APOSTAZIA CONTEMPORANÃ -
O PRIMEJDIE REALÃ ÎMPOTRIVA ORTODOXIEI

de Arhimandrit Hristodul Pãduraru

    Întîlnesti deseori în viatã oameni care purtati de valuri încoace si-n colo, îngrijorati doar de bucata de pîine si de confortul familiei îsi topesc zilele în dulceaga rutinã a bucuriei de a exista. Nu-si ostenesc inima cu durerile altora, nu-si un întrebãri dezmortitoare, nu-si frãmîntã sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom si fãrã probleme. Ei bine, acestia sunt crestinii zilelor noastre; crestini de circumstantã; oameni care au devenit crestini prin descendentã, iar nu prin asumarea constientã a ostenelilor sfintitoare în viata personalã si socialã, atît de proprii adevãratului crestin.

    Ne întrebãm oarecum retoric, cuprinsi de o adîncã durere a inimii: Oare generatiile veacului nostru nu mai poartã într-însele germenii adevãrului, nu-si mai pretuiesc de loc zestre chemãrii la viata crestinã, zestre scump apãratã, cu sînge pecetluitã de strãmosii nostri? S-a stins oare din firea neamului nostru scînteia sfintelor nãzuinte, izbucnirea muceniceascã împotriva fãrãdelegii care ne sfãrîmã puterile, cocotatã la tribuna dreptãtii? Oare romanul si-a uitat cu totul vocatia sfinteniei, puterile nesovãitoare în lupta cu pãcatul? Oare a pierdut cu totul dorinta unei alte ordini, alta decît cea impusã tuturor crestinilor din partea mai marilor lumii, cu sprijinul politicii vînzãtorilor de neam si tarã?

    Iatã întrebãri care ar trebui sã zguduie tihna rusinoasã a fiecãrui roman si a fiecãrui crestin, întrebãri care dacã noi nu ni le punem, fiecare în parte: mamã, tatã, tînãr, bãtrîn, tãran, muncitor, intelectual si întreaga suflare, vom pieri ca neam si ca etnie. Sunt întrebãri cu care ne vor judeca în fata lui Dumnezeu, atît înaintasii, cît si urmasii nostri, sunt întrebãri care, cîndva, la judecata neamurilor ne vor acuza cã le-am lãsat fãrã rãspuns din cauza sfîsietoarei ignorante care ne macinã existenta.

    Poate unii nedumeriti se întreabã: "De fapt, care-s primejdiile, care ne pîndesc, cum ne atacã, unde tintesc, unde sfîrsesc, etc?"

    Primejdiile sunt multiple. Manifestãrile lor sunt si ele multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în functie de formele pe care le îmbracã si de dispozitia fiecãruia în parte de a se lãsa momit. Dar, totusi, cel mai bine le gustã cei care duc viatã adevãrat crestineascã; cei ce "gustã" dramatic din durerile vietuirii crestine; cei care nu cocheteazã diplomatic cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfînta lor rîvnã, si nici nu fac concesii "pietist - ecumeniste" în fata lumii si a nãravurilor ei.

    Mergînd pe firul problemei, cred cã cea mai înspãimîntãtoare primejdie, atît pentru toti crestinii, cît si pentru fiecare în parte, este apostazia. Astãzi existã mai mult ca oricînd o mentalitate si o societate cu o uimitoare predispozitie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identicã cu apostazia primelor secole crestine, asa cum apare ea din manualele de istorie bisericeascã si din Vietile Sfintilor? Si da, si nu. De ce? DA, pentru cã te dezbinã tot de Hristos, tot de Bisericã, tot de mîntuire, folosind partial aceleasi mijloace ca-n vremea marilor apostati. NU, pentru cã apostazia vremurilor noastre, pe lîngã formele clasice, prezintã si unele forme noi, "simpatice", "binevoitoare", "umaniste si ocrotitoare". Vechea apostazie era tiranicã, oprimantã, chinuitoare astfel încît îti punea la treabã, împotrivirea, dîrzenia, capacitatea de rezistentã, de a actiona într-un mod vulgar si vizibil; dîndu-ti posibilitatea de-a o identifica direct si implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de naturã externã, torturile vizînd distrugerea fizicã a crestinului, sufletul îsi pãstra o anumitã independentã si putere de rãzvrãtire, ceea ce era, si este, fundamental important pentru un crestin în lupta cu pãcatul si cu apostaziile vremii.

