ORTODOXIA UMANISTÃ

Ieromonah Agapit Chiliotul

    De la o zi la alta, ortodoxia se "smereste" alarmant, convertindu-si generos rînduielile traditionale dupã duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretentii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane si dufuzoare plasate printre sfinti cu proportii de bucãtari - pînã la corala rece-academicã combinatã cu "contana" ori tînguirile romantic-lacrimogene ale "Oastei Domnului". Semne ale prioritãtii omenescului în luptã cu rînduielile Duhului aflãm si în predicile moi si pufoase ale amvonului, cît si în paginile unor publicatii "ortodoxe".

    Astfel, revista Lacrimi, editatã de Mãnãstirea Robaia - Arges, invitã cititorul la un adevãrat maraton umanist printre articole pãrut ortodoxe. În cuvîntul introductiv, semnat de un cunoscut vlãdicã, romanii pravoslavnici sînt ispititi sã-si revizuiascã ortodoxia "mucegãitã", prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, praspãt si spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonantã "noduroasã". Termeni precum "armonia din Univers", "fiinta noastrã", "superficialitate", "delicatete sufleteascã pentru cele sfinte", "înaintarea celor spirituale" etc. împãneazã respectivul articol, cumpãnindu-l parcã între un nobil discurs catolico-protestant si orientala moralã pacifist-unicersalistã a "integrãrii în absolut". Ce sã întelegem din aceastã paradã de sofisme duhovnicesti? Cã ortodoxia contemporanã si-a pirdut pînã într-atît vlaga, încît nici "grai" nu mai are? Cã pentru a fi citit si admirat, limbajul trebuie sã-ti fie neapãrat "cult" si "elegant"? Cã smerenia trebuie sã-ti fie "gratioasã", iar cãinta "politicoasã"?

Pentru a ne edifica deplin asupra incursiunilor umnaiste pe tãrîmurile ortodoxiei, sã purcedem spre identificarea de noi sensibilitãti "ortodoxe", zãbovind asupra istoricului Mãnãstirii Robaia, unde ni se spune cã lãcasul "se înscrie planimetric (!) în categoria constructiilor ecleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentînd un usor decros (!)."

Ce sã însemne aceste rînduri pentru gospodina din piatã cu bãrbat strungar? Cã doar si ea e ortodoxã si merge la bisericã? Asa se întreabã sãraca "fiintã", si multi altii, si noi odatã cu ei: oare sã fie ortodoxia un bun al celor destepti, rezervatã elitelor? Sã fie mai multe "ortodoxii": una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, si alta a nevoiasilor si prostimii neînvãtate?
În continuare, ni se vorbeste în acelasi limbaj dulceag, pretentios, "important", despre "membrele comunitãtii monahale", "piosi donatori", "altare de credintã", "har artistic", "orizont de viatã" etc.

În graiul Sfintilor Pãrinti, toti cei botezati în Hristos sînt numiti crestini, bine-credinciosi, nevoitori, drept-credinciosi, de Hristos iubitori etc., iar în rînduiala Botezului, cel chemat sã devinã ortodox este "robul lui Dumnezeu", în nici un caz "membru", "cetãtean", "domn", "tovarãs"… în Hristos, ori "avã civic" al vreunui "Pateric umanist".

Cît despre "piosii donatori" ai "altarelor de credintã", ce putem spune? Le urãm sã devinã "ctitori evlaviosi" ai "duhovnicestilor sihãstrii" - vetre de pocãintã întru smeritã vietuire cãlugãreascã - iar nu iar nu "sponsori" ai "centrelor de iradiere culturalã", dupã cum se revendicã orgolios unele mãnãstiri.

Iatã cum, înselati de mirajul "harului artistic", cãrturarii monahi "împãtimiti de frumos", prind a se prosterna "suav" si "divin" noului "orizont de viatã": monahismul umanist; cãruia, dîndu-i "viatã din viata lor" (dupã cum spune însusi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucã apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viata Sfintitilor Mucenici si a cuviosilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat cã rostul mãnãstirii  - asezatã în "locuri mirifice" - e altul decît îsi poate închipui si diferit de ceea ce Biserica, prin Sfintii de Dumnezeu purtãtori, a hotãrît, anume - zice revista -  "altar al încrederii în vesnicia neamului", adicã loc de umanistã închinare la neam si la "sfînta încredere". Pasoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umanistii nationalisti si de patriotii nihilisti.

