Cuvinte ale p. Dumitru Staniloae

CUVINTE DE FOLOS (*

Pãrintele Dumitru Stãniloae

Sã vorbim despre stiintã si credintã: stiinta ne lasã închisi în descrierea legilor diferitelor existente, dar nu vrea sã stie cã aceste legi trebuie sã fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explicã nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea cã poate sã cunoascã si cele spirituale, dar nu le poate cunoaste. Psihologia este cea mai slabã dintre stiinte pentru cã vrea sã reducã la cîteva legi viata spiritualã a omului; omul este o mare tainã.

Eu sunt o mare tainã fatã de celãlalt, desi mã deosebesc de altii si fiecare se deosebeste de altii; fiecare este o tainã de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o tainã, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decît altul, asa cã nu poti sã reduci viata persoanei la o stiintã precisã, asa cum pretinde stiinta. Persoana e o mare tainã, dealtfel si lucrurile, fiecare sunt taine... Ce însemneazã acest "este", "a fi"... cine poate sã spunã?... Cioran nu-si pune nici o problemã, desi e lãudat - vãd - foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispretuit, nici mãcar nu-si pune problema lui "este": ce-i aceasta "este"?... Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred cã omul a iesit din maimutã: cu cît mã duc mai în trecut cu atît vãd un om mai superior; mai superior decît omul de astãzi. Avea o întelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai întelepti decît cei de astãzi; sunt în stare oamenii de astãzi sã scrie asa ceva?... Cine poate întrece pe cei care au scris cãrtile Bibliei?... Cu cît te duci mai în urmã, cu atîta dai de oameni mai întelepti. Ce-a ajuns stiinta asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practicã a asa-zisei tehnici a civilizatiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale...

Am fost astãzi la Cernica si am trecut pe la marginea orasului; sunt niste blocuri cu totul lipsite de simtul esteticului, de simtul spiritualului, sunt niste mormane asa în care nu mai este omul, a dispãrut omul. Si cum te simti cînd te duci în naturã, ce gîndire se dezvoltã în tine... Ce gîndire are Occidentul fatã de gîndirea pe care o avea poporul nostru de la sate?... ce gîndire are?... catolicismul sustine cã în tainã nu e energia necreatã ci cã e o gratie creatã; atunci Hristos nu este în tainã si ca urmare au venit sectele si au spus: "ce ne mai trebuie taine" si au rãmas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe cînd tainele te unesc, sunt aceleasi, si noi suntem o unitate pentru cã avem tainele si pentru cã le cunoastem: poporul cunoaste tainele toate... intelectualii nu mai recunosc nici o tainã, parcã stiu tot: nu stiu nimic. Trebuie sã recunosti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o tainã, cu atît mai mult o persoanã este o tainã... De aceea Ortodoxia a pãstrat crestinismul de la început, mai vechi decît catolicismul, si a pãstrat sentimentul acesta al tainei; si ce superficialitate trãiesti cînd mergi prin orasele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, si ce sentiment avea în suflet tãranul cînd fãcea o fîntînã... cãci el stia cã dincolo de astea toate sunt o tainã mare... Pe cînd ãstia cred cã nu mai e nimic decît atîta; tehnica aceasta. Si ce prost te simti, ce strîmtorat te simti în mijlocul lor... Nici nu-si pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacã nu-i decît lumea aceasta, cu dependentele ei, cu legile ei, totul e fãrã sens. Dacã oamenii mor rînd pe rînd definitiv, apar alte generatii si mor definitiv, ce sens mai vãd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.

Lumea aceasta e foarte complexã, cine-o pãtrunde?... Si chiar dacã o pãtrunzi nu te satisface dacã nu recunosti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mã mîntuieste lumea aceasta.

Persoana e o mare tainã, o tainã care mã înaltã, îmi dã o bucurie... de-as avea toatã lumea, dacã n-ar fi o persoanã atentã fatã de mine as fi cel mai nenorocit om. Numai dacã am o persoanã care-i atentã fatã de mine, numai atunci mã simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?... stiinta nu cred cã mai poate pretinde astãzi cã poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?... nu mai are nici o întelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altã întelegere.

Cred cã e veche omenirea, mult mai veche dar nu iesitã din maimutã: nu stiu cine spunea de niste gene care au apãrut deodatã într-un ins avînd 47 de gene în loc de 46, si acela a fost omul, dar cum a apãrut?... Sigur cã nu L-a vãzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adunã pãmînt si îi face trupul si îi suflã suflare de viatã si asa mai departe. Dar e o tainã aparitia omului: omul nu a putut apãrea asa, din animal, din maimutã. Este cu totul altceva: e ratiunea asta prin care judecã toate, prin care este constient de toate. Au si animalele o ratiune, dar e o ratiune obiect; omul e o ratiune subiect. Este adevãrat cã sunt si animale care parcã au afectiune, sunt cîini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcã e un fel de simtire, dar o simtire inconstientã; e altceva. Are si cîinele o afectiune fatã de stãpînul sãu, dar nu e totusi ratiunea care gîndeste la viitor, care vede pe toate în armonia lor.