    Dar astãzi ce se întîmplã? Apostazia omniprezentã ne pîndeste hoteste din fiecare ungher al societãtii, din fiecare loc de muncã, din fiecare prieten si vecin, chiar si prin casnicii nostri (mamã, tatã, frate, sorã), pãtrunde rãbdãtoare precum cariul în lemn în mintile noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre. Trebuie sã stim însã cã cei mai feriti de apostazie sunt crestinii care permanent, zilnic, îsi hrãnesc sufletele cu neîmpãcarea cu apucãturile si cu rînduielile acestei lumi, prin citirea neobositã a Sfintei Evanghelii, a Vietilor Sfintilor si scrierilor Sfintilor Pãrinti, care dau vigoare si bãrbãtie sufletului spre a se împotrivi prin înfrînare si nevointã duhului apostaziei.

    Avînd în vedere cã apostazia pãtrunde în inimile noastre prin trup si prin suflet, pe acestea se cuvine sã le pãzim. Aceastã pãzire crestinii o numesc înfrînare. Ne înfrînãm împotriva fiecãrui pãcat. Ne folosim de înfrînare împotriva tuturor pãcatelor cu care ne ispiteste societatea contemporanã apostatã. Hãrtuiala crestinului vremurilor de acum vine din toate directiile cu pasi de pisicã si cu iutime de fulger. Nu iartã pe nimeni. Nici pe presedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant, nici pe analfabet, absolut toti sunt încercuiti de pãcatele lumii.

    Unii vor fi crezînd cã lepãdarea de Hristos e mai iertãtoare cu stãpînii Bisericii, cã apostazia acesta generalã "tremurã" si "se dã de ceasul mortii" în fata prelatilor nostri arhierei si clerici, si din pãcate, unele "cinstite fete" se cred chiar aproape infailibile în fata rãtãcirilor moderne.

Ei bine, nu-i chiar asa. De ce? Fiindcã astãzi, lepãdarea sau apostazia a ajuns sã ia chiar si chipul lui Hristos, chip pasnic si blînd, conciliant si iubitor. Întîlnim acest chip atît în conferinte pan-ortodoxe, cît si în întîlniri si aliante "de pace", în fundatii si organizatii cu caracter ecologist-umanist, cît si în întruniri, mitinguri si dezbateri sociale, politice, umanitare.

Oare acesta sã fie într-adevãr chipul lui Hristos? Cu sigurantã nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, rãstignit si înviat Hristos? Pentru confort, pentru "o pîine mai albã", pentru un serviciu mai bun, pentru "mãrirea salariilor", pentru "schimbarea nivelului de trai", pentru "o lume mai bunã" si "pace între popoare"?

Oare Hristos s-a rãstignit pentru desãvîrsirea si prosperitatea omeneascã a societãtii si a întregii lumi? Orice drept-credincios (ortodox) stie cã nu. Atunci, dacã mã mîntuiesc prin bunãstare de ce mai postesc, de ce mã mai înfrînez, de ce sã mai mã nevoiesc? Înseamnã cã nici dreapta credintã nu conteazã dacã o mai pãstrez. Dacã mã mîntuiesc prin "progres" si "ordine socialã" înseamnã cã strãmosii nostri care n-au cunoscut "progresul" nostru si nici "ordinea noastrã socialã" nu s-au mîntuit, si nici nu se vor mîntui. Înseamnã cã nici noi, nu ne mîntuim, si nici cei de dupã noi si asa mai departe, pentru cã fiecare generatie este depãsitã în aceste "dezvoltãri" de generatia urmãtoare.

Aceastã "Teologie umanistã" ne învatã sã alergãm si sã ne îmbuibãm cu bunãtãtile acestui veac care bucurã trupul, dar întristeazã sufletul, cãci rãpeste ortodoxului dorirea si asteptarea vietii vesnice. A fost sesizatã si aspru criticatã de toti marii Sfinti nevoitori ai Bisericii Ortodoxe (în vremea noastrã de Sfintii Teofan Zãvorîtul, Ignatie Briancianinov, Ioan Maximovici, Serafim Rose, Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Arhiepiscopul Averchie Tauchev, Ioan Iacob Hozevitul, etc) cît si de gînditori precum Dostoievschi, Leontiev, Rozanov, Soljenitîn,etc.

