ECUMENISMUL SI DEVIERILE LUI

ECUMENISMUL SI DEVIERILE LUI [*]

de Mihai Urzicã

   Dupã cum s-a arãtat în capitolul precedent, nãzuinta, mult vînturatã în ultimile decenii, de a se întregi Biserica lui Hristos în unitatea ei primarã, înfruntã încã multe piedici. Aceastã sfîntã nãzuintã, care numai prin lucrarea Duhului Sfînt s-ar putea împlini, este contracaratã si de unele actiuni cu totul deviate de la linia adevãratului spirit ecumenic care constiuie o primejdie mare pentru Bisericã.

   Între aceste miscãri ocupã un loc de frunte Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Aceastã organizatie cu caracter mondial grupeazã în jurul sãu delegatiile majoritãtii Bisericilor si confesiunilor protestante, anglicane, neoprotestante si ortodoxe, iar ca observatori, si reprezentanti ai Bisericii Romano-Catolice.

   Consiliul Ecumenic al Bisericilor (COE, în românã CEB) dispune de tot felul de mijloace propagandistice, precum si de importante fonduri destinate pentru ajutoare misionare si scopuri sociale. Consiliul si-a înfiripat existenta în 1941 si s-a constituit în formã definitivã în formã definitivã în 1948 la Amsterdam, sub auspiciile unor mari sperante pentru întãrirea unitãtii crestine. Cu timpul, aceastã institutie a provocat deceptii din ce în ce mai mari si a compromis scopul pentru care s-a instituit prin felul în care a înteles sã reprezinte spiritualitatea si rosturile Crestinismului.

   Pentru a-si mãri autoritatea ecumenicã, în anul 1961, cu ocazia adunãrii generale de la New Delhi, CEB a admis intrarea în rîndurile sale a tuturor Bisericilor Ortodoxe din republicile sovietice si din tãrile satelite. În urma acestei decizii, au pãtruns în cadul acestei organizatii 75 de delegatii din tãrile comuniste, iar Bisericile respective au fost primite ca membre cu drepturi depline printre conducãtorii supremi ai Comitetului Central CEB. Cu aceastã ocazie, fostul arhiepiscop Nicodim, secundul patriarhului Pimen al Moscovei, si-a stabilit sediul la Geneva, iar CEB a cãpãtat tot atunci o coloraturã marxistã.

   Prezenta reprezentantilor oficiali ai Bisericilor rãsãritene în cadrul acestei organizatii interconfesionale si internationale nu s-a putut face, dupã cum este lesne de înteles, decît cu învoirea si sub controlul riguros al autoritãtilor politice si de securitate politieneascã ale statelor comuniste respective. Din aceastã cauzã, misiunea încredintatã delegatilor se rezuma la consemnele primite din partea acestor autoritãti. Într-o asemenea situatie, delegatii respectivi nu au mai prezentat nici o garantie pentru cauza dreaptã a Bisericilor lor, fiind nevoiti, de voie sau de nevoie, sã apere, în primul rînd, punctele de vedere ale intereselor politice, ale comunismului, fiind deci niste simple instrumente ale acestui regim. Acestei tendinte nocive, resimtite de atunci în CEB, i s-a adãugat si influenta, de aceeasi naturã, exercitatã de delegatii americani, reprezentanti ai unor Biserici sectante, cu manifestãri politice pro-comuniste.

   Dupã cum mentioneazã revista American Opinion din februarie 1970, Dr. John C. Bennet, unul dintre principalii conducãtori ai delegatiei americane care a luat parte la adunarea generalã a CEB din 1968 de la Upsala, era afiliat la 27 de comitete si asociatii sustinute si recomandate cu regularitate de presa comunistã. Totodatã, Consiliul National al Bisericilor lui Hristos, provenit din conventia tinutã la Cleveland de cãtre Consiliul Federal al Bisericilor, numãra, printre cei 29 de membrii fondatori principali, 11 pastori cunoscuti în mod oficial prin participarea lor la anumite fronturi si comitete de inspiratie si de încredere comunistã.