Eu cred cã aparitia omului este o tainã si în taina aceasta e o tainã supremã - spune Sfîntul Grigorie de Nyssa: "Nu se poate sã fi fost cîndva cînd n-a fost nimic." Nu se poate... Unii oameni de stiintã spun cã n-a fost nimic si a apãrut din nimic; nu se poate sã fi fost cîndva cînd n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fãrã început, n-are cauzã. Toate au o cauzã: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie sã fie perfect, trebuie sã fie desãvîrsit, trebuie sã fie constient, trebuie sã fie deasupra legilor, trebuie sã fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea sã facã din nimic, nu din sine, cã dacã ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentã pentru cã în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie sã fie cineva din veci perfect si absolut, desãvîrsit, iar datoritã complexitãtii Lui, El trebuie sã aibã caracter de persoanã, nu se poate sã nu aibã caracter de persoanã. Si nu poti sã gîndesti persoana fãrã persoanã; deci iatã Treimea... Trebuie sã fie o persoanã care iubeste. Nu se poate sã ai altã persoanã pe care sã nu o iubesti, sau una de care sã nu vrei sã fii iubit; nu poti... Totdeauna vrei sã ai o persoanã care sã te iubeascã si tu o iubesti pe ea; si ce iubire mai înaltã si mai curatã este decît cea între Tatã si Fiu, si dacã sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectã cînd împreunã iubesc pe al treilea; nu se pot mãrgini; si fiecare din ei are o bucurie mult mai mare cînd are si pe altul care se bucurã de celãlalt. Tatãl are pe Duhul care se bucurã împreunã cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucurã împreunã cu El de Tatãl. Asa cã învãtãturã despre Treime apare inevitabil.

"N-a fost cîndva cînd n-a fost", e cea mai întemeiatã stiintã... Stiinta nu spune nimic despre originea lumii: stiinta este foarte mãrginitã. Credinta vede realitatea, vede cã nu poate sã fie lumea aceasta de la ea. Trebuie sã fie cineva perfect si fãrã început. Aceasta este cea mai sigurã stiintã. Credinta este adevãrata stiintã. Mi-a spus un doctor: "Eu nu cred în Dumnezeu; eu stiu de Dumnezeu..." Nu e vorba de o credintã în Dumnezeu ci de stiintã; adevãrata stiintã. Si cred cã Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacã nu se opreste. Poate sã ducã la sfîrsitul lumii cu aceastã civilizatie tehnicã, care nu-si pune problema tainei.

Nu-mi dã nimic, nu-mi explicã nimic aceastã stiintã atee, fãrã Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea sã recunoascã cã totul este o tainã... este o tainã... Aceasta e stiinta adevãratã, sã stii cã existã o tainã a tuturor lucrurilor. Si taina supremã este Dumnezeu, dar o tainã de care esti sigur; taina pe care o constati în mod sigur, si cred cã dacã omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui sã revinã la aceastã întelegere a tainei lucrurilor, a neputintei stiintei de a explica ceva. Stiinta ne scrie legile...ei si ce-i cu asta; ne scrie niste legi practice de care te folosesti în aplicarea lor: cum sã faci case, sã faci diferite lucruri; dar ce-si poate explica, si ce poate crea?... tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate cã se potriveste cu ceea ce se spune la Apocalipsã, cã se vor înmulti Gog si Magog " aceste multimi strãine de Dumnezeu, si vor rãmîne putini cei ce vor trãi cu adevãrat credinta, cei care vor fi cu adevãrat credinciosi.

Si iatã respectul pentru cei ce au fost, cã lucrurile cele mai minunate le-am mostenit din trecut, de la generatiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.

Credinta este stiinta adevãratã, si stiinta adevãratã este stiinta tainei, care rãspunde pe de altã parte aspiratiei omului de a cunoaste la infinit: niciodatã nu poti sã cunosti ceea ce este în tainã complet, trebuie sã înaintezi la infinit în aceastã cunostintã; si asta corespunde aspiratiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltã decît Occidentul acesta care nu stie de tainã si care a redus crestinismul la ceva foarte apropiat de stiinta aceasta mãrginitã.