Mai mult decît atît nici marele apostat reformator Cuza Vodã nu si-ar fi dorit: o Bisericã în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el si romanesc: e tot urmas al lui Adam cel înselat de diavol, adicã "integrat" mortii, dupã cum zilnic observãm), care neam - iatã - a devenit dogmã, canon, altar cãruia pînã si vesnicia i se supune cu "încredere".

Poate unii cititori mai "nationalisti" vor striga patriotic, cu umanistã indignare: "De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei tãrisoare?" Acestora le rãspundem cu crestineascã întelepciune: Oricît de "drept" si "sfînt" ar fi un neam (ceea ce e cu neputintã), nu poate fi mai presus de Hristos si de Bisericã, si nici mãcar egal. Nu neamul (care într-adevãr e "trunchiul mlãditei"), ci Hristos, Mîntuitorul tuturor.

Dar, pentru cã obiectul discutiei noastre nu e neamul (cãruia îi vom rîndui un articol aparte cîndva), ci prezenta umanismului prozelitist în lumea ortodoxã, camuflat în fel si chip, continuãm citirea revistei noastre. Si ce mai aflãm? "Cuvîntul de folos" din articolul "pedagogia crestinã aplicatã la Mãnãstirea Robaia" (semnat de stareta Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vãtãmat fãrã rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasã nãuc de atîta "culturã ortodoxã": se vorbeste de izbãvirea pãcatelor printr-o "pedagogie crestinã", ce "are ca ideal punerea în acord a vietii umane cu vointa lui Dumnezeu", temã protestantã ce vizeazã crearea unei paritãti egalitariste între om si Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bãnuialã fatã de bunele-i intentii, maica autoare ne avertizeazã cã încrederea în "sentimentul religios nativ", stimulat printr-o "educatie religioasã adecvatã", este argumentatã de însusi Pestalozzi, "marele pedagog si gînditor umanist". Despre liberalismul ateu propovãduit în învãtãmîntului elvetian si european îndeobste  de rationalistul Pestalozzi, dimpreunã cu alti "iluminati" (de focul iadului), s-ar fi cuvenit sã stim nu numai noi, ci si maica iubitoare si ostenitoare întru umanistã rucodelie.

Apoi, articolul purtãtor "de mare fortã evocatoare" ne poartã pasii tandru si ocrotitor cãtre "puritatea copilãriei cîstigatã prin taina sfîntuui Botez". Iatã-ne asadar pricopsiti vrînd-nevrînd cu o nouã dogmã: dogma sfintei copilãrii, prin care mica obrãznicãturã e slobozitã de pãcat si pusã în rîndul sfintilor. Curatã infailibilitate umanistã. Responsabil de aceastã teologumenã: Sfîntul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne mirã aceastã supra-venerare a "puritãtii", adevãratã blasfemie asupra sfinteniei si a dogmelor ortodoxe, cînd stim bine cã Biserica, devenitã institutie umanitarã, se dedicã împlinirilor pãmîntesti - "pãcii lumii", "egalitãtii sexelor", "drepturilor omului", "eradicãrii somajului", "promovãrii valorilor culturale" si asa mai departe - "idealuri" pe care nu Hristos i le-a hãrãzit, ci singurã si le-a luat, din încredintarea "Pedagogului suprem" - un fel de "Spirit universal" stãpîn peste lojele initiatilor - confundat în articol cu Mîntuitorul.

Mai departe, apologia "bunãtãtii" si înãscutei cumintenii, ce are "rãdãcini adînc împlîntate în interiorul sufletului", prin mijlocirea perfectionistei "evolutii spirituale" ajutatã de o "educatie bunã", ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanicã în "realitatea supremã, atotputernicã, dumnezeu" (nu ni se spune care).

    Taoisti si confucianisti, sintoisti si budisti, brahmani, samani, ocultisti, umanisti, nihilisti, anarhisti si alti antihristi ai tuturor "cultelor", cu dogmele si filosofiile lor, se regãsesc în aceste "reflexe ale principiului divin". Gãzduiti inconstient (sau poate nu) în paginile aceste reviste (în care Hristos e "Marele Anonim", ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovãduiesc "noi sfere de viatã", o nouã ortodoxie: ortodoxia fãrã Hristos, în care adevãratul stãpîn va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent.