EPISTOLA ENCICLICA de la 1848

EPISTOLA ENCICLICÃ [1]
A BISERICII UNA, SFINTE, CATOLICE SI APOSTOLICE,
CÃTRE ORTODOCSII DE PRETUTINDENI [2]

în care cei patru patriarhi ai Rãsãritului dau, la anul 1848,
un rãspuns ferm enciclicei Cãtre Orientali a Papei Pius IX
si afirmã fundamentele Ortodoxiei contra tuturor ereziilor
(Tradusã de prof. univ. Teodor M. Popescu)

Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfînt iubiti si doriti frati ai nostri, sfintiti Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor si tuturor ortodocsilor, fii adevãrati ai Bisericii una, sfinte, catolice si apostolice, îmbrãtisare frãteascã în Duhul Sfînt si toate cele bune si de mîntuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca propovãduirea evanghelicã, sfîntã si dumnezeiascã a rãscumpãrãrii[3] noastre sã fie vestitã de cãtre toti asa neschimbatã si sã fie crezutã în veci asa de curatã, cum a descoperit-o dumnezeiestilor si sfintilor Sãi Ucenici Mîntuitorul nostru, cel Care pentru aceasta S-a desertat pe Sine luînd chip de rob[4], coborînd din sînurile pãrintesti si dumnezeiesti. Si cum aceia devenind martori vãzãtori si auzitori, ca niste trîmbite puternice au rãsunat în toatã lumea (cãci în tot pãmîntul a iesit graiul lor si pînã la marginile lumii cuvintele lor)[5]; si, în sfîrsit, asa neatinsã, cum ne-au predat-o de obste atîtia si atît de mari de Dumnezeu purtãtori Pãrinti ai Bisericii catolice, cei de la marginile pãmîntului, cari au repetat aceleasi graiuri si au învãtat pînã la noi în sinoade si fiecare în parte. Dar precum odinioarã în Eden, începãtorul rãutãtii, vrãjmasul cel neîntelegãtor al mîntuirii oamenilor, luînd cu viclenie chip de sfetnic folositor, a fãcut pe om cãlcãtor al poruncii dumnezeiesti celei cunoscute, tot astfel amãgind pe multi cu timpul si în Edenul cel întelegãtor, Biserica lui Dumnezeu si fãcîndu-i uneltele sale, amestecînd veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învãtãturii ortodoxe, adapã pe multi, ce sunt nevinovati dar vietuiesc fãrã pazã, în (pahare) aurite asa zicînd cu hristologia evanghelicã, si cari neluînd seama mai mult la cele auzite (Evrei II, 1) si vestite de Pãrintii lor (Deuteronom[6], XXXII, 7) potrivit Evangheliei si la fel pururea cu învãtãtorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulãtor spre mîntuirea lor sufleteascã cuvîntul cel grãit si scris al Domnului si autoritatea Bisericii celei de totdeauna, urmãresc nelegiuire nouã si inovatii, ca în îmbrãcãminte, si desfãsoarã în toate chipurile învãtãtura evanghelicã cea de ei stricatã.

2. De acolo ereziile cele multe sfîsiate si îngrozitoare, pe cari Biserica cea catolicã, primind chiar din scutecele ei armãtura lui Dumnezeu si apucînd cutitul Duhului, care este cuvîntul lui Dumnezeu (Efeseni VI, 17), a fost nevoitã sã le combatã, si împotriva tuturor a triumfat pînã azi si va triumfa biruitoare în toti vecii, înfãtisîndu-se totdeauna mai strãlucitã si mai puternicã dupã luptã.

3. Dar din aceste erezii unele au si dispãrut cu totul, altele se duc, altele s-au vestejit, altele si înfloresc mai mult sau mai putin, fiind în putere pînã la timpul restabilirii lor, altele iarãsi reapar, ca sã-si meargã drumul lor de la nastere pînã la distrugere, cãci fiind gînduri si nãscociri nenorocite de oameni nenorociti, trãsnite ca anatema celor sapte Sinoade ecumenice, ca si ei se nimicesc, chiar de ar mai tine o mie de ani. Numai Ortodoxia Bisericii catolice si apostolice, cea însufletitã de Cuvîntul Cel viu al lui Dumnezeu, ea dãinuieste vesnic, dupã fãgãduinta cea nemincinoasã a Domnului: Portile iadului nu o vor birui (Matei XVI, 18), adicã gurile nelegiuitilor si ereticilor (cum ne tãlmãcesc nouã dumnezeiestii Pãrinti), oricît de grozave, oricît de uimitoare, nu vor birui dreapta învãtãturã cea linistitã si tãcutã. Dar oare ce este cã drumul celor pãcãtosi merge bine? (Ieremia XII, 1) si nelegiuitii se semetesc si se înaltã ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), tulburînd adorarea cea linistitã a lui Dumnezeu?

Pricina acestui lucru este nespusã, si Biserica, desi se roagã zilnic ca sã lipseascã de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: Destul îti este tie harul Meu: cãci puterea mea întru slãbiciune se desãvîrseste (Corinteni XII, 9). De aceea mai cu plãcere se laudã întru slãbiciunile sale, ca sã se sãlãsluiascã asupra ei puterea lui Hristos[7] si pentru ca cei încercati sã se vãdeascã (Corinteni XI, 19).

4. Dintre aceste erezii rãspîndite - pentru judecãti pe care le stie Dumnezeu - pe o mare parte a pãmîntului era cîndva arianismul, iar astãzi este si Papismul[8], dar si acesta (ca si acela, care a dispãrut cu totul), desi este în putere acum, nu va birui pînã la sfîrsit, ci va trece si va fi doborît si va rãsuna marele glas din cer: Doborîtu-s-a (Apocalipsa XII, 10).

5. Pãrerea cea nouã cã Duhul Sfînt purcede de la Tatãl si de la Fiul este potrivnicã lãmuririi hotãrîte a Domnului nostru, datã cu grijã pentru aceasta (Ioan XV, 26): Care de la Tatãl purcede, si potrivnicã mãrturisirii întregii Biserici catolice, dupã cum este încredintatã de cãtre cele sapte Sinoade ecumenice: Care de la Tatãl purcede (Simbolul Credintei). I. Pentru cã înlãturã progresiunea cea mãrturisitã de Evanghelie a persoanelor dumnezeiesti ale Fericitei Treimi, progresiune dintr-o singurã cauzã, unicã, dar diferitã. II. Pentru cã introduce raporturi diferite si inegale între ipostasele cele de aceeasi putere si împreunã mãrite, si confundarea sau amestecarea lor. III. Pentru cã dovedeste asa zicînd ca fiind imperfectã, ba chiar obscurã si greu de înteles pînã la ea mãrturisirea Bisericii una, sfîntã, catolicã si apostolicã. IV. Pentru cã atacã pe sfintii Pãrinti din sinodul întîi ecumenic de la Niceea si din Sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol, ca si cum adicã ar fi teologhisit nedesãvîrsit despre Fiul si Sfîntul Duh si ar fi trecut sub tãcere o asemenea însusire a Dumnezeirii fiecãreia din cele douã persoane, desi era nevoie sã fie lãmurite toate însusirile lor dumnezeiesti împotriva si a arienilor si a macedonenilor. V. Pentru cã insultã pe Pãrintii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al saselea si al saptelea ecumenic, cari au vestit în lume desãvîrsit si întreg dumnezeiescul Simbol, încît si cu blesteme înfricosate si cu pedepse nedeslegate au oprit orice adaos sau scãdere sau schimbare sau mutare fie si de o cirtã, si lor însisi si oricãror altii[9]; ca si cum[10] ar trebui sã fie îndreptat si mãrit, si prin urmare toatã învãtãtura teologicã a Pãrintilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcã noi însusiri tuturor celor trei persoane ale Fericitei Treimi. VI. Pentru cã s-a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un lup în piele de oaie, cu însemnare adicã nu de purcedere, dupã întelesul grecesc din Evanghelie si din simbol, ci cu însemnarea de trimitere[11], cum se apãra papa Martin[12] fatã de Maxim Mãrturisitorul si cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII[13]. VII. Pentru cã forteazã în chip deosebit, cu neînchipuitã îndrãznealã, si falsificã Simbolul însusi, care este depozit comun al crestinismului. VIII. Pentru cã a adus atîtea tulburãri în Biserica cea linistitã a lui Dumnezeu si a dezbinat neamurile. IX. Pentru cã a fost dezaprobatã în chip solemn de la prima înfãtisare de cãtre doi papi de vesnicã amintire, Leon III si Ioan VIII, care - acesta din urmã - în epistola[14] cãtre sfîntul[15] Fotie - a pus în rîndul lui Iuda pe cei care au introdus-o întîi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru cã a fost condamnatã de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Rãsãritului. XI. Pentru cã a fost lovitã cu anatemã, ca o inovatie si adãogire în Simbol, la Sinodul al optulea ecumenic cel întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor rãsãritene si apusene[16]. XII. Pentru cã odatã introdusã în Bisericile din Apus, fie a nãscut fãpturi de rusine, fie a atras dupã sine în curînd alte inovatii, cele mai multe potrivnice poruncilor celor hotãrît scrise în Evanghelie ale Mîntuitorului nostru si tinute pînã la introducerea ei în Bisericile în care s-a furisat, ca: stropire în loc de botez, refuzarea sfîntului Potir[17] laicilor, ridicarea uneia si aceleiasi pîini frînte, dar folosirea de hostii, azimã în loc de pîine, lãsarea din liturghii a binecuvîntãrii, adicã a dumnezeiestii chemãri a prea Sfîntului Duh celui Care sfinteste slujirea[18] si desfiintarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu sfîntul mir si împãrtãsirea cu prea curatele Taine a pruncilor botezati; necãsãtorirea preotilor, infailibilitatea si vicariatul lui Hristos în persoana Papii si celelalte, înlãturînd astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor tainelor si al întregii învãtãturi, pe care-l tinea vechea sfîntã si dreptcredincioasã Bisericã a Romei, pe atunci mãdular prea cinstit al sfintei Biserici catolice si apostolice. XIII. Pentru cã a îndemnat pe teologii Apusului, apãrãtorii ei, neavînd nici un loc nici în Scripturã, nici în Pãrinti, pentru a da chip plãcut gresitelor învãtãturi enumerate, nu numai la rãstãlmãcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Pãrintii sfintei Biserici catolice, dar si la falsificarea textelor sfinte si neatinse ale dumnezeiestilor Pãrinti rãsãriteni ca si apuseni. XIV. Pentru cã a apãrut ca ceva strãin, nemaiauzit si blasfemiator chiar si pentru celelalte comunitãti crestine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlãturate din Staulul catolic[19]. XV. Pentru cã nu se poate încã apãra nici mãcar cu probabilitate din Scripturi, sau cel putin în chip rational din Pãrinti, cu tot zelul si cu toatã lupta apãrãtorilor ei, în nici una din acuzatiile enumerate[20]. O asemenea pãrere poartã toate caracteristicile învãtãturii gresite, ce provin din firea si din însusirile ei. Si deoarece orice învãtãturã gresitã, care atinge cugetarea catolicã cu privire la Fericita Treime si la progresiunile[21] dumnezeiesti, si încã chiar existenta Prea Sfîntului Duh, este si se numeste erezie, si cei care cugetã astfel eretici, dupã hotãrîrea celui întru sfinti Damasus Papã al Romei: Dacã cineva va avea dreaptã pãrere despre Tatãl si Fiul, dar nu va avea despre Sfîntul Duh, este eretic (Mãrturisirea credintei catolice pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului[22]), de aceea Biserica una, sfîntã, catolicã si apostolicã, mergînd pe urmele sfintilor Pãrinti, rãsãriteni ca si apuseni, a declarat odinioarã pe timpul Pãrintilor si declarã iarãsi astãzi în sinod, cã aceastã nouã pãrere mai sus arãtatã, cã Duhul Sfînt purcede de la Tatãl si de la Fiul, este în esentã erezie, iar partizanii ei, oricine ar fi, eretici, potrivit cu sus numita hotãrîre sinodicã a Prea Sfintitului Papã Damasus, si adunãrile lor eretice, si orice comuniune duhovniceascã si religioasã a fiilor ortodocsi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngãduitã, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea ecumenic[23].