Intrînd în Occident, crestinismul a intrat într-o lume barbarã. În Rãsãrit a intrat într-o lume care depãsise toate posibilitãtile filosofiei, care nu satisfãceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esentã acolo... dacã e esentã totul trebuie sã fie impersonal si supus unor legi uniforme. Ori nu-i asa: de unde sunt persoanele care sunt atît de variate?... fiecare este alta si e taina libertãtii în persoane. Crestinismul a venit într-o lume care depãsise toate aceste faze. Pe cînd în Occident a ajuns la niste barbari: spunea un protestant: "Noi n-am întîlnit nimic crestin decît "sã nu furi si sã nu ucizi." Înainte furau si ucideau. Atîta stiu ei din crestinism, si ce înalt este crestinismul... Poate fi depãsit de vreo doctrinã, de vreo gîndire?... Poate fi depãsitã Evanghelia lui Ioan?... As vrea sã lucrez dacã îmi ajutã Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfintilor Apostoli. Este extraordinar; atîta bogãtie, atîta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lîngã Epistolele Sfîntului Apostol Pavel?... Cioran spune cã a fost epileptic...- poate un epileptic sã creeze asa ceva?...- cã a nesocotit marile filosofii ale antichitãtii. Ce-mi explicã marile filosofii ale antichitãtii?... ce-mi explicã Platon?... si ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însusindu-si acest spirit, cã nu existã tainã, spun cã Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în viata noastrã nu este... filozofie atee... si cîti oameni se hrãnesc cu filosofiile acestea si pretind cã cugetã... Pe cînd Evanghelia hrãneste de generatii si va hrãni pînã la sfîrsitul lumii. Acesta este crestinismul adevãrat. Si aici e credinta: credinta este sesizarea tainei lucrurilor; si taina supremã este persoana, si e persoana care iubeste... Credinta care-i adevãrata stiintã. Adicã nu poti despãrti stiinta de credinta adevãratã: stiinta care n-are credintã nu-i stiintã. Însã la cei vechi gãsim mai multã întelepciune.

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine si stãtea luni de zile uneori. Dupã aceea s-a fãcut cãlugãr, a stat în Bucuresti pe la un frate al meu, pînã în 1920 cînd a dat de aceastã Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casã la mine. Si de-atunci nu vã mai pot spune nimic despre el. Era o tainã în el, era un om care spunea cu hotãrîre, nu spunea cu ezitãri, cum spun alti oameni, si cum si eu îmi dau seama cã nu pot defini lucrurile. El parcã le spunea în asa fel cã dãdea o sigurantã omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu stiu sã fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotãrît, asa fãrã ezitãri. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu stiu de ce n-a mai venit la mine.

Corneliu Codreanu era si el o figurã foarte interesantã; si atrãgea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotãrît si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amîndoi prin forma lor hotãrîtã de a fi. Era un dar al lor. Cred cã e o oarecare asemãnare între ei, parcã erau o piatrã, o stîncã. Eu n-am avut aceastã exactitate de a defini lucrurile, m-am legãnat asa, în cunoasterea adevãrului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blîndete, pe bunãtate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevãrat, dar ca persoanã n-am exercitat aceastã atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine...

Am fost solicitat dupã '90 de niste tineri sã scriu ceva despre Ion Mota: eu cred cã Mota care era bãiatul protopopului din Orãstie era foarte crestin; si el s-a dus într-adevãr ca sã apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.

Cu Nichifor Crainic am avut legãturi foarte strînse; eu redactam "Telegraful roma;n" si ajungea la el. Iar el redacta "Calendarul", "Gîndirea" si altele. Si a venit pe la Sibiu invitat sã tinã niste conferinte. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost si eu la masã cu el. Si mi-a spus: "Ceea ce scrii în "Telegraful" sã dezvolti si sã-mi scrii în fiecare numãr din "Gîndirea" " atunci eu am scris, nu în fiecare numãr. Si am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el si nici el n-a cãutat sã se apropie de mine. Cred cã era mai cald în credintã Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea nationalul cu moralul si eu la fel; totdeauna crestinismul adevãrat este si moral. Si nationalismul adevãrat, ideea de natiune, de neam, nu poate fi decît o idee moralã. Am ajuns la o disputã odatã, pentru cã mi-a reprosat unul Racoveanu care scria la "Cuvîntul" cã unesc nationalul cu moralul; ori - zicea el - nationalul nu are nimic de a face cu moralul. Si i-am rãspuns în "Etica nationalismului" în "Gîndirea".

Mircea Vulcãnescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinerete de el, despre antinomiile lui Kant aplicate crestinismului; foarte interesant, avea o gîndire originalã si era în acelasi timp ortodox. Si am auzit cã murind în închisoare, a cerut sã nu fie rãzbunat.