Acest "umanism universal", la origine catolico-protestant, cu îndepãrtate ecouri din lumea Greciei antice (Protagoras: "omul este mãsura tuturor lucrurilor") care-l pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat si întretinut inconstient de noi toti, iubitori ai simturilor si aserviti " societãtii de consum".

Ce este aceastã "societate de consum" pentru toti oamenii si mai ales pentru noi ortodocsii secolelor XX -XXI e foarte bine sã stim. E societatea care nu precupeteste nici un efort ca omul sã fie un "bun al poporului", iar poporul un "bun" al elitei conducãtoare. E societatea care sacrificã si "absoarbe" pe individ în vidul "demono-cratiei" absurd si abstract al "poftelor legiferate", al "poftelor constitutionale" ocrotite (si ocrotitoare) de masele populare si conducãtorii lor.

    Trebuie sã recunoastem cã omul zilelor noastre, nu face diferenta dintre social si moral. Dacã un om sãvîrseste un act imoral dar necondamnat constitutional si social, el nu sesizeazã cã a pãcãtuit ca om crestin în fata lui Dumnezeu, cã a cãlcat porunca lui Hristos, cã este în lepãdare fatã de Bisericã si fatã de legile mîntuirii; el nu-si sesizeazã apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este Constitutia, dumnezeu este poporul, societatea si legile ei, adicã lumea acesta, iar Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acest soi de om sãvîrseste pãcatul, iar apoi îsi ia linistit dejunul, pleacã linistit la serviciu, se întoarce linistit acasã, se bucurã linistit de familie fãrã lãuntrice mustrãri si sufletesti frãmîntãri. E tipul celui care sãvîrsind pãcatul, e vesel, multumit, bine dispus cã si-a fãcut constiincios "datoria". E cel care în fata mustrãrilor rãspunde senin si candid: "am avut ordin", "nu mi-am fãcut decît datoria", "sunt nevinovat, seful rãspunde", "eram în misiune" etc.

    Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale democratiei, comunismului si ale tuturor regimurilor sataniste, acest soi de oameni misunã printre noi si astãzi si tot ei vor fi cãlãii nostri de mîine. Vinovati nu-s doar ei, ci si noi, pentru cã suntem uneori pilde de astfel de moravuri, alteori favorizînd rãspîndirea lor, cedînd în fata puterii, a serviciului, a unui profit nemeritat, a santajului, etc.

    Toate acestea la un loc, toatã nesiguranta, toatã ezitarea, toatã frica de teama si de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepãdãri de adevãr, lepãdãri de dreptate, lepãdãri de curaj, lepãdãri de mucenicie, lepãdãri de dragoste pentru sufletul omului, lepãdãri de neam, lepãdãri de credintã, lepãdãri de Dumnezeu, lepãdãri de mîntuire, de rai, de vesnicie.

    Un mare cuvios al vremii noastre, pãrintele Paisie Aghioritul, observînd toate aceste rãni ale societãtii, numea lumea contemporanã "GENERATIA NEPÃSÃRIII", adãugînd cã "Nepãsarea fatã de Dumnezeu aduce nepãsarea fatã de toate celelalte."

    Da, într-adevãr, în nepãsarea fatã de Dumnezeu stã tot dezastrul lumii noastre, toate esecurile noastre, toatã deznãdejdea noastrã, toatã teama de viatã si de moarte. Dacã trîndãvia si necredinta au adus atît nor de nepãsare si amortealã în sufletele noastre, oare ce va fi cu generatiile viitoare? Nu cumva îsi vor urî propria viatã, oare nu îsi vor urî strãmosii, adicã pe noi si înaintasii nostri, oare nu va fi o lume demonicã pe pãmînt? Vai celor de mîine, si vai nouã celor de azi, cã suntem vrãjmasii copiilor, copiilor nostri, suntem vrãjmasii strãmosilor nostri, vrãjmasii mîntuirii neamului romanesc, vrãjmasii lui Hristos cel rãstignit, Care ne mustrã cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceti mãsura pãrintilor vostri! Serpi, pui de vipere, cum veti scãpa de osînda gheenei?» (Matei 23, 32-33)