6. Aceastã erezie, care a atras dupã sine si foarte multe inovatii, precum s-a arãtat, cunoscutã fiind pe la jumãtatea secolului al saptelea[24], necunoscutã si anonimã la început, si încã diferite însemnãri avînd în provinciile apusene ale Europei, furisîndu-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, covîrsind vechea Ortodoxie a acelor pãrti prin nepãsarea Pãstorilor de atunci si prin protectia Suveranilor[25], a dus la rãtãcire putin cîte putin nu numai Bisericile atunci ortodoxe încã ale Spaniei, dar si pe cele germane, galice si italiene, a cãror ortodoxie se vestea odinioarã în toatã lumea, si cu care adeseori comunicau dumnezeiestii nostri Pãrinti, ca marele Atanasie si Vasile cel pînã la cer strãlucitor[26], si a cãror împreunã bunã întelegere si lucrare cu noi pînã la Sinodul al saptelea ecumenic a pãstrat neatinsã învãtãtura Bisericii catolice si apostolice. Dar în urmã, prin pisma celui care urãste binele, inovatiile ei cu privire la Teologia cea sãnãtoasã si ortodoxã a Prea Sfîntului Duh (a Cãrui hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va sã fie, dupã hotãrîrea Domnului, Matei XII, 31-32) si una dupã alta, inovatiile privitoare la dumnezeiestile taine si mai ales la taina cea de-lume-mîntuitoare a Botezului si a dumnezeiestii Împãrtãsanii si a Preotiei, ca niste fãpturi îngrozitoare urmîndu-i, au pus stãpînire si pe Roma cea veche însãsi, de unde luînd caracter oficial în Bisericã, au[27] primit spre a se deosebi si numele de Papism. Cãci episcopii ei supranumindu-se Papi, desi la început unii dintre ei s-au declarat în chip ecumenic împotriva inovatiei, ca Leon III si Ioan VIII, precum am mai spus, si au dezaprobat-o în toatã lumea, unul prin acele plãci de argint[28], iar celãlalt prin epistola sa cãtre sfîntul Fotie la Sinodul al optulea ecumenic si prin cea cãtre Sfendopulchros[29] pentru Metodiu episcopul Moraviei, cei mai multi dintre urmasii lor, momiti de privilegiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie[30], întru apãsarea Bisericilor lui Dumnezeu si gãsind în ele mult folos lumesc si cîstig mult, închipuind conducerea monarhicã în Biserica cea catolicã si monopol al harurilor Sfîntului Duh, nu numai au schimbat cît îi priveste religia veche, despãrtindu-se prin arãtatele inovatii de cealaltã veche si existentã încã formã de conducere crestinã, ci s-au silit nu fãrã îngãduite tratative, cum ne încredinteazã istoria cea adevãratã, ca sã atragã cu ei de la Ortodoxie la apostazia lor si celelalte patru Patriarhii si sã robeascã astfel Biserica cea catolicã[31] voilor si poruncilor oamenilor.

7. Înaintasii si Pãrintii nostri de fericitã amintire de atunci, întru ostenealã si sfat îndeobste, vãzînd cãlcatã în picioare învãtãtura strãmoseascã evanghelicã si sfîsiat cu mîini nelegiuite vesmîntul cel de sus tesut al Mîntuitorului nostru, miscati de dragoste pãrinteascã si frãteascã au plîns[32] pierderea atîtor crestini pentru care a murit Hristos si au depus mult zel si iubitoare strãduintã, si în sinoade si în particular, pentru ca, salvînd învãtãtura ortodoxã a sfintei Biserici catolice, sã coasã împreunã la loc de vor putea ceea ce s-a sfîsiat, si ca doctori încercati au chibzuit laolaltã pentru mîntuirea mãdularului suferind, îndurînd multe supãrãri si dispret si prigoniri, numai ca sã nu se despartã în bucãti corpul lui Hristos, numai ca sã nu se calce în picioare hotãrîrile dumnezeiestilor si venerabilelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasã ne-a încredintat de neînduplecata stãruintã apuseanã în rãtãcire. Acesti bãrbati de fericitã amintire au încercat în faptã si în aceastã chestiune adevãrul cuvintelor celui întru sfinti Pãrintelui nostru Vasile cel pînã la cer strãlucitor[33], care zicea si atunci din experientã despre episcopii Apusului si îndeosebi despre Papa însusi: Care nici nu cunosc adevãrul, nici nu suferã sã-l învete, certîndu-se cu cei care vor sã le anunte adevãrul si întinzînd prin ei însisi erezia[34] (cãtre Eusebiu al Samosatei)[35] si astfel cunoscînd neîndreptarea lor dupã prima si a doua certare frãteascã, lãsîndu-i în pace si evitîndu-i i-au lãsat la mintea lor cea neîncercatã (cãci mai bun este rãzboiul decît o pace care desparte de Dumnezeu, cum a spus si cel întru sfinti Pãrintele nostru Grigorie despre arieni)[36]. De atunci nu mai este nici o comuniune duhovniceascã între noi si ei. Cãci au sãpat cu mîinile lor prãpastie adîncã, cea între ei si ortodoxie.

8. Dar pentru aceasta Papismul n-a încetat de a tulbura Biserica cea linistitã a lui Dumnezeu, ci trimitînd pretutindeni asa numiti Misionari, oameni traficanti de suflete, înconjoarã pãmîntul si marea, ca sã facã un prozelit, sã însele pe vreunul dintre ortodocsi, sã strice învãtãtura Domnului nostru, sã falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfintei noastre Credinte, sã arate de prisos Botezul[37] cel lãsat de Dumnezeu, inutilã împãrtãsirea cu Potirul Testamentului si cîte altele nenumãrate a insuflat demonul inovatiei scolasticilor, care au îndrãznit totul în evul mediu, si Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stãpînire. Fericitii pentru evlavie înaintasii si Pãrintii nostri, desi în multe feluri si în multe chipuri supãrati si prigoniti dinãuntru si dinafarã, direct si indirect de cãtre Papism, încrezîndu-se în Domnul, au izbutit sã pãstreze si sã ne predea si nouã aceastã nepretuitã mostenire a Pãrintilor lor, pe care si noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult pret generatiilor ce vor veni pînã la sfîrsitul veacului. Dar nu înceteazã pînã astãzi si nu vor înceta pentru aceasta Papistii sã atace dupã obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor ca unor apostati de la credinta lor cea strãmoseascã. De ar fi dat Dumnezeu sã îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a nãvãlit în Apus si a pus stãpînire pe el! Cine se îndoieste, cã dacã zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei s-ar fi întrebuintat cumva pentru distrugerea ereziei si a inovatiilor, dupã sfaturile cele lui Dumnezeu plãcute ale lui Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi ortodocsi de fericitã pomenire, de mult n-ar mai fi rãmas nici urmã din ea pe lume si am putea acum sã spunem acelasi lucru[38], dupã fãgãduinta apostolicã? Dar zelul urmasilor lor nu era pentru apãrarea Credintei ortodoxe, ca zelul vrednicului de amintire întru fericiti Leon al III-lea.

9. Pînã în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintasi încetaserã si nu mai erau decît cele ale misionarilor; de curînd însã Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847[39], a dat la 6 ianuarie acest an o enciclicã intitulatã Cãtre Orientali, avînd douãsprezece pagini în traducerea greacã, pe care trimisii sãi au rãspîndit-o ca pe o miasmã venitã de undeva din afarã înãuntrul Turmei noastre ortodoxe. Aceastã enciclicã se adreseazã cãtre cei care în diferite timpuri si în diferite comunitãti crestine au apostaziat si au dezertat la Papism si prin urmare îi sunt partizani, dar se îndreaptã intentionat si cãtre ortodocsi, nu în particular si numindu-i, dar citînd pe nume[40] (pag.3. r.14-18, pag.4 r.19 si pag.9, r 5, 17 si 23) pe dumnezeiestii si sfintii nostri Pãrinti, calomniindu-i adicã pe ei si pe noi, mostenitorii si urmasii lor; pe ei ca ascultînd zice-se de ordinele papale si de hotãrîrile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe niste neascultãtori de pildele acelora si prin urmare calomniindu-ne fatã de Turma noastrã cea de Dumnezeu încredintatã, ca pe niste despãrtiti de Pãrintii nostri si nepurtãtori de grijã pentru datoriile noastre cele sfinte si pentru mîntuirea sufleteascã a fiilor nostri duhovnicesti. Si uzurpînd anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolicã a lui Hristos, pentru cã detin, cum se laudã, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voiesc sã amãgeascã astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adãugînd acele cuvinte surprinzãtoare pentru oricine s-a hrãnit cu învãtãtura teologicã (pag.10, r. 29): nici nu existã motiv sã pretextati contra întoarcerii la adevãrata Bisericã si comuniune cu acest sfînt scaun.

10. Desigur cã fiecare dintre fratii si fiii nostri în Hristos cu educatie si instructie religioasã, citind cu atentie si cu întelepciunea cea datã lui de Dumnezeu, observã cã si cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca si ale înaintasilor lui de la schismã, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag.7, r.8) si de iubire, ci cuvinte de amãgire si absurde, tinzînd la interes, dupã obiceiul înaintasilor lui antisinodali. De aceea si suntem siguri cã asa cum nu s-au înselat pînã azi, ortodocsii nu se vor însela nici de acum înainte; cãci cuvîntul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5): Nu vor urma pe cel strãin, ci vor fugi de la el, pentru cã nu cunosc glasul celor strãini.