Si mai era Vasile Bãncilã iarãsi; foarte credincios... Acestia patru sunt credinciosi.

Noica, o fi fost la început, dar acum la sfîrsit, nu mi s-a pãrut a fi asa, hotãrît în credintã. Nici el, nici Plesu, plutesc asa... Si Liiceanu cred cã-i tare strãin de credintã.

A venit Liiceanu odatã la mine, mi s-a pãrut cã vine sã intre într-o legãturã spiritualã si sã-mi cearã niste studii. Da' cînd în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea sã publice, zice: "Eu vreau sã public cîte o lucrare despre fiecare filosof..." "-Si de ce asta?" "-Pãi ca sã-i cunoastem..." "-Pãi mi se pare cã îi prea cunoastem, cã nu ne cunoastem pe noi, si cred cã ar trebui sã ne cunoastem pe noi mai mult." Si a plecat fãrã sã intre în discutie cu mine despre colaborare.

Intelectualitatea romînã de astãzi s-a îndepãrtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare cã e cea mai îndepãrtatã intelectualitate de credinta poporului. Ispita Occidentului, stiti... Poate cã stînd multã vreme în legãturã cu fanariotii, la mijlocul secolului XIX debarasîndu-se de ei s-au aruncat în bratele unei Frante care era atee (desi francezii au unii gînditori si poeti crestini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).

Eu cred cã trebuie sã rãmînem în crestinismul de la început, poporul roman s-a precizat ca popor roman prin crestinism. Vedeti Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfîntului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se aratã un macedonean zicîndu-i: "Treci în Macedonia si ne ajutã; treci Bosforul si te du, cã se deschide o poartã nouã." Si a ajuns în Filippi care era colonie romanã - vers.12. Deci noi avem crestinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia dupã aceea, cînd este dus, legat si închis. Cãci are Epistola cãtre Romani scrisã mai tîrziu si îl duc legat la Roma. Si la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latinã, ci limba greacã.

El spune cã aici era colonie romanã. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic cã noi suntem protolatinitatea. Nici o limbã nu este atît de latinã ca limba noastrã; este foarte apropiatã de limba latinã scrisã, aproape toate cuvintele... Si avem cuvintele latine cele mai substantiale, cele mai pline de sevã, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atottiitorul, traducerea exactã dupã "Pantocrator", în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atottiitorul parcã te îmbrãtiseazã. Noi zicem Tatã, ei zic Pater; Tatã parcã-i altfel... Noi zicem Fecioarã, ei zic Virgo, mai fizic asa. Ei zic "regnum" " stãpînire, parcã mai lumeste; noi zicem împãrãtie, parcã mai plinã de tainã, de basm asa... împãrãtie... Noi zicem bisericã de la "basiliki", adicã clãdirea împãrãteascã; Hristos e Împãratul... ei zic "ecclesia"; iar toti termenii acestia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Si ceva din duhul acesta rãsãritean, de tainã, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma; noi avem o limbã proprie; latinã dar proprie, noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea. Dealtfel, caracterul nostru latin nu e strãin de vechimea fiintei noastre de traci: învãtatul vienez Tomaschek în lucrarea sa "Über die Bessen" tipãritã la 1880, spune cã besii erau tracii si dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, dupã ce grecii înving, pleacã (evident cã nu singur, ci cu corãbii si cu multime) si întemeiazã Roma. Eu cred cã asta a fost protolatinitatea; a noastrã, aici. Dupã aceea a ajuns acolo intrînd în legãturã cu nemtii, cu barbarii, cu toti; deci latinitatea primã si cea mai curatã a fost aici. Sfîntul Apostol Pavel a tradus în limba asta care se vorbea aici. De ce noi am rãmas latini dupã ce am avut stãpînirea armatei romane vre-o sutã si ceva de ani?... asa de repede îsi pierde un popor limba?... de ce n-au devenit latini grecii; sau cei din Asia Micã, sau cei din Egipt?... de ce numai noi?...

Tracii acestia se întindeau foarte departe, se întindeau dincolo în Bitinia, pînã în Frigia si s-au întins în toti Balcanii, pe urmã pînã-n nordul Carpatilor. Poate împrejurãrile, sau poate nu stiu ce fel al nostru de a fi prea îngãduitori, ne-a împutinat asa teritoriul. Grecii aproape cã i-au desfiintat pe macedoneni, sîrbii la fel, bulgarii la fel... Bãlcescu spune cã atunci cînd a ajuns pe un vîrf de munte în Bulgaria, de jur împrejurul lui erau numai romani.