   Ca urmare, orice relatãri si plîngeri care s-au adus de atunci în adunãrile CEB în legãturã cu persecutiile religioase din URSS sau din celelalte tãri aservite comunismului, suferite de credinciosii crestini, au fost contracarate de delegatii oficiali ai Bisericilor din Est. Toate documentele care mãrturiseau despre violãrile libertãtilor dreptului de cult si ale misionarismului, despre constrîngerilor perfide impuse Bisericilor respective, sau despre ateismul infiltrat cu de-a sila în constiintele crestinilor, nu au fost luate în seamã ci dimpotrivã, au fost clasate ca nefondate. Desi, în 1965, Consiliul a publicat cele sapte conditii pentru asigurarea libertãtii religioase, totusi nu a fãcut nici o aluzie la nerespectarea acestor conditii în tãrile de dincolo de cortina de fier si mai ales în URSS. Ceva mai mult: în 1968, conducerea CEB a refuzat, în fata a 750 de delegati din 80 de tãri, sã poarte discutii în legãturã cu persecutiile credintei din Est.

   Pe de altã parte, pe motivul unor consideratii juridice si a unei constitutii legale, s-a refuzat admiterea în CEB ca membri a reprezentantilor unor Biserici (cele luterane din republicile baltice, aflate în exil), pentru a nu indispune delegatiile din URSS, în frunte cu arhiepiscopul Nicodim. Cît despre doleantele Bisericilor prigonite, ele nici nu au fost admise în dezbaterile adunãrilor.
   Sub tãcere au rãmas si numeroasele violãri de legi privind drepturile Bisericilor din tãrile respective sau încãlcãrile unor pacte internationale în legãturã cu drepturile omului semnate de URSS si de tãrile de democratie popularã devenite apoi republici socialiste. În consecintã, au cãzut în desuetudine si orice întîmplãri bazate pe dovezi concrete din partea atîtor crestini persecutati, care cu pretul libertãtii si al vietii îsi strigau amarul suferintelor si al prigonirilor religioase din partea autoritãtilor sovietice, chineze, cubaneze si a celorlalte tãri cotropite de stãpînirile celor fãrã de Dumnezeu.

   Infliltrãrile comunismului în CEB s-au resimtit si sub alte forme. Prin diferitele functiuni care în aceastã institutie au fost încredintate reprezentantilor Bisericilor din Est, sprijinitori ai cauzei marxismului, consiliul si-a trãdat misiunea si s-a învoit sã sustinã diferite actiuni politice, cu totul strãine de problema ecumenismului. Pãsind pe acest drum, Consiliul Ecumenic a condamnat, în 1962, actiunea unilateralã a SUA din Cuba, dar fãrã sã pomeneascã nimic despre construirea de cãtre sovietici, pe acel teritoriu, a bazelor de lansare a rachetelor. Totodatã, reprezentantii Bisericilor din Est si-au arãtat simpatia fatã de acea teorie a revolutiei privind lupta dusã de insurgentii din America Latinã si din Asia împotriva guvernelor lor. Pe de altã parte, Consiliul a sustinut, dimpreunã cu 209 delegati americani, o petitie în favoarea reverendului Sloan Coffin, inculpat în SUA pentru amestec în reteaua de propagandã si încurajare a dezertãrii militarilor americani din Vietnam.

   Ca urmare a conferintelor de la Geneva (1966) si de la Uppsala (1968), cei 27 membrii ai Comitetului Executiv al Consiliului - reprezentînd 293 de Biserici protestante, anglicane, ortodoxe, ale vechilor catolici si ale penticostalilor - au votat, în unanimitate, subventionarea cu 200.000 dolari a celor 19 miscãri de eliberare din Africa, dintre care 11 erau notorii comuniste, fãrã totusi sã prevadã nici un mijloc de control asupra utilizãrii acestor fonduri. Si dupã cum s-a aflat ulterior, o parte din aceste ajutoare au fost folosite pentru procurarea de arme. Un alt ajutor asemãnãtor, de 265.000 dolari, a fost acordat în 1977, de acelasi consilu în acelasi scop, pentru miscãrile de eliberare din Africa Centralã. Pentru a complace Kremlinului, CEB a mai hotãrît sã deschidã si alte credite, între care 252.000 dolari guvernului polonez, sub titlul de ajutor social, sau 100.000 dolari pentru dezertorii americani din Vietnam, refugiati în diferite tãri.