11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastrã pãrinteascã si frãteascã si ca o obligatie sfîntã, ca sã vã întãrim prin prezenta rugãminte[41] în ortodoxia pe care o tineti din strãmosi si sã arãtãm totodatã în treacãt netemeinicia celor gîndite de Episcopul Romei si ce este vãdit cã el cugetã. Cãci nu cu mãrturisirea sa apostolicã îsi împodobeste scaunul, ci cu tronul apostolic se sileste sã-si stabileascã autoritatea, si cu autoritatea mãrturisirea sa. Dar lucrul nu stã asa. Cãci nu numai cã scaunul Romei se socoteste a fi cinstit cumva de cãtre fericitul Petru dintr-o simplã traditie, dar nici scaunul domnesc al fericitului Petru, mãrturisit de Sfînta Scripturã, adicã Antiohia, a cãrei Bisericã este de aceea mãrturisitã de sfîntul Vasile (Epist. 48 cãtre Atanasie cel Mare)[42] ca cea mai însemnatã dintre Bisericile din lume[43], si ceea ce este si mai mult, Sinodul al doilea ecumenic scriind cãtre Sinodul Apusenilor[44] (prea cinstitilor si cucernicilor frati si împreunã-liturghisitori Damasus[45], Ambrozie[46], Britton[47], Valerian[48] si ceilalti)[49] mãrturiseste zicînd[50]: Biserica cea prea veche si în adevãr apostolicã din Antiohia Siriei, în care pentru prima datã s-a întrebuintat cinstitul nume al crestinilor[51], nici aceasta, zicem, Biserica apostolicã din Antiohia, n-a avut vreodatã dreptul de a nu fi judecatã cu Sfînta Scripturã si cu hotãrîrile sinodale, ca una care în adevãr se poate mîndri cu scaunul lui Petru.

Dar ce zicem? Însãsi persoana fericitului Petru a fost judecatã înaintea tuturor dupã adevãrul Evangheliei (Galateni II) si a fost gãsit, dupã mãrturie scripturisticã, vinovat si nu drept mergînd[52]. Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudã si se semetesc numai cu ocuparea scaunului lui? Si, într-adevãr, însusi marele Vasile, cel pînã la cer strãlucitor[53], acest didascãl ecumenic al Ortodoxiei în Biserica cea catolicã, la care si Episcopii Romei sunt nevoiti sã trimitã (pag. 8, r.31)[54], lãmurit si curat ne-a arãtat mai sus[55] ce consideratie trebuie sã avem pentru judecãtile nepãtrunsului Vatican[56]: Care nu cunosc adevãrul, nici nu suferã sã-l învete, certîndu-se cu cei care le vestesc adevãrul si întãrind prin ei însisi erezia. Asa cã însisi acei sfinti Pãrinti ai nostri, pe care admirîndu-i pe drept, ca pe niste luminãtori si învãtãtori chiar ai Apusului, ni-i enumerã Fericirea Sa si ne sfãtuieste sã-i urmãm (aceeasi paginã), ne învatã sã nu judecãm Ortodoxia dupã sfîntul scaun, ci scaunul însusi si pe cel de pe scaun sã-l judecãm dupã dumnezeiestile Scripturi si regulile sinodale si dupã credinta cea propovãduitã, adicã dupã Ortodoxia învãtãturii celei de totdeauna. Asa au judecat si au condamnat în Sinod Pãrintii nostri si pe Honorius Papã al Romei[57] si pe Dioscur Papã al Alexandriei[58] si pe Macedonie[59] si pe Nestorie[60] Patriarhi de Constantinopol si pe Petru Knafevs[61] Patriarhul Antiohiei[62] si pe ceilalti. Cãci dacã si urîciunea pustiirii a stat în locul cel sfînt, dupã mãrturia Scripturilor (Daniil IX, 27 si Matei XXIV, 15), de ce n-ar fi si erezia pe scaun sfînt? Si de aici se aratã dintr-o privire zãdãrnicia si slãbiciunea si a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Cãci dacã Biserica lui Hristos nu s-ar fi întemeiat pe piatra cea neclintitã a mãrturisirii lui Petru (care era rãspuns comun din partea apostolilor întrebati Voi cine ziceti cã sunt? - Matei XVI, 15): Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (ibidem, 16), cum ne tãlmãcesc nouã dumnezeiestii Pãrinti rãsãriteni si apuseni, s-ar fi întemeiat pe temelie gresitã chiar pe însusi Petru, dar încã pe Papa, care, dupã ce si-a însusit si cheile Împãrãtiei cerurilor, ce fel de întrebuintare a fãcut de ele se vãdeste din istorie. Dar si însemnarea întreitului Paste oile mele, dumnezeiestii nostri Pãrinti comuni de acord învatã cã nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalti Apostoli, si cu atît mai putin si al urmasilor lui, ci o simplã restabilire a lui în apostolat, din care cãzuse prin întreitã lepãdare. Dumnezeiescul Petru însusi se aratã a primi astfel întelesul întreitei întrebãri a Domnului Mã iubesti? si mai mult si decît acestia (Ioan XXI, l6). Cãci aducîndu-si aminte de chiar dacã toti s-ar scandaliza de tine, eu nu mã voi scandaliza niciodatã (par.12), s-a întristat cã i-a zis a treia oarã mã iubesti. Dar urmasii lui iau zicerea în chip oportun în întelesul cel foarte plãcut lor[63].

12. Dar, zice Fericirea sa (pag. 8, r.12) cã Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32): Eu m-am rugat pentru tine, ca sã nu lipseascã credinta ta, iar tu întorcîndu-te oarecînd întãreste pe fratii tãi. Rugãciunea Domnului nostru s-a fãcut pentru cuvîntul cã Satan încercase (ibidem 31) sã tulbure credinta tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngãduit numai pentru Petru, si tocmai de aceea anume, pentru cã grãia cuvinte de iubire de sine si se îndreptãtea pe sine mai presus decît ceilalti (Matei XXVI, 33): Chiar dacã toti s-ar scandaliza de Tine, eu nu mã voi scandaliza niciodatã. Dar aceastã îngãduintã a fost trecãtoare, a început sã blesteme si sã jure, cã nu cunosc pe acest om. Atît de slabã este firea omeneascã lãsatã la puterea ei însãsi, duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios (Matei XXVI, 41), trecãtoare, am zis pentru ca iarãsi venindu-si în sine, prin întoarcerea sa întru pocãintã, sã întãreascã si mai mult pe fratii sãi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat gresit, nici nu s-au lepãdat. O, întelepte judecãti ale lui Dumnezeu! Cît de dumnezeiascã si tainicã era cea din urmã noapte pe pãmînt a Mîntuitorului nostru! Cina aceea sfîntã este crezutã a fi sãvîrsitã si astãzi în fiecare zi - aceasta sã faceti întru pomenirea mea (Luca XXII, 19). Si ori de cîte ori veti mînca pîinea aceasta si veti bea paharul acesta, vestiti moartea Domnului pînã ce va veni (I Corinteni XI, 26). Dragostea frãteascã cea cu atîta grijã vestitã nouã de cãtre Învãtãtorul nostru comun, întru aceasta vor cunoaste toti cã sunteti ucenicii mei, dacã veti avea dragoste între voi (Ioan XIII, 35) ale cãrei zapis si conditii Papii le-au sfîsiat întîi, apãrînd si primind inovatii eretice împotriva celor evanghelizate nouã si rînduite de cãtre Învãtãtorii si Pãrintii nostri comuni, însãsi aceastã dragoste, zicem, lucreazã si astãzi în sufletul popoarelor crestine si îndeosebi al celor care le conduc[64]. Cãci mãrturisim cu tãrie în fata lui Dumnezeu si a oamenilor, cã rugãciunea Mîntuitorului nostru (pag.7, r. 33) cãtre Dumnezeu si Tatãl Sãu pentru dragostea comunã a crestinilor si pentru unitatea întru una sfîntã catolicã si apostolicã Bisericã, în care si credem, ca sã fie una precum si noi una suntem (Ioan XVII, 22), lucreazã în noi, ca si în Fericirea Sa, si aici dorinta si zelul nostru frãtesc întîlnesc pe ale Fericirii Sale, cu aceastã singurã deosebire, cã în noi lucreazã cu conditia de a se pãstra întreg si neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihãnit si desãvîrsit al Credintei crestinilor dupã glasul evanghelic si dupã hotãrîrile celor sapte sfinte Sinoade ecumenice si învãtãtura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru întãrirea si predominarea autoritãtii si functiunii celor care stau pe Scaunul apostolic si cea a noii lor învãtãturi. Iatã pe scurt capitolul întregii deosebiri si neîntelegeri dintre noi si aceia si zidul cel din mijloc al despãrtirii, care, dupã cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, l6), si alte oi am, care nu sunt din acest staul. Si acelea Mi se cade sã le aduc si vor asculta de glasul Meu, (care de la Tatãl purcede), nãdãjduim cã, cu împreuna-lucrare a vestitei întelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre. Fie spusã acum si cea de a treia. Cãci dacã socotim dupã cuvintele Fericirii Sale, cã rugãciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea sã se lepede si sã-si calce jurãmîntul, rãmîne legatã si unitã cu scaunul lui Petru si cã se reface virtual si la cei care stau în timp pe el, desi, cum s-a spus mai sus (par. 11) cu nimic nu contribuie la întãrirea pãrerii (dupã cum din exemplul fericitului Petru însusi din Scripturã aflãm, încã si dupã pogorîrea Sfîntului Duh), încredintãm totusi din cuvintele Domnului, cã va veni timpul cînd aceastã dumnezeiascã[65] rugãciune, cea pentru lepãdarea lui Petru, ca sã nu lipseascã întru sfîrsit credinta lui, va lucra si asupra vreunuia dintre urmasii scaunului[66] lui, care va si plînge amar ca el si întorcîndu-se oarecînd ne va întãri si mai mult pe noi, fratii lui, în mãrturisirea ortodoxã pe care o tinem din strãmosi. Si dea Dumnezeu ca acest urmas al lui Petru sã fie Fericirea Sa! Dar la aceastã umilã rugãminte a noastrã oare ce împiedicã sã adãugãm si sincerul nostru sfat cordial în numele sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrãznim nicidecum sã zicem, cum a zis (pag 10, r 22) Fericirea Sa, fãrã altã întîrziere. Zicem însã fãrã grabã, cu maturã chibzuintã, si încã, de va trebui, cu sfatul Episcopilor si teologilor si învãtãtorilor celor mai întelepti, mai evlaviosi si totdeauna mai iubitori de adevãr si nepãrtinitori, de care destui au astãzi, dupã dumnezeiasca iconomie, toate popoarele din Apus.