Pe de o parte avem luciditatea aceasta latinã, cum nu o au slavii, dar avem pe de altã parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii nici spaniolii sau italienii. Si la germani si la englezi limba latinã se folosea, dar nu a înfiintat limba vorbitã. La noi limba liturgicã a înfiintat limba vorbitã. Si de aceea si cuvintele noastre au alt înteles: noi nu spunem "conventia", noi spunem cuviintã, si ce deosebire mare este... Multe s-ar putea spune despre cum e de influentatã limba poporului: cînd au tradus în secolele XVI-XVII textele, cred cã prea putin au schimbat; cred cã poporul si-a mentinut limba lui vorbitã; cred cã Tatãl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna... si sunt cuvinte latine, foarte putine cuvinte slave sunt; n-am fost influentati de slavi: "Cred într-Unul Dumnezeu, Tatãl Atottiitorul, Fãcãtorul "Fãcãtorul, nu Creatorul, e altceva... " Fãcãtorul cerului si al pãmîntului, vãzutelor tuturor si nevãzutelor" "unde-i cuvînt slav?... aproape cã nu e cuvînt slav, decît Duhul.

Aici era normal sã fie un popor unic, un popor de legãturã între Orient si Occident; noi unim luciditatea latinã si sentimentul de tainã al Rãsãritului. Cred cã spiritualitatea poporului roman este imprimatã de ortodoxie, nu s-ar putea întelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete romaneascã crestinismului; protolatinitatea noastrã a pus o amprentã pe crestinism si crestinismul a pus o amprentã pe romanismul nostru. Avem luciditatea latinã în ortodoxie, pe care nu o au slavii si nu o au grecii.

Grecii sunt mai rationalisti, mai reci, slavii sunt mai haotici asa. Cineva spunea cã atunci cînd citesti un text slav, trebuie sã vezi ce e dedesubtul rîndurilor nu ce e în rînduri.

Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviintã, e o delicatete, o blîndete, o bunãtate, o generozitate, o cãldurã, o curãtie, sunt niste virtuti... Noi vorbim foarte mult de luminã, noi zicem si lumii luminã; lume de la luminã... noi avem niste adîncimi foarte clare, niste adîncimi luminoase, lumina e adîncimea noastrã... basmele, iarãsi; e-atîta bunãtate, atîta luminã în ele... avem colindele, doinele sau dorul " cuvinte fãrã echivalentã la alte popoare.

Crestinismul nu a putut sã prefacã asa de mult pe slavi în felul lor slav de a fi, mai haotic; si nici pe nemti: nemtii, ca si rusii, au tot astfel de adîncimi întunecate, neclare, haotice; au rãmas mai mult în ale lor, în miturile folclorului lor de dinainte de crestinism. La ei e ceva haotic asa; Tristan si Isolda si mai au ei lucruri de felul ãsta. Rusii, la fel: n-au un folclor ca al nostru.

Eu am scris în "Reflexii despre spiritualitatea poporului roman". Ce frumos, ce gratie si seriozitate: ce minunat era portul fetelor de la sate, si în acelasi timp cît de serios. Sunt încheiate la gît; si ce cuvioase sunt jocurile de perechi... cîtã gratie; veneau sãsoaice la mine în sat, din Codlea, greoaie, hã... - rîdeam de ele... ce sprinteni sunt romanii...

Trebuie sã recultivãm portul romanesc, doina romaneascã; Blaga n-a vãzut prea adînc: spatiul mioritic deal si vale; deal si vale mai sunt si la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doinã, e o reflexie cum nu e în nici o cîntare din Occident; cînd vãd la televizor bîtîielile lor; nu-i o gîndire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplatie... Si ne-a dus asa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta... Fiecare face naveta la oras, devine muncitor, pe urmã îsi dã copiii la facultãti unde acestia intrã în legãturã cu cultura asta atee a intelectualitãtii, si ne pierdem asa...

Intelectualitatea noastrã a întors spatele credintei poporului, e poate cea mai indiferentã intelectualitate fatã de pãrintii nostri. Trebuie sã sfîrsim cu aceasta, trebuie sã avem o altã intelectualitate. Trebuie sã ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din pãcate au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decît niste bãtrîni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai gãsi nici pe ei. Se golesc satele... Asta au voit, sã distrugã spiritualitatea romaneascã, crestinismul romanesc. Cred cã ar trebui sã încrestinãm si orasele astea. Fiecare în jurul lui sã facã ceva: întîi sã se creeze o solidaritate crestinã ortodoxã a tineretului; sã se porneascã cu scrisul, si în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite pãrti unde se mai poate vedea acea delicatete, blîndete, bunãtate, comunicabilitate, cãldurã, curãtenie.