   Si în contrapunct cu aceste actiuni, secretarul general al Consiliului Ecumenic a gãsit de cuviintã sã respingã ca nemotivatã întîmpinarea din 18 ianuarie 1972, prezentatã de episcopul luteran norvegian Monrad Nordeval, prin care se solicita Consiliului sã acorde ajutoare Bisericilor din URSS (Biblii si sprijin material). Acest refuz a determinat pe prelatul norvegian sã acuze Consiliul cã s-a alãturat persecutorilor, acordînd încredere numai sefilor Bisericilor aserviti Kremlinului. Este cu deosebire tragic - spune teologul protestant J.C.H.Hoffman - cã orice persecutie religioasã de origine marxist-leninistã care se produce în lume nu este luatã în seamã de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Si este scandalos faptul cã acest Consiliu acordã beneficiul sãu moral, considerabil de mare, prin girul dat de Bisericile acestor organizatii unor miscãri revolutionare care recurg la violentã, în timp ce Bisericile oprimate nu obtin nici mãcar dreptul unui apel pentru o interventie în favoarea lor.[1]

   În sensul celor arãtate este grãitoare si atitudinea fostului secretar general al Consiliului, dr. Eugen Blake, care îl sfãtuia cu insistentã pe pastorul Richard Wurmbrand (originar din Romînia, unde si-a petrecut 14 ani în puscãriile comuniste) sã nu mai pomeneascã nimic despre toate persecutiile pe care le-a suferit. Predicati-L pe Hristos (...), dar nu mai vorbiti de comunism si mai cu seamã nu mai vorbiti împotriva comunismului.[2]

   Actiunile cu caracter pro-comunist si masonic ale acestui Consiliu, cu emblemã ecumenicã, nu s-au dezis nici cu ocazia reuniunilor de la Geneva din 1977 si de la Kingston (Jamaica) din 1979, unde prin aceleasi manifestãri adoptate, Hristos a fost absent si crestinãtatea trãdatã. Trebuie relevat cã, sub un aspect înselãtor, CEB acordã ajutoare unor Biserici, dar care în realitate pornesc din aceeasi viclenie, pe care o are si Satana; îti întind o mînã de ajutor ca sã te tragã mai bine la fund.

   Asa s-a întîmplat si cu Biserica Ortodoxã Romînã, care în anii trecuti a primit o importantã donatie în dolari, în vederea construirii Institutului Teologic Ecumenic, dar care reprezintã de fapt cuiul lui Pepelea în Casa Domnului. Donatia respectivã a fost acceptatã cu toatã gratitudinea de oficialitatea Bisericii noastre strãmosesti, precum si cu agrementul Departamenului comunist al Cultelor. În acest fel, Institutul nostru Teologic, devenit ecumenic, se va simti dator sã-si dovedeascã darul primirii de oaspeti prin tot felul de predicatori si studenti adventisti, baptisti si alte secte, care se vor strãdui sã niveleze cît mai bine terenul confesional care ne desparte, în vederea unirii Bisericilor. Iar prin aservirea Bisericii noastre donatorilor eretici, în loc ca studentii nostri teologi, viitorii preoti, sã combatã într-un spirit cît mai ortodox asemenea sectanti, vor trebui sã le asculte tãcuti toate rãtãcirile.

   În afarã de CEB, organizatie cu caracter mondial, existã în Apus si alte forte, mai mult sau mai putin cunoscute, care prin presã, prin conferinte si prin alte mijloace propagandistice militeazã pentru ideea ecumenismului, dar nu într-un adevãrat duh ecumenic.

   Asa se prezintã actiunea desfãsuratã de revista religioasã francezã Catacombes si de organizatia religioasã radiofonicã La Chaîne înfiintate în 1971 si, respectiv 1972, ambele fãrã aparente eclesiologice si politice si de o coloraturã supraconfesionalã.
   Revista Catacombes combate ateismul, ideologia marxistã si atitudinea comunizatã a Bisericilor din Est, preconizînd pentru toate Bisericile si confesiunile crestine o credintã supradogmaticã si un ecumenism supraconfesional. Revista Catacombes, cu subtitlul Messager supraconfessionnel de l'Eglise du Silence, este redactatã cu participarea publicisticã a diferiti reprezentanti ai unor culte crestine, ziaristi si scriitori cunoscuti, avînd ca animator si redactor-sef pe ortodoxul romîn Sergiu Grossu (aderent al Oastei Domnului), care a cunoscut rigorile puscãriilor din Romînia comunistã.