13. Zice Fericirea Sa, cã Episcopul de Lugdunum[67], Sfîntul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane: Toatã Biserica, adicã credinciosii de pretutindeni, trebuie sã fie de acord, pentru întîietatea ei, cu aceastã Bisericã, în care totdeauna s-a tinut în totul de cãtre credinciosii de pretutindeni traditia cea datã de Apostoli[68]. Desi acest sfînt spune cu totul altceva decît ceea ce cred cei de la Vatican, le lãsãm întelesul si explicarea lor cea dupã bunul plac si zicem: cine tãgãduieste cã vechea Bisericã romanã era apostolicã si ortodoxã? Si nimeni dintre noi nu va pregeta sã o numeascã si pildã a Ortodoxiei[69]. Noi mai ales vom adãoga spre marea ei laudã, dupã istoricul Sozomen (Istoria bisericeascã, cartea III, cap. 13) si chipul în care, pînã la un timp, a putut sã pãstreze Ortodoxia ce-i lãudãm si pe care Fericirea Sa a pãrãsit-o: Pentru cã în general Biserica cea din tot Apusul, conducîndu-se curat de dogmele Pãrintilor, a fost scutitã de ceartã si de rãtãcirile ei[70]. Oare cine dintre Pãrinti sau dintre noi însine a tãgãduit întîietatea[71] ei canonicã în ordinea Ierarhiei, atîta timp cît s-a condus curat de dogmele Pãrintilor, alãturîndu-se regulii infailibile a Scripturii si a sfintelor Sinoade? Dar acum nu gãsim pãstratã în ea nici dogma Fericitei[72] Treimi dupã simbolul dumnezeiestilor[73] Pãrinti adunati la sinodul I de la Niceea si la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mãrturisit si l-au întãrit si sub atîtea blesteme au pus ca pe niste caterisiti pe cei ce-l vor schimba, fie si cu o cirtã, celelalte cinci sinoade ecumenice, nici forma cea apostolicã a dumnezeiescului[74] Botez, nici invocarea Duhului celui de tainã sãvîrsitor[75] asupra celor Sfinte, ci vedem în ea si dumnezeiescul Potir socotit - fie departe de noi[76] - ca o bãuturã de prisos, si foarte multe altele, necunoscute nu numai sfintilor nostri Pãrinti, care au fost totdeauna canon si dreptar catolic infailibil[77] al Ortodoxiei, precum si Fericirea Sa învatã cu respectul adevãrului (pag.2), dar si vechilor sfinti Pãrinti ai Apusului. Dar încã si acest primat, pentru care pledeazã din toate puterile Fericirea Sa, ca si înaintasii sãi, a decãzut de la un semn frãtesc si privilegiu ierarhic la suprematie[78]. Ce trebuie deci sã credem despre traditiile ei nescrise, dacã cele scrise au suferit asa transformare si schimbare în rãu? Sau cine este atît de îndrãznet si de încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încît sã cuteze a spune, cã dacã ar trãi din nou cel întru sfinti Pãrintele nostru Irineu si ar vedea-o astãzi ruptã de vechea si originara învãtãturã apostolicã în atît de esentiale si catolice articole ale crestinismului, nu s-ar împotrivi el cel dintîi la inovatiile si la dispozitiile arbitrare ale Bisericii romane celei pe drept lãudate atunci, ca una ce se conduce curat dupã dogmele pãrintesti? Vãzînd, de pildã, cã Biserica romanã nu numai înlãturã din canonul ei liturgic dupã inspiratia scolasticilor[79] strãvechea si apostolica invocare[80] a Duhului celui de tainã sfintitor si cã mutileazã Ierurgia[81] în chip deplorabil în partea ei cea mai esentialã, dar se si sileste cu hotãrîre ca sã o scoatã si din liturghia celorlalte comunitãti crestine, calomniind în chip atît de nedemn Scaunul apostolic cu care se laudã, cã s-au strecurat dupã schismã (pag. 11, r. 11)[82], ce n-ar zice despre aceastã inovatie acest dumnezeiesc Pãrinte? El care ne asigurã (cartea IV, cap.34, editia Massuet[83], 18) cã pîinea cea din pãmînt, primind si evocarea[84] lui Dumnezeu, nu mai este pîine comunã etc., numind evocare invocarea[85]. Cã prin ea crede Irineu cã se sãvîrseste Misterul jertfei, a notat în chip deosebit si Francois Feuardent[86] din ordinul numitilor cãlugãri minori papali[87], care a editat la 1639 scrierile sfîntului cu scolii, la capitolul 18 al primei cãrti, pagina 114: Panem et calycem commixtum per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri, cã Irineu învatã pîinea euharistiei si Paharul amestecat[88] prin cuvintele invocãrii[89] devin adevãrat trup si sînge al lui Hristos[90]. Iar dacã ar auzi despre vicariatul si arbitrariul lui[91], ce ar zice el, care si pentru o micã si aproape indiferentã disputã despre serbarea Pastilor (Eusebiu, Istoria Bisericeascã V, 24) a retinut violenta Papii Victor în Biserica liberã a lui Hristos, sfãtuindu-l tocmai contrariul cu atît curaj si succes? Astfel cã chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru primatul Bisericii romane aratã cã autoritatea ei nu este suveranã si nici arbitralã, cum n-a avut-o niciodatã nici însusi fericitul Petru, ci un privilegiu frãtesc în Biserica cea catolicã si o distinctie acordatã Papilor pentru faima si pentru privilegiul Orasului[92]. Asa cum si Sinodul al IV-lea ecumenic, pentru a mentine independenta Bisericilor cea hotãrîtã de Sinodul al III-lea ecumenic (can.8)[93], urmînd Sinodului al II-lea ecumenic (can.3)[94] si însusi Sinodului I ecumenic (can.6)[95] care, numind suprematia arbitrarã a Papii peste Apus Obicei, a decis: Pentru cã Orasul acela este capitalã, Pãrintii i-au acordat pe drept τα Πρεσβεια[96](can.28), nespunînd nimic despre emanatia apostolicã de la Petru, cea însusitã de ei si mai putin decît orice despre vicariatul Episcopilor ei si despre Pãstoria catolicã[97]. Iar o asemenea tãcere profundã asupra unor atît de mari privilegii, si nu numai aceasta, dar si motivarea întîietãtii lor nu cu paste oile Mele, nici cu pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea, ci pur si simplu cu obiceiul si cu calitatea de oras-capitalã si aceasta nu de la Domnul ci de la Pãrinti va pãrea cu atît mai paradoxalã - suntem convinsi - Fericirii Sale, care gîndeste altfel despre întîietatea sa[98] (pag.8. r.16)[99], cu cît el însusi, cum vom vedea (par.15), tine în mare stimã mãrturia ce crede a fi gãsit în favoarea scaunului Sãu apostolic a Sinodului al IV-lea ecumenic amintit, si cu cît Sfîntul Grigore Dialogul, numit si cel Mare (cartea I, ep.25), obisnuia sã numeascã aceste patru Sinoade ecumenice ca patru Evanghelii si piatrã în patru colturi, pe care s-a zidit Biserica cea catolicã[100].

14. Zice Fericirea Sa (pag.10, r. 12): certîndu-se între ei Corintenii au fãcut arãtare[101] cãtre Clement Papã al Romei, care judecînd cazul le-a scris, iar ei atît de mult au îmbrãtisat hotãrîrea lui, încît o citeau si în Bisericã[102]. Dar acesta este un argument foarte slab al autoritãtii papale în Casa lui Dumnezeu. Cãci atunci, fiind Roma centru al conducerii si capitalã, în care rezidau împãratii, trebuia ca orice chestiune de oarecare importantã, cum este cea istorisitã a Corintenilor, sã se hotãrascã acolo, mai ales dacã una din pãrtile ce erau în neîntelegere recurgea la ajutor dinafarã, cum se întîmplã si pînã astãzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare si greu de rezolvat scriu patriarhului de Constantinopol, pentru cã este în resedintã imperialã si încã pentru întîietatea lui sinodalã[103]. Si dacã colaborarea frãteascã va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar dacã nu, se anuntã lucrul si Conducerii dupã rînduialã[104]. Dar acest concurs frãtesc întru credinta crestinã nu se vinde prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise si despre exemplele citate de Fericirea Sa din sfintii Atanasie cel Mare si Ioan Hrisostom (p.9, 5, 17) despre protectia frãteascã si cuvenitã întîietãtii[105] Episcopilor Romei Iuliu si Inocentiu, a cãrei datorintã o cer de la noi astãzi urmasii acelora prin falsificarea dumnezeiescului Simbol, desi Iuliu însusi s-a indignat atunci contra unora, cã tulburã Bisericile nestãruind în învãtãtura de la Niceea (Sozomen[106], Istoria bisericeascã, cartea III, cap. 7) si a amenintat (ibidem)...sau în viitor nu vor fi tolerati, de nu vor înceta cu inovatiile[107]. De notat încã, în cazul Corintenilor, cã atunci fiind numai trei scaune patriarhale[108], cel mai aproape si cel mai indicat ca loc[109] pentru Corinteni era al Romei, cãtre care si trebuiau sã se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic extraordinar, care sã arate suprematia[110] Papei în Biserica liberã a lui Dumnezeu.

15. Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeasi paginã, r.20), cã Sinodul al IV-lea ecumenic (pe care din gresealã, desigur, îl mutã de la Calcedon la Cartagena[111]), a strigat dupã citirea epistolei Papei Leon I: Petru a vorbit astfel prin Leon. Lucrul este adevãrat. Dar nu trebuia sã treacã cu vederea Fericirea Sa si cum si dupã ce fel de lucrare au strigat Pãrintii nostri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru cã aceea[112] poate din preocuparea de a fi concisã pare necompletã în acest punct necesar, care aratã cu evidentã cu cît stã mai presus autoritatea Sinodului ecumenic nu numai decît a Papei, dar si decît a Sinodului[113] lui, iatã vom arãta noi în public faptul, asa cum a fost. Din cei peste sase sute de Pãrinti adunati de Sinodul de la Calcedon, aproape douã sute, cei mai învãtati dinte ei, au fost însãrcinati de Sinod ca sã cerceteze si dupã literã si dupã sens amintita Epistolã a lui Leon[114], si nu numai atît, ci sã raporteze în scris si sub semnãturã pãrerea lor asupra ei, dacã este sau nu ortodoxã. Cele aproape douã sute de aprobãri si cercetãri partiale ale Epistolei se gãsesc îndeosebi în sedinta a patra a numitului Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:

Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfîntului Arhiepiscop Leon al Romei celei împãrãtesti este de acord cu cele expuse de cãtre cei trei sute optsprezece sfinti Pãrinti de la Niceea si cei o sutã cincizeci de la Constantinopol noua Romã si cu credinta expusã la Efes de prea sfintitul Episcop Ciril. Si am subscris.

Si iarãsi: Teodoret prea cucernicul[115] Episcop al Cirului: Epistola prea sfintitului Arhiepiscop domnul[116] Leon este de acord cu credinta expusã la Niceea de cãtre sfintii si fericitii[117] Pãrinti si cu Simbolul Credintei cel întocmit la Constantinopol de cãtre cei o sutã cincizeci si cu Epistolele fericitului[118] Ciril. Si acceptînd sus numita Epistolã am subscris.