Pãcat cã nici intelectualitatea noastrã din trecut nu a reusit sã analizeze si sã trãiascã cu adevãrat în spiritualitatea poporului roman. Nici Nae Ionescu si nici Nichifor Crainic nu au fãcut decît sã rãmînã la cãrti, o teologie a cãrtilor, atît. Nae Ionescu fãcea o speculatie mai largã, mai personalã...

Desi eu n-am avut parohie, am slujit Sfînta Liturghie în fiecare duminicã, am predicat, eu zic cã parcã simti altã responsabilitate cînd esti preot, dar nu este exclus sã fii teolog bun si în altã parte, fãrã a fi preot. Trebuie sã fie si o notã de sfintenie în ceea ce spui. Cînd vorbesti de Dumnezeu nu poti sã nu reflectezi în ceea ce spui si sfintenia lui Dumnezeu, sã se vadã cã vorbesti de o realitate care e alta decît cea a lumii acesteia, dar n-am prea vãzut aceastã notã a sfinteniei. Nici în scrisul la Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor... Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcãnescu a fost crestin. Nici unul dintre ceilalti n-a fost crestin. N-a creat o scoalã crestinã. Mircea Eliade, Noica, putin asa, dar n-au devenit crestini cu adevãrat, nu stiu... Cioran, tot asa; a fost la scoala lui, dar nu vãd o scoalã crestinã, de altfel ei îsi ziceau trãiristi... Da' nu stiu de ce n-a intrat crestinismul lui Nae Ionescu în ei, în afarã de Mircea Vulcãnescu care a avut o personalitate a lui si care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici dintre preoti teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu stiu, poate au fost prea ocupati cu viata liturgicã. Nu le poti face pe-amîndouã, ca sã fii preot asta te reclamã în fiecare moment: trebuie sã fii printre credinciosi, sã îi înveti, sã îi sfãtuiesti, sã îi mîngîi. Pãrintii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atîta administratie ca cei de astãzi: Sfîntul Ioan Gurã de Aur citea în fiecare sãptãmînã Noul Testament, nu cred cã fãceau administratie; Sfintii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toti marii teologi erau nunumai preoti; erau episcopi.

Din cauza faptului cã ateismul fãtis s-a compromis prin comunism, acum iau diferite mãsti crestine; si multi se lasã amãgiti. Spune Sfîntul Apostol Pavel: "În privinta venirii Domnului nostru Iisus Hristos si a adunãrii noastre împreunã cu El, vã rugãm, fratilor, sã nu vã clintiti degrabã cu mintea, nici sã vã spãimîntati - nici de vreun duh, nici de vreun cuvînt, nici de vreo scrisoare ca pornitã de la noi, cum cã ziua Domnului a si sosit. Sã nu vã amãgeascã nimeni, cu nici un chip; cãci ziua Domnului nu va sosi pînã ce mai întîi nu va veni lepãdarea de credintã si nu se va da pe fatã omul nelegiuirii, fiul pierzãrii, potrivnicul, care se înaltã mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu închinare, asa încît sã se aseze el în templul lui Dumnezeu, dîndu-se pe sine drept dumnezeu. Nu vã aduceti aminte cã, pe cînd eram încã la voi, vã spuneam aceste lucruri? Si acum stiti ce-l opreste, ca sã nu se arate decît la vremea lui. Pentru cã taina fãrãdelegii se si lucreazã, pînã cînd cel care o împiedicã acum va fi dat la o parte. Si atunci se va arãta cel fãrã de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale si-l va nimici cu strãlucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însotitã de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amãgiri nelegiuite, pentru fiii pierzãrii, fiindcã n-au primit iubirea adevãrului, ca ei sã se mîntuiascã." II Tesaloniceni 2:1-10. Deci se înmultesc ãstia care nu par sã fie atei, si iau mãsti de crestini, fel de fel de mãsti, sub diferite forme, ba de yoga, ba de altele. Noi însã trebuie sã pãstrãm credinta cea adevãratã, credinta dreaptã ortodoxã; Sfînta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel care S-a fãcut prunc si care S-a rãstignit pentru noi si a înviat... Trebuie mai multã carte crestinã. Da' uite, eu nu prea pot edita si stau la Patriarhie cîteva cãrti de-ale mele de vreo 4-5 ani, si-n alte pãti. Nu sunt bani... Însã Sfintii Pãrinti; Sfîntul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie Palama, acestia sunt marii nostri îndrumãtori, si trebuie sã-i actualizãm pe ei, ei au credinta curatã si viata curatã, si adîncime, si sã arãti toatã mizeria filosofiilor ãstora si al altor doctrine: toate sunt niste mizerii.