   Printr-un bogat material informativ, aceastã publicatie dezvãluie cu mult curaj persecutiile religioase din tãrile cotropite de regimurile comuniste, cãutînd astfel sã mobilizeze constiinta occidentalã împotriva defetismului moral al Bisericilor din toatã lumea liberã, fatã de primejdia ateismului. În mãsura însã în care aceastã actiune se dovedeste vrednicã de apreciere pentru pozitia sa intransigentã anti-marxistã, ea deviazã de la adevãrata linie a ecumenismului, urmãrind, peste orice orientare telogicã, realizarea unui misionarism supraconfesional, independent si fãrã nici o subordonare eclesiologicã. Ideologia heterodoxã a acestei grupãri crestine, fãrã un Crez anume si fãrã o încadrare dogmaticã, dupã cum apare în revista Catacombes, este pe larg expusã în cartea lui Sergiu Grossu, Nous attendons une novelle terre (La pensée universelle, 1971, Paris). Cu o atitudine polemicã, autorul atacã toatã institutia bisericeascã a tuturor confesiunilor crestine si militeazã pentru o Bisericã supraconfesionalã si lipsitã de orice dogmatism. În sprijinul principiilor sale despre adevãratul ecumenism, autorul cãrtii citate trece cu vederea peste semnificatia dogmelor, a traditiei, a cultului si a ierarhiei Bisericii, precum si toate diferentierile de valabilitate haricã a Sfintelor Taine, dupã cum variazã ele pentru fiecare Bisericã de la o confesiune la alta, de la plenitudinea haricã a unora, la pauperizarea altora sau la reducerea lor la niste simple simboluri. În mod intempestiv, el vorbeste despre un crestinism devenit o religie neputincioasã, despre un crestinism în faliment, reprezentat de o Bisericã subminatã, de anacronism si de involutie spiritualã, despre divergente dogmatice mucegãite.

   Prin ideile cu care Sergiu Grossu vrea sã reformeze Crestinismul, el pledeazã pentru unificarea tuturor militantilor crestini si a tuturor miscãrilor misionare într-un organism viu si eficace, supraconfesional care sã sfãrîme cliseele rituale si sã ridice peste artificialele îngrãdiri dogmatice o unificare spiritualã a lumii întregi, avînd în vedere identificarea idealurilor morale comune tuturor religiilor (...), în perspectiva unui nou pãmînt în care Bisericile - institutii vor dispãrea ca inutile.
   O asemenea doctrinã, prin care se face tabula rasa din orice dogme, din orice crez, din toatã Traditia Bisericii, din toti Sfintii Pãrinti si din toate Sinoadele Ecumenice, rãstoarnã tot adevãrul Evangheliei! Cãci Biserica crestinã ca institutie, ierarhie si preotie, a fost instituitã de Mîntuitorul Hristos prin lucrarea haricã a Duhului Sfînt; iar aceastã Bisericã Sacramentalã si Sfintitoare una este, si numai aceastã Bisericã, a Dreptei Credinte, nu va putea fi biruitã nici de portie iadului!
   A propovãdui pe Iisus pentru a-i aduce la Iisus pe cei necredinciosi si a-i catehiza în cele ale credintei înseamnã, în primul rînd, a-i lãmuri cine este Iisus si care este relatia dintre El si celelalte ipostasuri ale Sfintei Treimi. Aceasta este, de fapt, prima dogmã care deschide calea întelegerii credintei crestine. Deci fãrã dogme nu poate fi conceputã o credintã. Dar nu prin orice fel de criterii poate fi consideratã si înteleasã o dogmã. Asa se întîmplã, în primul rînd, cu învãtãtura despre Sfînta Treime, care într-un fel este predicatã în Ortodoxie, într-un fel apare în Catolicism, altfel a fost mãrturisitã de Arianism, în Dochetism, în alte erezii. Si totusi Adevãrul numai unul singur este si lui trebuie sã-i slujeascã crestinul.

   Fãrã o structurã dogmaticã precisã nu se poate contura o credintã, iar o credintã ciuntitã fãrã integritatea Adevãrului la care se referã reprezintã o falsã credintã. Ca urmare, nu orice fel de credintã poate conduce la Adevãr, cãci Adevãrul nu poate fi sofisticat dupã criterii subiective si dupã împrejurãri ocazionale. Asadar, nici indiferent nu poate fi cum credem si nici totuna nu poate fi în care staul ne-am afla! Pentru cã fãrã dreapta credintã descoperitã prin Duhul Sfînt de la Mîntuitorul Hristos, de la Apostoli si de la Sfintii Pãrinti, si fãrã plenitudinea Sfintelor Taine, nealterate, nu poate fi mîntuire adevãratã.