Si asa mai departe, toti mãrturisesc: Epistola concordã, Epistola este conformã, Epistola este conformã cît priveste sensul etc.; dupã atît de multã si asa de riguroasã cercetare fãcutã alãturi de sfintele Sinoade de mai înainte[119] si dupã deplinã informare asupra Ortodoxiei[120] ideilor, si nu pentru cã era pur si simplu Epistolã a Papei, au scos, fãrã nici o pismã, aceastã exclamatie faimoasã, cu care si Fericirea Sa acum lãudîndu-se se mîndreste. Dar dacã si Fericirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme si de acord cu sfintele sapte Sinoade ecumenice de mai înainte, în loc sã se laude cu pietatea înaintasilor sãi cea vestitã de înaintasii si Pãrintii nostri într-un Sinod ecumenic, s-ar putea lãuda pe drept cu propria sa Ortodoxie, vestind adicã în loc de onoruri strãmosesti virtuti proprii. Asa cã depinde si acum de Fericirea Sa, ca scriindu-ne de acelea, de care, cercetîndu-le si comparîndu-le cei douã sute de Pãrinti sã le gãseascã de acord si conforme cu Sinoadele mai sus pomenite[121], de el - zicem - depinde ca sã audã si de la noi pãcãtosii astãzi nu numai Petru a vorbit asa[122], si orice alt se mai cuvine[123], dar si: Fie sãrutatã sfînta mînã, care a sters lacrimile Bisericii catolice.

16. Si este permis întru totul sã asteptãm de la întelegerea Fericirii Sale un lucru atît de mare, vrednic de adevãratul urmas al fericitului Petru, al lui Leon I si Leon III, cel care pentru paza Credintei ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fãrã inovatie[124], lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfîntã catolicã, în care sunt încã vacante si gata de primire si scaunul de întîi - stãtãtor canonic[125] al Fericirii Sale si celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Cãci Biserica cea catolicã, asteptînd în tot cazul întoarcerea Pãstorilor ce au apostaziat, împreunã cu turmele lor, nu numeste nominal[126] intrusi la locul de conducere al celor în functiune, traficînd cu Preotia[127]. Si am asteptat cuvînt de mîngîiere si-l nãdãjduiam, cum scria sfîntul Vasile cãtre sfîntul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epistola 55)[128], sã se reînnoiascã vechile urme ale Pãrintilor, cînd nu fãrã mare surprindere am citit numita enciclicã adresatã rãsãritenilor, în care cu nemîngîiatã durere de suflet vedem si pe Fericirea Sa cea lãudatã pentru întelepciune, ca si pe înaintasii ei de dupã schismã[129], vorbind cuvinte de falsificare[130], adicã de falsã înscriere în sfîntul nostru simbol cel fãrã defect[131], pecetluit de cele sapte Sinoade ecumenice[132]; de cãlcare a sfintelor liturghii, a cãror numai cereascã tesãturã si numele celor care le-au întocmit si aerul de venerabilã antichitate si autoritatea ce le-a fost datã de Sinodul al saptelea ecumenic (actul VI) ar fi amortit si ar fi fãcut sã se abtinã chiar mîna nelegiuitã si a toate cutezãtoare, care a pãlmuit pe Domnul Slavei[133]. Din acestea am presupus în ce labirint de vãtãmare fãrã iesire si în ce ireparabilã gresealã de rãsturnare[134] a dus Papismul chiar si pe cei mai întelepti si mai evlaviosi Episcopi ai Bisericii romane, încît sã nu mai poatã face altfel pentru mentinerea infailibilei si prin urmare invidiatei autoritãti vicariale si a primatului de stãpînire[135] cu cele ce decurg din el, decît sã-si batã joc si de cele mai sfinte si intangibile lucruri, si sã îndrãzneascã împotriva tuturor, si aceasta îmbrãcati în cuvînt cu evlavia antichitãtii venerabile (pag. 11, r. l6), în realitate însã mînia inovatoare rãmîne înãuntru neînduplecatã împotriva Sfinteniei zicînd trebuie sã fie înlãturate din acestea[136] cele introduse în ele dupã despãrtire !! etc. (ibidem, r. 11), amestecînd astfel pînã si în Cina Domnului[137] veninul inovatiei. Si se pare din aceste cuvinte[138], dupã cum crede Fericirea Sa, cã s-a întîmplat si în Biserica ortodoxã catolicã ceea ce vede cã s-a întîmplat si în a Romei dupã Papism: adicã schimbare dintr-odatã în toate tainele si stricare dupã vorbãria scolasticã[139], în care încrezînd-se, se multumeste cu gîndul cã si sfintele noastre Liturghii si Taine si Dogme au suferit la fel, respectuoasã totusi totdeauna cu antichitatea lor venerabilã! si din condescendentã orisicum apostolicã! fãrã - cum zice (pag.11, r.5) - sã ne întristeze cu vreo prescriptie asprã! Dintr-o asemenea necunoastere a rînduielilor noastre apostolice si catolice a provenit în tot cazul si cealaltã declaratie a sa (pag.7, r.22): Dar nici între voi nu s-a putut mentine unitatea învãtãturii si a sfintei supravegheri[140], atribuindu-ne în chip curios nouã propria lor suferintã, cum oarecînd si Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiti Mihail Cerularie, acuzînd pe greci cã au schimbat Simbolul Bisericii catolice[141], nerusinîndu-se nicidecum nici de demnitatea sa, nici de istorie. Dar suntem încredintati cã dacã Fericirea Sa si-ar aduce aminte de arheologia si de istoria bisericeascã, de învãtãtura dumnezeiestilor Pãrinti si de vechile liturghii ale Galiei, ale Spaniei si de evhologhiul vechii Biserici romane, va afla cu surprindere cîte alte fiice monstruoase a nãscut Papismul în Apus, cari si acum trãiesc, pe cînd Ortodoxia a pãstrat la noi Biserica cea catolicã mireasã curatã pentru mirele ei, desi fãrã sã aibã nici o politie lumeascã, sau, cum zice Fericirea Sa (pag.7, r. 23) supraveghere sfîntã, ci legatã numai prin legãtura dragostei si prin afectiunea pentru mama comunã în unitatea Credintei pecetluite cu cele sapte peceti ale Duhului (Apocalipsa V, l), adicã cu cele sapte Sinoade ecumenice, si în ascultarea adevãrului. Pentru cîte trebuiesc în adevãr sã fie înlãturate din dogmele si tainele papale de astãzi, întrucît sunt porunci omenesti, pentru ca sã se poatã reîmpãca Biserica cea întru toate inovatoare a Apusului cu credinta catolicã ortodoxã cea neschimbatã a Pãrintilor nostri comuni, spre care, precum cunoaste dupã cele ce zice (pag.8. r 30), este zelul nostru comun de a lua seama la învãtãtura cea pãstratã de cãtre strãmosii nostri, bine face învãtîndu-ne (ibidem r.31) sã urmãm vechilor Ierarhi si credinciosi ai provinciilor orientale care, de felul cum întelegeau autoritatea învãtãtoreascã[142] a Arhiepiscopilor Romei celei vechi si ce idee despre ei trebuie sã avem în Biserica ortodoxã si în ce fel trebuie sã primim învãtãturile lor, ne-au lãsat nouã pildã prin Sinoade (paragraf 15) si ne-a lãmurit clar Vasile cel pînã la cer strãlucitorul[143] (paragraf 17). Si cum trebuie sã întelegem si suprematia, acelasi mare Vasile formuleazã[144] în putine cuvinte voiam sã scriu corifeului lor (ibidem), deoarece noi nu facem aici un tratat[145].

17. Din toate acestea conchide orice om instruit în învãtãtura catolicã cea sãnãtoasã, dar îndeosebi Fericirea Sa, cît este de nepios si antisinodal[146] a se cuteza sã se schimbe dogmele si liturghiile noastre si celelalte ierurgii[147], sãvîrsite si încã si mãrturisite ca fiind de aceeasi vîrstã cu propovãduirea crestinã, pentru respectul ce li s-a acordat totdeauna, si crezute intangibile chiar si de vechii Papi ortodocsi, cãrora altãdatã erau comune ca si nouã acestea. Si se întelege cît este de cuviincioasã si sfîntã[148] îndreptarea inovatiilor, a cãror introducere în Biserica Romei noi stim în ce timp s-a fãcut[149], si fericitii nostri Pãrinti au protestat la timp împotriva inovatiei. Dar sunt pentru Fericirea Sa si alte motive pentru usurinta acestei schimbãri[150]. Întîi, cã ale noastre au fost altãdatã respectabile si pentru Apuseni, care aveau aceleasi ierurgii si mãrturiseau acelasi Simbol. Iar cele inovate[151] nici nu erau cunoscute Pãrintilor nostri, nici nu pot fi dovedite fie mãcar si din scrierile Pãrintilor ortodocsi apuseni, nici nu sunt recomandate fie prin vechimea, fie prin catolicitatea lor. Apoi la noi n-au putut niciodatã nici patriarhi, nici sinoade sã introducã lucruri noi, pentru cã apãrãtorul religiei este însusi trupul Bisericii, adicã Poporul însusi[152], care vrea ca religia sã-i fie vesnic neschimbatã si la fel cu a Pãrintilor sãi, cum au experimentat în faptã multi dintre Papii de dupã schismã si dintre Patriarhii latinizanti[153], care n-au izbutit nimic, pe cînd în Biserica apuseanã, cum au fãcut în diferite timpuri Papii, au decretat cele noi fie usor, fie prin constrîngere, pentru iconomie, dupã cum se justificau cãtre Pãrintii nostri, desi împãrteau trupul lui Hristos, tot astfel Papa poate, pentru dumnezeiascã în adevãr si foarte îndreptãtitã iconomie[154], refãcînd nu mreajã, ci însãsi haina cea sfîsiatã a Mîntuitorului, sã reconstituie cele vechi si respectabile în stare sã pãstreze pietatea, precum zice si Fericirea Sa (pag.11, r.16), pe care si el însusi le cinsteste, cum zice (ibidem r.14), si înaintasii sãi, adãugînd cuvîntul memorabil al unuia dintre fericitii sãi înaintasi (acesta este Celestin, în timpul Sinodului al III-lea ecumenic): Desinat novitas incessere vetustatem - sã înceteze noutatea de a ataca vechimea. Si bucure-se mãcar de acest cîstig Biserica cea catolicã din infailibilitatea de pînã[155] acum a declaratiilor Papilor. În tot cazul trebuie sã mãrturisim, cã pentru o asemenea întreprindere, desi Pius IX este atît de mare si ca întelepciune si ca pietate si ca zel pentru unirea crestinã în Biserica cea catolicã, precum zice, va întîmpina totusi greutãti si osteneli si dinãuntru si dinafarã. Dar noi suntem întru aceasta datori, mai ales, sã amintim Fericirii Sale - sã fie cu iertare aceastã îndrãznealã! - însãsi tema Epistolei sale (pag.8, r.32) cã în cele privitoare la mãrturisirea dumnezeiestii religii, nu existã nimic atît de grozav, care sã nu trebuiascã îndurat si pentru slava lui Hristos si pentru rãsplata din viata vesnicã. Revine Fericirii Sale ca sã arate înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor cã, asa cum este începãtor al unui sfat plãcut lui Dumnezeu, tot astfel este si cel care de bunãvoie apãrã adevãrul evanghelic si sinodal, încã si cu sacrificiul propriilor interese, ca sã fie cum zice profetul (Isaia LX, 17[156]): Print în pace si episcop, în dreptate[157]. Fie! Dar pînã sã se întîmple aceastã întoarcere doritã a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfîntã, catolicã si apostolicã, al cãrei cap Hristos este (Efeseni IV, 15) iar noi fiecare membre în parte, orice sfat venit de la ei, orice îndemn din oficiu[158], tinzînd la distrugerea credintei noastre celei fãrã patã pãstrate de la Pãrinti, este nu numai suspectã si trebuie evitatã, dar se si condamnã sinodal pe drept, ca nelegiuit si pierzãtor de suflet. Si în aceastã categorie intrã în primul rînd si numita enciclicã a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius IX, Cãtre Orientali si ca atare declarãm acest lucru în Biserica cea catolicã.