Nu "fundamentalism"; legea strãmoseascã, legea romaneascã, crestinismul primordial, crestinismul autentic, crestinismul neschimbat, crestinismul de la început... De ce...cã Iisus Hristos e depãsit...cum depãsit? Pãi orice noutate în Occident însemneazã o cãdere de la o treaptã, la o treaptã mai de jos. Iisus Hristos e Alfa si Omega, existã vre-un chip de om care sã fie atît de nou model si sã nu-l poti niciodatã depãsi... Hristos, El e Alfa si Omega, fãrã început si fãrã sfîrsit; oricît înaintãm în imitarea Lui totusi suntem asa de departe... ce departe e omenirea de a fi ca Hristos... El e mereu nou, nouã-i bunãtatea, mereu esti mai nou în bunãtate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decãdere: rãul nu are nimic nou; si Occidentul e ahtiat dupã acest nou, nou, nou, cãlcînd toate regulile în picioare, toate rînduielile. Noi trebuie sã arãtãm însã si adîncimea si înãltimea lui Hristos. Au fãcut ceva rusii în Occident dar nu asa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult sã Îl descoperim pe Hristos.

Cioran si-a permis chiar sã spunã cã îi admirã pe evrei pentru faptul cã l-au ucis pe Hristos, cã au dat dovadã de inteligentã... ca sã fie nou, ca sã spunã ceva nou. Adicã toate nebuniile sunt noutate; si seriozitatea, bunãtatea... Si-l lãudau si toti intelectualii ãstia: cel mai mare stil... dar ce; stilul te mîntuieste?... Spunea un scriitor si poet francez: "Rugãciunea nu e mare stil; dar e superioarã oricãrei forme de poezie." Cînd strig cãtre Dumnezeu: Doamne ajutã-mi, sau Doamne ai milã de mine... e altceva decît toatã vorba ta poeticã. Asa cã crestinismul este noutate continuã, pentru cã niciodatã nu ajungem la înãltimea la care este Hristos; totdeauna urcãm din treaptã-n treaptã si tindem spre o asemãnare, nu putem ajunge la perfecta lui desãvîrsire dumnezeiascã... El ne cheamã spre asta, cãci spune: "Fiti desãvîrsit precum Tatãl vostru Cel din ceruri este", iar Sfîntul Vasile cel Mare spune: "Dumnezeu S-a fãcut om, pentru ca omul sã se îndumnezeiascã", se referã desigur la o îndumnezeire dupã dar, nu dupã fire. Iatã la ce este chematã omenirea... Hristos e nou totdeauna... Si s-a pãstrat asa în credinta noastrã, nu la secte, care s-au si împãrtit mereu. Din pãcate au apãrut acum si secte din ortodoxie, la noi pînã acum nu a existat asa ceva.

Monahismul e o traditie dintotdeauna a noastrã, si tendinta spre sfintenie. În Occident e luptã, si catolicismul a avut întotdeauna tendinta sã se lupte sã cucereascã; si cred cã si în Iugoslavia ei sunt de vinã. Ortodoxia nu s-a impus niciodatã prin fortã; s-a impus cu jertfã. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune mã apãr, dar nu atac si nu cuceresc cu sabia. Mã apãr: Stefan cel Mare si Mircea cel Bãtrîn si atîtia altii si-au apãrat Tãrile, e absolut firesc si e o datorie chiar. Sfintenie, mucenicie, model de viatã curatã, generoasã, jertfelnicã. Aceasta e ortodoxia noastrã romaneascã. Vãd cã occidentalii îi acuzã pe sîrbi; nu, sunt mai vinovati ceilalti. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de rãul pe care îl face Vaticanul.

Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sîrb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizeazã credinta adevãratã: de ce sã mai stau cu ei care au fãcut femeile preoti, care nu se mai cãsãtoresc, iar în America, Anglia si alte tãri au legiferat homosexualitatea.