   Prini propagarea unui misionarism nesubordonat Bisericii nu se slujeste cauza Adevãrului si nu se realizeazã o ecumenicitate a Bisericilor crestine, ci se desfãsoarã o lucrare negativã de risipire si uzurpare, de falsã mîntuire si de subminare a Crestinismului, prin care se sãdeste în suflete orgoliul. Si în acest fel se deschis larg portile Satanei. Dacã credinta fãrã fapte este moartã, nici faptele fãrã credintã curatã nu au viatã, cãci Hristos este Viata si El este izvorul vietii. A crede în Hristos se cuvine mai presus de toate, a crede si nu oricum, cãci altfel zadarnicã e credinta si nici putere sfintitoare nu are. Iar Domnul spune: Adevãrat, adevãrat zic vouã, dacã nu veti mînca trupul Fiului Omului si nu veti bea sîngele Lui, nu veti avea viatã în voi (Ioan 6,53). Cît despre Trupul si Sîngele Domnului, numai în Potirul si Tabernacolul Bisericii Sacramentale se aflã ele, iar nu la ereticii de toate felurile.

   Eroarea, prin care Protestantismul a lãsat fiecãreia libertatea interpretãrii individuale a Scripturii, a determinat ruptura sa de Sfînta Traditie, fãrã sã mai tinã seama de Bisericã si nici de felul în care s-a realizat Biserica, fãrîmitînd Crestinismul într-o multitudine de confesiuni de bisericute si secte care s-au îndepãrtat apoi, din ce în ce mai mult, de harul divin si de lucrarea mîntuitoare a Sfîntului Duh. Cît despre toti aceia care se împãrtãsesc din asemenea credinte eretice, ei sunt ca niste puturi fãrã apã, ca niste rãsaduri fãrã rãdãcinã. A iesi din ascultatea Bisericii Dreptmãritoare, dupã cum au fãcut toti ereziarhii, a propovãdui Evanghelia printr-o interpretare proprie fiecãruia, cu gîndul de a-i sluji astfel lui Hristos, dar aruncînd cu noroi în dreapta si în stînga, pe tot trecutul Bisericii si pe toatã ierarhia ei, înseamnã a uzurpa asezãmîntul de mîntuire al Mîntuitorului, ceea ce doreste în realitate Masoneria. Si dacã sãmînta care a fost semãnatã a fost rea, ea nu va pieri, ci va creste, va rodi si se va înmulti, iar roadele ei vor fi rele si vor vãtãma pe toti cei care vor mînca din ele, apoi cei vãtãmati vor vãtãma si pe altii si rãul va creste tot mai mult.

   Într-o si mai avansatã conceptie de întelegere universalã, de unire si armonie a lumii, a luat fiintã în Apus si o Organizatie Mondialã a Religiilor Unite (OMRU). Si astfel, din orice legãturi învechite, purcezînd din reformã în reformã, cu Bisericã sau fãrã Bisericã, cu sacramente sau fãrã sacramente, cu Hristos sau fãrã Hristos, nu conteazã sã ajungã la o unire, iar pe aceastã cale sã se mergã mereu înainte pentru civilizatie si progres social.

   Dar Hristos n-a venit sã aducã pacea pe pãmînt!
   OMRU este o miscare diversionistã de mare amploare, care cautã sã înmãnuncheze, sub o falsã dogmã de credintã si sub o falsã conceptie de dragoste si frãtietate, pe toti oamenii, de orice convingere religioasã, contestînd ideea de revelatie la toate religiile, pentru a le discredita pe toate, în frunte cu Crestinismul, de a cãrui nume se foloseste numai ca momealã. Aceastã alcãtuire pseudoreligioasã si anticonfesionalã, avînd ca fatadã un simulacru de precepte moralizatoare, se prezintã sub forma aparentã a unui ecumenism, dar cu un fond si un aspect fals, fatã de notiunea adevãratului ecumenism crestin, prin care Biserica Dreptmãritoare a lui Hristos trebuie sã fie temelie pentru unirea tuturor si aducerea la aceastã matcã nu numai a heterodocsilor, dar si a lumii necrestine, printr- comuniune a tuturor în duh si adevãr.

   În sfîrsit, o altã miscare de rãsunet mondial si cu veleitãti ecumenice, purtînd o netãgãduitã pecete francmasonicã, este Asociatia Unirii Crestinismului Mondial (AUCM), care pretinde a fi crestinã, dar de fapt exclude ideea de Bisericã si de Hristos.