18. Pentru aceea, iubiti frati si împreunã - liturghisitori ai Smereniei noastre[159], ca totdeauna, asa si acum, mai ales în aceastã împrejurare a publicãrii numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de neînlãturat dupã obligatia noastrã patriarhalã si sinodalã[160], ca sã nu se piardã nimeni din sfîntul Staul al Bisericii catolice ortodoxe, Mama cea prea sfîntã a noastrã a tuturor, sã ne amintim în fiecare zi si sã vã îndemnãm si pe voi întru aceasta, pentru ca amintindu-vã unii altora cuvintele si îndemnurile fericitului Pavel cãtre sfintii nostri înaintasi, pe care el i-a chemat de la[161] Efes, sã repetãm unii cãtre altii: Luati seama la voi si la toatã turma, în care Duhul Sfînt v-a pus pe voi Episcopi ca sã pãstoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a cîstigat-o cu sîngele Sãu. Cãci stiu aceasta, cã vor veni dupã plecarea[162] mea "lupi rãpitori" la voi, care nu vor cruta turma, si dintre voi însivã se vor ridica bãrbati vorbind lucruri stricate[163], pentru a smulge ucenici în urma lor. De aceea privegheati (Faptele Apostolilor XX)[164]. Atunci înaintasii si Pãrintii nostri, auzind aceste sfinte porunci[165], au fãcut plîngere mare si cãzînd pe grumazul lui îl sãrutau[166]. De aceea dar si noi fratilor, auzindu-l sfãtuindu-ne cu lacrimi[167], sã cãdem cu gîndul pe grumazul lui si sãrutîndu-l sã-l mîngîiem cu statornica noastrã fãgãduintã[168], cã nimeni nu ne va despãrti de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va îndepãrta de la învãtãtura evanghelicã, nimeni nu ne va rãtãci de la cãlãuza cea sigurã a Pãrintilor nostri[169], asa cum nici pe ei nimeni n-a putut sã-i amãgeascã, cu toatã silinta ce si-au dat în diferite timpuri cei ridicati asupra lor de cãtre ispititorul, ca sã auzim de la Stãpînul[170]: Bine slugã bunã si credincioasã, înfãptuind scopul Credintei[171], adicã mîntuirea sufletelor noastre si a Turmei celei cugetãtoare, cãreia ne-a pus Duhul Sfînt Pãstori.

19. Aceastã poruncã si îndemnare apostolicã o transmitem prin voi si întregii adunãri[172] ortodoxe, în orice parte a pãmîntului s-ar gãsi, Preotilor si Ieromonahilor, Ierodiaconilor si Monahilor, într-un cuvînt întregului Cler si poporului evlavios, conducãtori si condusi, bogati sau sãraci, pãrintilor si copiilor, învãtãtorilor si scolarilor, celor învãtati si celor neînvãtati, stãpînilor si servilor, pentru ca toti întãrindu-ne si sfãtuindu-ne unii pe altii sã putem rezista la mestesugirile diavolului. Cãci asa ne îndeamnã pe toti si fericitul Petru Apostolul[173]: Fiti cumpãtati, privegheati, cã potrivnicul nostru diavolul ca un leu care rãcneste umblã, cãutînd pe cine sã înghitã. Cãruia rezistati-i tari în credintã.

20. Cãci credinta noastrã, fratilor, nu este de la oameni si prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au vestit-o dumnezeiestii Apostoli, au întãrit-o sfintele Sinoade ecumenice, au transmis-o prin succesiune prea marii Dascãli întelepti ai lumii[174] si a confirmat-o sîngele vãrsat al sfintilor Martiri. Sã tinem mãrturisirea pe care am primit-o curatã de la atîtia bãrbati[175], evitînd orice inovatie, ca pe o insuflare a diavolului; cel care primeste inovatie vãdeste nedesãvîrsitã[176] Credinta ortodoxã cea propovãduitã[177]. Dar aceasta este pecetluitã ca desãvîrsitã, nesuferind nici micsorare, nici adãugire, nici vreo schimbare oarecare, si cel care îndrãzneste sã facã sau sã sfãtuiascã sau sã cugete la aceasta[178], a si tãgãduit credinta lui Hristos, s-a si supus de bunã voie anatemei vesnice, pentru blasfemie împotriva Duhului Sfînt, ca si cum adicã n-ar fi vorbit drept în Scripturi si prin Sinoadele ecumenice[179]. Aceastã înfricosatã anatemã, frati si fii iubiti în Hristos, nu o rostim noi astãzi, ci a rostit-o cel dintîi Mîntuitorul nostru (Matei XII, 32): Celui ce va vorbi împotriva Duhului Sfînt nu i se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galateni I, 6): Mã mir cã asa de iute ati trecut de la Hristos Cel ce v-a chemat în har la altã evanghelie, care nu este altceva, decît cã sunt unii dintre voi, care vã tulburã si voiesc sã schimbe Evanghelia lui Hristos; dar chiar dacã noi sau Înger din cer va vesti vouã altceva decît v-am vestit, anatema sã fie; au rostit-o cele sapte Sinoade ecumenice si toatã ceata de-Dumnezeu-purtãtorilor[180] Pãrinti. De aceea toti cei care inoveazã sau prin erezie sau prin schismã, de bunã voia lor s-au îmbrãcat, dupã psalmist (Psalm CVIII, 17), cu blestemul ca si cu o hainã, fie cã ar fi fost Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie laici. Chiar Înger din cer, anatema sã fie, dacã cineva vesteste vouã altceva decît ati primit. Asa cugetînd Pãrintii nostri si ascultînd de cuvintele cele de suflet mîntuitoare ale lui Pavel, au stat statornici si neclintiti în credinta cea prin succesiune încredintatã lor si au pãstrat-o neschimbatã si neîntinatã printre atîtea erezii si ne-au transmis-o nouã curatã si nefalsificatã, cum curatã a iesit din gura celor dintîi slujitori ai Cuvîntului. Asa cugetînd si noi o vom transmite curatã, cum am primit-o, generatiilor viitoare, nimic schimbînd, ca sã poatã înfãtisa si aceia, ca noi, neavînd a se rusina[181], cînd vorbesc despre credinta strãmoseascã.

21. De aceea, frati si fii ai nostri iubiti întru Domnul, curãtindu-ne sufletele cu ascultarea adevãrului, dupã cuvîntul Apostolului (Petru I, 22) sã luãm seamã la cele auzite, ca nu cumva sã trecem pe lîngã ele[182] (Evrei II, 1). Credinta si mãrturisirea pe care o tinem nu are a se rusina[183], fiind învãtatã în Evanghelie din gura Domnului nostru, mãrturisitã de sfintii Apostoli, de cãtre sfintele sapte Sinoade ecumenice, propovãduitã în toatã lumea, mãrturisitã si de vrãjmasii ei, care, înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, tineau aceastã Credintã si ei, sau mãcar pãrintii sau strãmosii lor. Este mãrturisitã de întreaga istorie, ca aceea care a triumfat împotriva tuturor ereziilor, ce au prigonit-o si o prigonesc, precum vedeti, pînã astãzi. Unii dupã altii, sfintii dumnezeiesti Pãrinti[184] si înaintasi ai nostri, începînd de la Apostoli, si cei pe care Apostolii i-au pus urmasi pînã astãzi, constituind un singur si neîntrerupt lant[185] si tinîndu-se de mînã, închid împreunã o sfîntã Incintã, a cãrei usã este Hristos si în care toatã Turma ortodoxã este pãstoritã în pãsunile cele roditoare ale Edenului tainic, si nu pe cãrãri prãpãstioase si aspre!, cum crede Fericirea Sa (pag.7, r.12). Biserica noastrã detine însesi textele sigure si nefalsificate ale dumnezeiestilor Scripturi, traducerea cea adevãratã si dreaptã a Vechiului Testament, iar pentru cel nou însusi originalul; ceremoniile sfintelor Taine[186] si îndeosebi cele ale dumnezeiestilor Liturghii sunt însesi acele strãlucite si miscãtoare ceremonii transmise de la Apostoli. Nici un neam, nici o comunitate crestinã nu poate sã nu se laude[187] cu Iacob, cu Vasile, cu Hrisostom; venerabilele Sinoade ecumenice, acesti sapte stîlpi ai casei Întelepciunii, în aceasta si la noi s-au tinut[188]. Aceasta posedã originalele sfintelor lor hotãrîri[189]. Pãstorii ei si cinstitul Presbiteriu si Cinul monahal pãstreazã însãsi demnitatea cea prea veche si curatã a primelor secole ale crestinismului, si în vrednicie si în viatã, încã si în însãsi îmbrãcãmintea lor cea simplã[190]. Da, în adevãr, în acest sfînt Staul continuu au sãrit si sar, precum vedem si în timpul nostru, lupi grei[191], dupã prezicerea Apostolului, ceea ce aratã cã adevãratii miei ai Arhipãstorului în el sunt adãpostiti, dar el a cîntat si va cînta în veac înconjurînd m-au înconjurat si în numele Domnului m-am apãrat de ei (Psalm CXVII, 11). Sã adãugãm o amintire tristã[192], dar necesarã pentru dovedirea si încredintarea adevãrului cuvintelor noastre: Toate neamurile crestine, cîte se vãd astãzi cinstind numele lui Hristos, neexceptînd nici chiar Apusul si nici Roma însãsi, cum ne încredintãm si din lista primilor Papi, au fost învãtate credinta cea adevãratã în Hristos de cãtre sfintii nostri înaintasi si Pãrinti, desi mai tîrziu bãrbati vicleni, dintre care multi Pãstori si Arhipãstori ai numitelor neamuri, cutezînd cu gînduri ticãloase si cu pãreri eretice, au întinat, vai, ortodoxia acelor neamuri, precum ne învatã istoria cea nemincinoasã, precum a prezis Pavel.

22. Pentru aceea, frati si fii ai nostri duhovnicesti, sã cunoastem bine cît de mare este harul, pe care Dumnezeu l-a dat Credintei noastre ortodoxe si Bisericii Lui una, sfinte, catolice si apostolice, care ca o Mamã credincioasã sotului ei ne creste pe noi întru a nu fi de rusine si a ne apãra bine, cu curaj demn[193] pentru nãdejdea cea din noi. Dar ce vom rãsplãti Domnului noi pãcãtosii pentru toate cîte ne-a dat nouã? Domnul si Dumnezeul nostru cel fãrã de trebuintã, Cel Care ne-a cîstigat pe noi cu însusi sîngele Sãu, nimic altceva nu cere de la noi, decît numai devotament din tot sufletul si din toatã inima fatã de sfînta[194] si nepãtata Credintã a Pãrintilor nostri; iubirea si afectiunea pentru Biserica ortodoxã cea care ne-a renãscut[195] pe noi nu prin stropire inovatoare[196], ci prin dumnezeiasca baie[197] a Botezului apostolic; cea care ne hrãneste pe noi dupã Testamentul cel vesnic al Mîntuitorului nostru cu Însusi cinstitul Lui Trup si ne adapã din destul, ca o adevãratã mamã, cu cinstitul Lui Sînge vãrsat pentru mîntuirea noastrã si a lumii[198]. Sã o înconjurãm dar cu gîndul ca puii pe closcã, în orice parte a pãmîntului ne-am gãsi, la Miazãnoapte sau la Miazãzi, la Rãsãrit sau la Apus. Sã tintim privirile si cugetele noastre la dumnezeiasca si prea strãlucita ei fatã si frumusete[199]. Sã cuprindem cu amîndouã mîinile haina ei cea luminoasã, cu care a îmbrãcat-o cu neprihãnitele Sale mîini mirele cel frumos la vedere[200] cînd a rãscumpãrat-o din robia celui viclean[201] si si-a împodobit-o ca pe o mireasã vesnicã. Sã simtim în sufletele noastre acel reciproc sentiment de durere de mamã iubitoare de copii si de copii iubitori de mamã[202], cînd oameni cu gînduri[203] de lupi si traficanti de suflete se silesc si mestesugesc[204], fie s-o ia pe ea roabã, fie sã-i smulgã pe ei, ca pe niste miei, de la mamele lor. Sã întãrim acest sentiment clerici si laici, acum mai ales, cînd vrãjmasul cel cugetãtor al mîntuirii noastre, oferind înlesniri înselãtoare (pag.11, r.2, 25)[205], întrebuinteazã asemenea instrumente si umblã pretutindeni, cum zice fericitul[206] Petru, cãutînd pe cine sã înghitã, si cînd în calea aceasta, pe care mergem, în pace si fãrã rãutate, pune cursele lui cele înselãtoare.

23. Iar Dumnezeul pãcii, Care a ridicat din morti pe pãstorul oilor cel Mare, Care nu dormiteazã si nu se dã somnului pãzind pe Israil, va pãzi inimile si cugetele voastre si va îndrepta cãile voastre spre tot lucrul cel bun. Fiti sãnãtosi bucurîndu-vã în Domnul. 1848, luna Mai, indiction VI[207].

         † Antim[208], cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea nouã, si patriarh ecumenic, frate iubit în Hristos Dumnezeu si rugãtor[209].

            † Ierotei, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei si al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu si rugãtor.

            † Metodie, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marelui oras al lui Dumnezeu[210] Antiohia si al întregului Orient, frate iubit în Hristos Dumnezeu si rugãtor.

            † Ciril, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului si al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu si rugãtor.

        Sfîntul Sinod din Constantinopol

           † Paisie[211] al Cezareii                                                         † Antim al Efesului

           † Dionisie al Iracliei                                                           † Ioachim al Cuzicului

           † Dionisie al Nicomidiei                                           † Ierotei al Calcedonului

           † Neofit de Dercos                                                   † Gherasim al Adrianopolului

           † Ciril al Neocezareeii                                                         † Teoclit al Veriei

           † Meletide al Pisidiei                                                          † Anastasie al Smirnei

           † Dionisie de Melenic                                                         † Paisie al Sofiei[212]

           † Daniil de Limnos                                                             † Panteleimon[213] de Drynopolis

           † Iosif de Ersekion                                                  † Antim de Vodena

           Sfîntul Sinod din Antiohia



           † Zaharia al Arcadiei                                                           † Metodie al Emesei

           † Ioanichie de Tripolis                                                        † Artemie al Laodiceii

           Sfîntul Sinod de la Ierusalim

           † Meletie al Petrei[214]                                                          † Dionisie al Betleemului

           † Filimon al Gazei                                                  †Samuil de Neapolis[215]

           † Tadeu al Sevastei                                                             † Ionichie al Filadelfiei

           † Ierotei al Taborului[216]

[1] Traducerea pe care o dãm este literarã, ceea ce o face greoaie, dar mai fidelã. Am preferat-o unei traduceri libere, si pentru a pãstra aerul bisericesc si arhaic al enciclicei grecesti si pentru a respecta termeni si expresii, care, într-o traducere liberã, se pot rãstãlmãci. Unele neologisme sunt totusi inevitabile.

[2] Acest titlu a displãcut, fireste, romano-catolicilor, pentru care Biserica una, sfîntã, catolicã si apostolicã este cea romanã. Un asemenea titlu, crede J. Chanterel nu aratã deloc de la cine emanã enciclica; episcopi si credinciosi "ortodocsi" are Biserica romanã în tot orientul (v. Rohrbacher- Chantrel, Histoire universelle de l’Eglise catholique, ed.9, t. XIV, Paris l900, pag.850). Formula μία, άγία, καθολικη και απστολικη ’ Εκκλησια apartine simbolului credintei. Cuvîntul catolicã implicã de la prima lui întrebuintare cunoscutã (Sf. Ignatie al Antiohiei, Epitola cãtre Smirneni VIII, 2) notiunea de ortodoxie (comp. Martiriul sfîntului Policarp, adresa si VIII, l). Acest atribut se cuvine de aceea de drept Bisericii ortodoxe si în nici un caz exclusiv celei romane. La Dallas si Mansi se traduce inconsecvent fie catholique fie universelle. Dallas la pagina 29 noteazã: Cuvîntul Catolic însemneazã literal Universal. Acest nume fiind comun Bisericii întregi înainte de secolul al IX-lea, Biserica ortodoxã de Rãsãrit îl pãstreazã.

[3] δειον; Dallas si Mansi traduc acest adjectiv cînd divin cînd saint.

[4] Ep. Filipeni II,7

[5] Psalm XVIII, 5 (citat si în Ep. Romani X, l8).

[6] Dallas p. 30, necunoscînd probabil cartea citatã, traduce: Second

[7] Comp . II Corinteni XII, 9.

[8] Pentru justificarea cuvîntului, vezi par.6

[9] Sinodul al III-lea ecumenic (Efes 431) a oprit sub pedeapsa excomunicãrii si a depunerii întrebuintarea altui simbol decît cel niceo (-constantinopolitan) sau schimbarea acestuia (canon 7), (v. si sedinta VI, la Hefele-Leclercq, Historie des conciles, t. II, partea I, Paris l908, p.331). De vãzut lunga si importanta notã din Pidalion Πηδαλιον, ed 5 (Ioan Nicolaidis Kesisoglu) Atena 1908, p l76-178.

[10] Traducerea francezã Dallas p.33 si Mansi p.40, col. 382 D, adaugã aici: d’apres la doctrine de Rome.

[11] Dallas, p.33 si Mansi 40, 382: la mision dans le temps.

[12] Martin I (648-653). În Migne P.L. 87 nu se gãseste o epistolã sau scriere adresatã lui Maxim Mãrturisitorul.

[13] Ioan VIII: 872-882

[14] Epistola 350, ad Photum patriarcham Constantinopolitanum (anno 879-882). De processione Spiritus sancti , P.L. l26, 944-946 locul citat este la col. 945 C: Reverantiae italique tuae iterum significamus, ut de hac additione in Symbolo (et Filio scilicet) tibi satisfacimus, quod non solum hoc non dicimus, sed etiam quod eos qui principio hoc dicere sua insania ausi sunt, quasi transgressores divini verbi condemnamus, sicut theologiae Christi Domini eversores, sanctorum Patrum qui synodice convenientes sanctum Symbolum nobis tradiderunt, et una cum Iuda illos collocamus, quod eadem ipsa quae ille patrare non sunt veriti; non quia Dominicum corpus morti tradiderunt, sed quia Dei fideles, qui sunt ejus membra, schismate segregarunt et invicem diviserunt, et ita aeterno igni illos praecipites dantes, et multo magis seipsos ut fecit praedicius Judas indignus Christi discipulus, suffocarunt.

[15] Fotie este pomenit de Biserica greacã la 6 februarie. Traducerea francezã Dallas, p. 33, Mansi 40, 384: au venerable Photius; cuvîntul grec este însã ίερος.

[16] Sinodul tinut la Constantinopol 879-880 sub patriarhul Fotie, cu participarea delegatilor papei Ioan VIII, a fost considerat uneori de ortodocsi ca al optulea ecumenic, prin opozitie la sinodul tinut la 869-870 sub patriarhul Ignatiu, cu participarea delegatilor papei Adrian II, pentru condamnarea lui Fotie, considerat de romano-catolici ca al optulea sinod ecumenic. De regulã enciclica socoteste, cum a rãmas statornicit, sapte sinoade ecumenice (par. 12, 13, 15, 16, 20, 21). În sinodul de la 879-880 s-a citit simbolul credintei în forma ortodoxã (în sedinta a sasea, Martie 880) si s-a anatemizat oricine s-ar atinge de simbol, fie lãsînd, fie adãogînd, fie schimbînd, fie falsificînd (ουδεν αφαιρουντες, ουδεν προστιδεντες, ουδεν αμειβοντες, ουδεν κιβδηλευντεσ). Mãsura era îndreptatã asupra adaosului latin Filioque si s-a repetat în sedinta urmãtoare: Cine se va atinge de simbol sã fie anatema. De vãzut actele sinodului pentru sedintele citate, în Τομος χαρας Rîmnicu-Vîlcii 1705, p. 96-102 (îndeosebi p. 97-98). Hefele-Leclercq, op.cit., t. IV, partea I, p. 603-604, numesc hotãrîrea sinodului o enormitate. De fapt, sinodul repeta în cuvinte mai precise hotãrîrea sinodului III ecumenic (canon 7).

[17] Dallas, p. 34 si Mansi 40, 384 B traduc ciboire, iar în Mansi se observã în nota 1: Calice, non ciboire dicere oportuit. Caeterum translationem hanc vel xenismis refertam intactam placuit relinquere

[18] Τελεταρχικον, care prezideazã ceremonia; cuvîntul este greu de redat în romîneste. Dallas (p.34) si Mansi (40, 384) l-au lãsat netradus. Comp. si par. 13.

[19] Dallas p. 34 si Mansi 40, 384: du vrai bercail.

[20] εις ουδεμιαν των καταλεχθεισων κατηγριον. Dallas p.34-35 si Mansi 40, 382 formeazã din aceste cuvinte o propozitie fãrã sens în frazã: qui ne sont parvenus a la classer dans aucune des categores precitees.