Familia e sfîntã. Sfintii Pãrinti au lãudat la fel de mult cãsãtoria ca si monahismul. Pe de o parte se recunoaste cã Dumnezeu a creat omul bãrbat si femeie; omul întreg este bãrbat si femeie. Si de fapt , în cãsãtorie se depãseste plãcerea trupeascã; vin atîtea griji, o mînã de copii, ceea ce e trupesc este depãsit, dar totusi este si pretuirea asta; legãtura completã. Eu cel putin asa am trãit-o... Nu mai e viata mea întreagã, nu mai e sotia mea; cîtã sensibilitate, cîtã iubire a unuia pentru altul... Se poate scrie o carte despre sfintenia în cãsãtorie... În Occident se destramã, nu mai existã cãsãtorie; ãsta-i Occidentul... li se pare importantã homosexualitatea. Nu mai înainteazã omenirea. În Suedia numai 3% se cãsãtoresc, trãiesc asa... În Olanda îi vezi în doi, bãrbat si femeie împerechindu-se în vitrinã. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt unde-au ajuns ei?... N-au nici o întelegere a tainei... Eu am scris în "Dogmatica" mi se pare; Sfîntul Ioan Gurã de Aur spune: "Omul întreg e bãrbat si femeie." Bãrbatul singur nu e om întreg; femeia singurã nu e om întreg; numai împreunã sunt omul întreg. Cît de împutinat esti dupã ce nu mai ai femeie... cît de neîntreg esti... Cine te iubeste; te iubeste sotia cel mai mult; te iubeste bãrbatul cel mai mult; nu existã altul care sã te iubeascã asa de mult... Nu mai socotesti cã ãsta e al meu, ãsta e al tãu... atunci toate sunt comune. Acelasi nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijã numai de ea, ea are grijã numai de el... e imitatia Sfintei Treimi într-un fel... e o fiintã în douã persoane. Toti ceilalti sunt destul de strãini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar sotia rãmîne lîngã bãrbat, bãrbatul lîngã sotie, este o unitate deplinã între unul si altul.

Oficializarea homosexualitãtii poate fi acea urîciune apãrutã în fata lumii din Apocalipsã; Sfîntul Apostol Pavel în capitolul 1 din Epistola cãtre Romani vorbeste despre asta: "Asemenea si bãrbatii lãsînd rînduiala cea dupã fire a pãrtii femeiesti, s-au aprins în pofta lor unii pentru altii, bãrbati cu bãrbati, sãvîrsind rusinea si luînd rãsplata cuvenitã rãtãcirii lor. Asemenea si femeile lor au schimbat fireasca rînduialã cu cea împotriva firii." Noi trebuie sã fim crestini si sã mentinem aceastã rînduialã, aceastã unitate; nu mai esti întreg... Treaba lor ce fac ceilalti; noi trebuie sã sustinem ceea ce este crestin si sã punem în aplicare: crestinismul ortodox.

Am scris în tinerete un articol în "Gîndirea", pe care l-am inclus si în cartea "Ortodoxie si romanism", se chema "Cele douã împãrãtii": era un rus Vîseslavtev care spunea cã în stat se uneste ceea ce dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adicã pe de o parte statul e menit sã mentinã o unitate în popor, iar pe de alta se foloseste de sabie, de forme aspre. Si eu spun cã nu; statul este "supuneti-vã stãpînirii" si cred cã trebuie militat pentru un stat crestin. Ca sã se ajungã sã se foloseascã cît mai putin de metodele acestea aspre. Cred cã merge prea departe cînd spune cã într-un stat se uneste divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împãrãtia Bisericii în care nu e nici un fel de folosire a fortei. Ei, statul trebuie sã înainteze spre aceastã stare dar nu poate ajunge acolo, cãci noi însine nu suntem la mãsura aceasta. De aceea Pavel spune: "supuneti-vã stãpînirilor", fãrã asta nu putem cãci suntem într-o fazã imperfectã, si atunci ne trebuie si statul, un stat care sã foloseascã si forta, dar numai cît e strict necesar; ca nuiaua unui pãrinte. Dar trebuie sã cãutãm sã avem statul cît mai crestin; si statul romanesc a fost înainte destul de crestin; nu intrase masoneria; acum... sunt interese individuale, masonerie, ateism...cîte si mai cîte... Trebuie sã militãm pentru un stat crestin; cît mai crestin. Cititi vã rog articolul ãsta "Cele douã împãrãtii" si "Despre etica nationalismului". Ei, v-am spus cîte ceva asa...

*) În primãvara anului 1993, cu cîteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, Pãrintele Dumitru Stãniloae primea un grup de tineri de la Liga Tineretului Ortodox din Brasov, cu aceeasi generozitate cu care o fãcea cu toti aceia care-l cercetau bãtînd la usa "chiliei" sale din strada Cernica.
Pãrintele Stãniloae, teologul cel mai de seamã pe care l-a dat lumii neamul romanesc, era înainte de toate un adevãrat trãitor; viata sa se caracteriza prin smerenie si simplitate, în pofida faptului cã stãpînea un discurs teologic academic care pe multi i-ar fi putut arunca în bratele demonului mîndriei. Viata si opera pãrintelui Stãniloae constituie un model, o cãlãuzã spre mîntuire pentru generatiile de azi, ca si de mîine, pînã la sfîrsitul veacurilor.
În cele ce urmeazã, vã invitãm sã vã împãrtãsiti din acest adevãrat testament al Pãrintelui, pe care-l reprezintã aceastã convorbire, din care reiese si o laturã a personalitãtii sale care pînã acum, a fost accentuatã poate mai putin; aceea de luptãtor.