică unitatea va fi regăsită în baza comună de învăţături teologice. Potrivit acestei concepţii, numitorul comun ar trebui căutat în Sfânta Scriptură (însă în afara contextului Sfintei Tradiţii), în Simbolul de credinţă de la Niceea şi Constantinopol, şi în doar două taine: Botezul şi Euharistia. Pe lângă acestea, s-a pus accentul pe aşa-numitul „Principiu al toleranţei”, privind învăţăturile celorlalte „biserici”, în pregătirea introducerii unui „compromis al dragostei”.

A treia invenţie a Conferinţei de la Lambeth a fost vestita „teorie a ramurilor”, provenită din afirmaţia că Biserica lui Hristos este, prezumtiv, un arbore cu multe ramuri, toate aceste ramuri fiind egale unele cu altele, reprezentând manifestarea Bisericii celei una doar în unitatea lor colectivă.

O dată sădită, sămânţa cea rea s-a răspândit cu repeziciune. Până la începutul secolului al XX-lea, „bisericile” protestante au organizat în 1919 un Congres Misionar Mondial la Edinburgh, unde s-a hotărât organizarea unei mişcări creştine mondiale care să se ocupe de chestiunile credinţei şi organizării bisericii. În acelaşi timp era activă şi mişcarea „Viaţă şi lucrare”, a cărei misiune era să realizeze unitatea creştinilor prin cooperarea lor asupra chestiunilor vieţii practice. Din aceste două mişcări exclusiv protestante, unite mai apoi în 1948, la prima Adunare Generală de la Amsterdam ia fiinţă Consiliul Mondial al Bisericilor cu sediul la Geneva. Din nefericire, la această adunare au fost prezente şi câteva biserici ortodoxe, printre care Patriarhia Ecumenică, Biserica Ciprului, Biserica Greciei şi Mitropolia Rusă din America.

Din păcate, unii ierarhi şi teologi ortodocşi nu au rezistat acestei ispite a modernismului şi secularismului multă vreme, şi curând s-au infectat cu ea. Dintre bisericile ortodoxe, prima care a făcut concesii ecumenismului a fost Patriarhia Constantinopolului încă din ianuarie 1920, prin Enciclica ei „Către bisericile lui Hristos de pretutindeni”, unde pentru întâia dată numele de „biserici” este acordat în mod egal tuturor feluritelor credinţe eretice.

Astfel, încă de la începutul acestei nefericite enciclice, se zice: „...apropierea între diferitele Biserici creştine şi frăţietatea între ele nu sunt excluse de către diferenţele de doctrină care există între ele...” Enciclica susţine mai apoi necesitatea de a lucra pentru „pregătirea şi avansarea acestei uniri binecuvântate”; numeşte felurite grupări eretice „biserici care nu mai trebuie să se socotească unele pe altele a fi străine şi venetice, ci înfrăţite, făcând parte din casa lui Hristos” şi „împreună moştenitoare, mădulare ale aceluiaşi trup şi părtaşi făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos” (Efeseni 3:6).

Ca prim pas practic în dragostea şi încrederea reciprocă s-a considerat a fi necesar ca Biserica Ortodoxă să primească Calendarul Nou (gregorian), „pentru ca prăznuirea marilor sărbători creştine să se facă în acelaşi timp de către toate bisericile”. Această cerinţă a fost împlinită curând de către Patriarhia Constantinopolului (şi mai apoi de alte câteva Biserici Ortodoxe locale), plătind un preţ scump: schisma internă, atât între Biserici cât şi între credincioşi.

Alte biserici ortodoxe au rezistat pentru o vreme acestei ispite. Îndeosebi Patriarhia Moscovei a arătat precauţie în privinţa ecumenismului. Congresul Episcopilor Bisericilor Ortodoxe locale ţinut la Moscova între 8-18 iulie 1948, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ruse a dat mărturie despre aceasta. Reprezentanţii Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Serbiei, României, Georgiei, Bulgariei, Poloniei, Cehoslovaciei şi Albaniei care au luat parte la întrunire au respins participarea la Mişcarea Ecumenică Mondială şi CMB (care tocmai se înfiinţase), condamnându-le ca eretice.

Totuşi, această râvnă a ortodocşilor în a propovădui Adevărul lui Dumnezeu despre Biserică nu a durat mult. Doar la patru ani de la alcătuirea Consiliului Mondial al Bisericilor, în 1952, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului a emis o enciclică, chemând toţi conducătorii bisericilor ortodoxe locale să se alăture Consiliului Mondial al Bisericilor. În pofida faptului că motivele unui astfel de îndemn erau extrem de banale, umaniste şi nebisericeşti (de pildă, „apropierea oamenilor şi a naţiunilor” cu scopul „confruntării marilor probleme care preocupă întreaga omenire”), în decursul aceluiaşi an (1952), unele biserici ortodoxe s-au grăbit să se alăture CMB. Patriarhia Ecumenică şi-a trimis reprezentanţi permanenţi la sediul CMB de la Geneva. În 1959, Comitetul Central al CMB s-a întâlnit cu reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe în insula Rhodos. De atunci, ecumenismul a trecut de zidurile Ortodoxiei şi a început, precum un cancer, să o roadă dinăuntru. După întâlnirea de la Rhodos, ortodocşii au început să se întreacă unii cu alţii care să fie mai ecumenist.

Începând din 1961, ecumeniştii ortodocşi au început să convoace o serie de conferinţe cu scopul realizării ţelurilor lor ecumeniste. Astfel, în 1964, s-a ţinut la Rhodos o a treia conferinţă, unde s-a hotărât să se poate dialoguri cu ereticii „de pe baze egale” şi fiecare biserică ortodoxă locală era silită să stabilească, independent, „relaţii frăţeşti” cu ereticii. Conducătorul tuturor acestor planuri ecumeniste a fost Patriarhul Athenagoras, care a iniţiat o serie de întâlniri cu Papa Romei, a săvârşit ridicarea reciprocă a anatemelor din 1054, a condus rugăciuni în comun ş.a., fiind urmat mai apoi de succesorii şi asistenţii săi, arhiepiscopii Iacov al Americii de Nord şi de Sud, Stelian al Australiei, Damaschin al Genevei şi mulţi alţii.

Lucrul asupra agendei ecumenice a fost însoţit de declaraţii separate ale unor reprezentanţi individuali ai Bisericilor Ortodoxe, în afara celor aparţinând Scaunului Constantinopolei – declaraţii care nu au nimic în comun cu poziţiile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Hotarele aşezate de Părinţii noştri între adevăr şi minciună, lumină şi întuneric, Hristos şi Veliar au fost încălcate. Sarcina de căpătâi a tuturor manifestărilor de dragoste sentimentală (în esenţă, reciproc ipocrită) presupus arătată în aceste declaraţii a fost de a dezvolta în rândul creştinilor ortodocşi conştiinţa că sunt fraţi în Hristos cu neortodocşii şi împreună-mădulare ale adevăratei Biserici a lui Hristos cea una. Acestea au fost afirmate la întruniri şi conferinţe, tipărite în cărţi şi reviste, şi emise la radio şi televizor.

Şi toate acestea duc mai devreme sau mai târziu către „un singur Potir”, adică la împărtăşirea în comun (intercommunio), scopul de căpătâi al aşa-zisului „dialog al iubirii”. Potrivit părintelui Iustin Popovici, acesta este de fapt „cea mai vicleană trădare a Domnului Hristos este trădarea lui Iuda şi trădarea întregii Bisericii a lui Hristos”.

II. BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ
SE ALĂTURĂ CMB

Urmând exemplului dat de celelalte biserici ortodoxe locale, îndeosebi de Patriarhia Constantinopolei, Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut încă de la început eforturi să se ţină în pas cu vremurile. Deşi nu era încă formal membră a CMB, a iniţiat contacte strânse şi dese cu acest „consiliu al ereziei” - aşa cum l-a numit părintele Iustin -, şi a început să primească vizite oficiale din partea membrilor CMB, mai ales persoane responsabile cu asistenţa inter-eclezială, precum d-l Tobias, d-l Maxwell şi d-na Meyhoffer, iar în cele urmă secretarul general, d-l Visser’t Hooft.

Deşi este adevărat că Biserica Sârbă nu a avut un reprezentant oficial observator la cea de-a Doua Adunare a CMB din Evanston - S.U.A. din 1954, la a Treia Adunare de la New Delhi din 1961, a trimis o delegaţie de trei membri (condusă de episcopul Visarion). La această adunare a avut loc o răsturnare totală de poziţie în privinţa participării bisericilor ortodoxe locale. Aparent sub presiunea guvernului comunist sovietic, Patriarhia Moscovei şi toate Bisericile din ţările satelite au devenit membri al CMB. S-au alăturat în acelaşi timp Patriarhiile Moscovei, Georgiei, României şi Bulgariei, precum şi Bisericile Poloniei şi Cehoslovaciei.

Biserica Sârbă a devenit membră CMB pe „uşa din spate”, într-un fel oarecum dezonorabil – şi anume, secretarul general al CMB, W.A. Visser’t Hooft a făcut o vizită în Serbia şi a propus Bisericii Ortodoxe Sârbe să devină membră fără să iscălească neapărat anumite documente teologice care erau neîntemeiate dogmatic şi canonic. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme (nu Adunarea Episcopilor), în frunte cu Patriarhul Gherman, a hotărât ca Biserica Sârbă să devină membru CMB. Acest lucru a fost acceptat şi făcut oficial la o întrunire la Comitetul Central al CMB din Africa, în 1965. Mai apoi, Biserica Sârbă, precum celelalte Biserici Ortodoxe, a devenit membru organic al CMB.

Prin reprezentanţii noştri oficiali (episcopi şi teologi) s-a participat la toate adunările, congresele, simpozioanele, întrunirile, rugăciunile şi cele petrecute ulterior la CMB, care au fost încuviinţate fără comentarii. Rodul acestei participări s-a reflectat într-un anumit ajutor material pe care Biserica Ortodoxă Sârbă l-a primit periodic de la CMB, sub forma medicamentelor, a asistenţei medicale şi a stabilirii anumitor persoane în Elveţia, a burselor de studii şi a donaţiilor financiare pentru anumite scopuri şi nevoi concrete ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, cum ar fi construirea unei noi clădiri a Şcolii de Teologie. Am plătit pentru aceste firimituri de asistenţă materială cu pierderea, în plan duhovnicesc, a neprihănirii credinţei noastre, a înrâuririi canonice şi a credincioşiei faţă de Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

Prezenţa reprezentanţilor noştri şi a reprezentanţilor ortodocşi în general, la felurite întruniri ecumenice nu are nici o îndreptăţire canonică. Nu am mers acolo pentru a mărturisi deschis, cu curaj şi cu tărie Adevărul veşnic şi neschimbat al Credinţei şi Bisericii Ortodoxe, ci pentru a face compromisuri şi a încuviinţa mai mult sau mai puţin toate hotărârile şi formulările prezentate de către neortodocşi. Aşa am ajuns în cele din urmă la Balamand, Chambésy şi Assisi, care luate în întregime reprezintă apostazie şi trădare clară faţă de Sfânta Credinţă Ortodoxă.

În toată această perioadă de declin a Bisericii Sfântului Sava în toate privinţele, singurul glas care se putea auzi era cel al părintelui Iustin din Celie, care a fost şi rămâne conştiinţa veghetoare şi statornică a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Simţind cu adâncime şi trăind liturgic duhul Adevărului apostolic şi patristic, el a scris în ce priveşte „lucrarea” ecumenică a Patriarhului Athenagoras: „Şi Patriarhul Constantinopolului? Cu purtarea sa neo-papală, prin vorbele şi faptele sale, a smintit conştiinţele ortodoxe timp de decenii, părăsind Adevărul unic şi atot-mântuitor al Bisericii şi Credinţei Ortodoxe, recunoscându-l pe Pontifex Maximus de la Roma cu mândrie diavolească...”

Aceste cuvinte exprimă o poziţie matură, sinceră şi patristică despre un patriarh eretic şi un diagnostic precis al intenţiilor de căpătâi ale Constantinopolului, care sunt exprimate până în ziua de astăzi de urmaşii Patriarhului Athenagoras sub ochii şi cu consimţământul tacit al oficialilor celorlalte biserici ortodoxe. Oare ce ar zice astăzi părintele Iustin?

Singurul lucru bun din toate acestea este că reprezentanţii şi participanţii noştri oficiali la diverse reuniuni ecumenice atunci când se întorc acasă nu scriu sau publică nimic în presa bisericească despre hotărârile semnate, cu care să otrăvească poporul ortodox. Adesea, chiar şi noi, episcopii reuniţi în Adunare nu primim vreun raport oficial din partea fraţilor noştri episcopi care ne reprezintă, lucru pe care îl socotesc a fi inacceptabil.

Luând în considerare toate cele afirmate mai sus, pe de o parte, şi veşnica măsură evanghelică care nu greşeşte când zice că „ orice pom se cunoaşte după roadele sale”, pe de alta, este limpede ca lumina zilei ce trebuie să facem.

Chiar la această Adunare trebuie să dăm o hotărâre, ca Biserica Ortodoxă Sârbă să se retragă din CMB şi din toate organizaţiile similare (precum Consiliul European al Bisericilor ş.a.) şi să înceteze a mai lua parte la toate întrunirile ecumenist-ateiste.

Acest lucru trebuie făcut din următoarele motive:

1. Din ascultare de Sfântul Apostol Pavel, care sfătuieşte şi porunceşte: „Pe omul eretic, după prima şi a doua mustrare, leapădă-l” (Tit 3:10)

2. Pentru a arăta ascultare de toate Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe, împotriva cărora acum am păcătuit cu mult.

3. Deoarece nu există nici măcar un Sfânt Părinte al Bisericii care să ne fi slujit, prin învăţăturile, viaţa şi faptele sale, ca exemplu pentru a ne îndreptăţi alăturarea şi rămânerea pe mai departe în organizaţia anti-bisericească a CMB şi în celelalte asemenea.

4. De dragul mântuirii sufletelor noastre, a sufletelor turmei ce ni s-a încredinţat, pe care am smintit-o grav şi am rănit-o duhovniceşte prin ecumenicizarea noastră de până acum, precum şi de dragul tuturor celor ce sunt încă în afara Corabiei Mântuirii – una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică Ortodoxă.

O asemenea acţiune hotărâtă şi clară din partea noastră i-ar putea ajuta în căutarea şi aflarea adevărului şi a cărării către mântuire, mai mult decât continuarea asocierii noastre fără de culoare şi fără de Dumnezeu cu ei.