   În opozitie cu l'Eglise du Silence si cu publicatia ei Catacombes, care se declarã supraconfesionalã si propagã un misionarism evanghelic în numele lui Hristos, dar cu un caracter antidogmatic si antiierarhic, AUCM se considerã aconfesionalã, iar în doctrina ei mentine cîteva precepte morale, fãrã însã a pomeni nimic despre nici o Sfîntã Tainã. Aceastã miscare a fost initiatã de coreeanul Sun Myung Moon, profetul erei cosmice a Noului Ev, iar învãtãturile sale au fost publicate de Young Oon Lim în cartea Les principes divins et leur applications. Printr-o diabolicã încercare de mistificare, aceastã miscare cautã sã determine o unificare a crestinsmului mondial, golindu-l însã de orice continut si de orice sens hristic. Lansatã si sustinutã în America, miscarea îl are ca reprezentant principal în Europa pe Reiner Vincenz care, de la locuinta lui princiarã din Paris, conduce o activitate misionarã febrilã si multilateralã pentru convertirea celor dezaxati.

   Fenomenele negative observate, de la un timp, pe tãrîmul ecumenismului demonstreazã cã un fals ecumenism anticonfesional a pãtruns atît în sînul Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) cît si în atîtea alte organizatii pretins religioase.

   La 14 august 1972, în cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului Central CEB tinutã la Utrecht, în fata reprezentantilor eclesiastici a 50 de Biserici si confesiuni crestine, s-a sustinut printre altele, prin expozeul teologului german Jurgen Moltmann, teza masonicã a unui guvern mondial indispensabil pentru a putea face fatã actualelor nevoi ale societãtii, precum si necesitatea ca Biserica sã se degajeze de particularitãtile ei confesionale si structurale care împiedicã de la misiunea ei[3]. Misiunea Bisericii, în întelegerea Consiliului Ecumenic si a celorlalte organizatii similare, este axatã, în cea mai mare parte, pe probleme de ordin social si nu pe preocupãri spirituale, avînd ca principale obiective combaterea sãrãciei si a exploatãrii, a violentei si opresiunii, a alienãrii rasiale si culturale si a distrugerii naturii prin industrie.

   Printr-un asemenea program, dominat de aspectul social si politic, Biserica înceteazã de a mai fi Bisericã si se reduce la o institutie de binefacere pentru bunãstarea, progresul si prosperitatea oamenilor, de toate culorile si rasele, devenind astfel slujitoarea împãrãtiei pãmîntesti în locul celei ceresti!

   Asemenea influente organizatii mondiale, avînd drept devizã ecumenismul Bisericilor crestine, dar urmãrind sub pretextul apãrãrii intereselor materiale ale umanitãtii, extirparea particularitãtilor si a constiintei confesionale din Bisericã, ar putea fi patronate nu numai de venerabili maestri ai Francmasoneriei, ci chiar de însusi Belzebut, domnul dracilor, prin autoritatea pe care o are în aceastã materie.

   Aparitia unor organizatii religioase prin care se reformeazã tot Crestinismul, pînã la anihilarea lui ca religie, contopindu-se într-un acelasi alambic cu toate confesiunile crestine, în abstractie de orice crez, de orice doctrinã si traditie, fãrã preotie si fãrã Sfinte Taine, dar pãstrînd numai o emblemã formalã de crestinism, nu reprezintã un fenomen întîmplãtor al unor smintiti, ci este o actiune dirijatã conform unui plan masonic.

   Dupã ce a urmãrit si încurajat, prin toate ramificatiile ei, fãrîmitarea Crestinismului, Masoneria cautã acum sub pretexte ecumenice, sã regrupeze toate confesiunile crestine într-o credintã lipsitã de har si avînd ca aspiratie numai scopuri sociale.

   Prin astfel de tendinte, care au luat aspecte bine conturate si foarte transparente, a venit vremea cînd se va întrona în toatã lumea o guvernare mondialã iudaicã, provocînd marea apostazie a crestinilor, proorocitã de Hristos, cu o înfricosatã prigonire de moarte împotriva celor care nu se vor închina Antihristului, adicã Satanei.

   Cît despre mãrturisitorii lui Hristos de la urmã, ei vor fi mai mari decît cei dintîi.

Note bibliografice

* Mihai URZICÃ, Biserica si viermii cei neadormiti sau cum lucreazã în lume taina fãrãdelegii, Ed.Anastasia, 1998, p.238
1J.C.Hoffman, Le Conseil Oecumenique des Eglises et l'Eglise du Silence, în revista Catacombes, mai 1972, p.13.
2 Ibidem.
3 Jurgen Moltmann, Comunitate fraternã într-o lume divizatã, SOEPI, 17 august 1972, p.9-10