[21] των θειων προδων, la Dallas p.35, Mansi 40, 38: les attributs divins. Cuvîntul προοδος nu însemneazã atribut, ci este întrebuintat ca termen general pentru a arãta provenirile din Tatãl: nasterea Fiului si purcederea Sfîntului Duh, cum rezultã din punctul I de la începutul paragrafului. Dacã am tradus “progresiunile" este pentru a nu întrebuinta un cuvînt mai îndepãrtat de sensul obisnuit al celui grecesc.

[22] În Mansi 40, 383 nota 1, se aratã cã este vorba de mãrturisirea trimisã trimisã de Damasus lui Paulin al Antohiei (362-388) episcop în timpul schismei meletiene - în care cuvintele citate se gãsesc în art.XXIII. Adnotatorul se mirã, fãrã dreptate, cã aceste cuvinte se aplicã la Filioque. Iatã nota: Lege: Ad paulnum Antiochenum, ad quem revera Damasus misit Cofessonem fidei, cuius art. XXIII ita se habet: Si quis de Patre et Flio bene senserit, de Spiritum autem sancto non recte habuerit, haereticus est. (Migne, Patr. Lat. XIII, 363 b). Scilicet: sive de Filio, sive de Spiritu sancto prave sentias perinde est, quia utroque casu Trinitatem negas. Qud haec ad processionem Spiritus sancti e solo Patre?

Adãugãm cã mãrturisirea trimisã de Damasus a fost primitã de Paulin al Antiohiei la Tesalonic (Hefele-Leclercq, op.cit. II, I, p.58), de unde greseala enciclicii, care socoteste pe Paulin episcop de Tesalonic. Paulin se înapoia de la sinodul tinut la Roma la 382.

[23] Canonul zice: “Fiind citite acestea [simbolul niceean si un simbol nestorian], sfîntul Sinod a hotãrît, cã nimãnui nu-i este îngãduit sã prezinte, sã scrie sau sã întocmeascã altã credintã, decît cea hotãrîtã de Sfintii Pãrinti cei adunati în orasul Niceea, cu ajutorul Sfîntului Duh. Iar cei care ar îndrãzni fie sã întocmeascã altã credintã, fie chiar s-o aducã sau sã o prezinte celor care voiesc sã se întoarcã la cunostinta adevãrului, fie din pãgînism, fie din iudaism, sau fie din orice erezie, acestia dacã sunt Episcopi sau Clerici, Episcopii sã fie scosi din Episcopie, iar Clericii din Cler; iar dacã sunt laici, sã se anatematizeze". (În continuare, canonul se referã în special la erezia nestorianã).

[24] În realitate, expresia Filioque a fost întrebuintatã întîi în Spania, într-o mãrturisire de credintã compusã de episcopul Pastor pe la 450 (F.X. Funk-Karl Bihlmeyer, Kirchengeschichte ed. 8,I Das christliche Altertum, Paderborn 1926, p.182) si apoi într-un simbol de credintã aprobat de sinodul de la Toledo 447 (Hefele-Leclercq, op. cit., t.II, partea I, p. 483); introdus în Simbolul niceeo-constantinopolitan de sinodul de la Toledo 589 (Hefele-Leclercq, op. cit., t.II, partea I,(1909),p.223-224. Dom H. Leclercq, L’Espagne chretienne (Bibliotheque de l’enseignement de l’histoire ecclesiastique),ed. II, Paris 1906, p. 280-281). În Rãsãrit Filioque a fost cunoscut mai tîrziu, prin epistola sinodalã a papei Martin I.

[25] Carol cel Mare a favorizat introducerea lui Filioque în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit., t. III, partea a II-a,(1910), p. 1127,1129 (Sinodul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) 809.

[26] Ουρανοφαντορ, la Dallas, p.36 si Mansi 40, 386: divin.

[27] În textul grec singular (ειληχε), în dezacord cu subiectul.

[28] Se stie cã papa Leon III (795-816) a dezaprobat introducerea lui Filioque în Simbol, pentru motivul cã sfintii Pãrinti si sinoadele n-au cunoscut acest cuvînt, ba chiar au oprit orice schimbare în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit., t.II, partea II, p. 1132).Ceva mai mult, papa a pus sã se graveze simbolul niceo-constantinopolitan în greceste si latineste, fãrã Filioque, pe douã plãci mari de argint, care au fost asezate în biserica Sf. Petru.

[29] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk), regele Moraviei (†894). Epistola papei, în Monumenta Germaniae historica, Epistolae VII, 160 s.q. (v. despre conflictul dintre Metodiu si Svatopluc, F. Dvornik, Les slaves, Byzance et Rome au IX-e siècle (Travaux publiés par l´ Institut d´études slaves. IV), Paris 1926, p. 261-270).

[30] Ar pãrea poate falsã o asemenea afirmatie, dacã declaratiile unor papi nu ne-ar arãta cã episcopii romani si-au permis sã treacã peste hotãrîrile Pãrintilor si sinoadelor pentru interesul si plãcerea de a impune vointa Romei ca normã de credintã si de a ridica astfel autoritatea papalã. Iatã, de exemplu, declaratia fãcutã de papa Stefan V (885-891) moravilor dupã moartea lui Metodiu, în ciuda ortodoxiei bizantine a acestuia privitor la purcederea Sfîntului Duh:

“Si dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere, dicite: Sancta Romana Ecclesia custos est et confirmatrix sanctorum dogmatum". (Dacã vor zice: Este oprit de cãtre sfintii Pãrinti a adãuga sau a reduce ceva în Simbol, rãspundeti: Sfînta Bisericã Romanã este paznicul si confirmatorul sfintelor dogme) la F. Dvornik op. cit. p. 287.

[31] De aici înainte, Dallas si Mansi traduc καθολικη mai mult “universelle".

[32] Expresie imitatã probabil dupã enciclica de la 867 a Patriarhului Fotie, par. 25 si 26 (Migne, P.G. 102,732; în traducerea mea, Studii teologice. Publicatie a Facultãtii de Teologie din Bucuresti, an. I (1930) nr. 2, p. 68-69

[33] Dallas p.37, Mansi 40, 388: divin (comp. par. 6).

[34] Locul nu este citat întreg. Epistola zice: Iar dacã va mai tine mînia lui Dumnezeu, ce ajutor vom avea de la mîndria apuseanã [Sfîntul Vasile zice figurat: sprînceana apuseanã]? Care nici nu cunosc adevãrul, nici nu suferã sã-l învete, si prejudecînd cu bãnuieli mincinoase, acelea le fac si acum, care (le-au fãcut) mai-nainte cu Marcel [aluzie desigur la atitudinea occidentalilor în cazul lui Marcel al Ancyrei, condamnat în Orient ca eretic(336, 338, 339, 343), gãsit ortodox la Roma (340 si Sardica 343)]; certîndu-se cu cei care vor sã le anunte adevãrul si întãrind erezia prin ei însisi. Cãci eu însumi voiam, fãrã forma comunã, sã scriu corifeului lor, nimic despre cele bisericesti, decît numai cît sã fac sã înteleagã cã nici nu stiu adevãrul celor de la noi, nici nu primesc calea pe care sã-l afle.

[35] Epistola 239, în Migne, P.G.,32,889-893. Citatul de mai sus, la col. 893 B.

[36] În cuvîntarea a II-a (‘Απολογητικος της εις τον Ποντον φυγης) la Migne P.G. 32, 488 C: Κρειττων γαρ επαινετος πολεμος ειρηνης χωριζουσης Θεου.

[37] Se întelege botezul prin cufundare, în opozitie cu cel prin stropire.

[38] Το αυτο, adicã sã mãrturisim aceeasi credintã.

[39] Gresit, în loc de 1846.

[40] Adicã nu specificã Biserica Ortodoxã, dar citeazã Pãrinti ortodocsi.

[41] Dallas p.41, Mansi 40, 390: par cette Lettre pastorale.

[42] În Migne P.G. 32, 424-425, epistola 66 (din anul 371).

[43] Cã trebuie început cu grija celor mai importante, dupã cei mai întelepti dintre medici, stii mai bine ca oricine. Si care poate fi mai importantã dintre Bisericile lumii decît cea a Antiohiei? (ibidem, col. 425 B).

[44] La Teodoret de Cyr, Ist. bis.,V, IX, în Migne, P.G. 82, 1212-1218 (v. si Hefele-Leclercq, op.cit. t.II, partea I, p. 54-55).

[45] Episcopul Romei, 366-384.

[46] Episcopul de Mediolanum (Milano), 374-397.

[47] Poate episcopul de Treveri (Trier), 373-386 (mentiune la Hefele-Leclercq, ibidem, p.58; Ulysse Chevalier, Repertoires des sources historiques du moyen age.Bio-bibliographie, nouvelle edition, vol. I, Paris 1905, col.704, si Briton).

[48] Episcop de Aquileia, 369-381 (mentiune la Hefele-Leclercq, op. cit. p.50; Ulysse Chevalier, op. cit. vol II, (1907),col. 4622).

[49] Dupã Valerian, adresa epistolei are: Asholios, Anemios, Vasilios si celorlalti sfintiti episcopi, adunati în marele oras Roma…(col. 1218 B).

[50] La Mansi 40,391, nota 1: Apud Migne, Patr. Lat. XIII, 1202 b.

[51] Comp. Faptele Apost. XI, 26. Epistola explicã alegerea lui Flavian pentru scaunul Antiohiei: Pe prea venerabilul si de Dumnezeu iubitorul episcop Flavian al prea vechii si în adevãr apostolicii Biserici din Antiohia Siriei, în care pentru prima datã s-a întrebuintat cinstitul nume al crestinilor, conlucrînd cei ai provinciei si ai diocezei Orientului, l-au hirotonit canonic…(col.1217 B).

[52] Comp. Galateni II, 14.

[53] Iarãsi ουρανοφαντωρ (v. par. 6 si 7); aici netradus la Dallas p.42 si Mansi 40, 392.

[54] Nu este numit Sfîntul Vasile, ci vechii Ierarhi si credinciosi ai provinciilor orientale, r.31-32.

[55] Par. 7.

[56] του Ουατικανου αδιτου, sanctuarului de la Vatican. Dallas p.42, Mansi 40, 392 lasã netradus cuvîntul αδιτον, care ca adjectiv însemneazã inaccesibil, impenetrabil, sacru. Ca substantiv neutru, cum e aici, însemneazã sanctuar .

[57] La Sinodul VII ecumenic, Constantinopol, 680-681, în sedinta XIII (28 martie 681), v. Hefele-Leclercq, op. cit. t III, partea I (1909), p. 501-502.

[58] Depus si caterisit la Sinodul IV ecumenic, Calcedon 451.

[59] La sinodul II ecumenic, Constantinopol .

[60] La Sinodul III ecumenic, Efes 431.

[61] Κναφευς sau Γναφευς, piuar (lat. Fullo, franc. Foulon). La Dallas p.42, Mansi 40, 392 lãsat afarã.

[62] Monofizit, uzurpator al scaunului pe la 470, exilat de împãratul Leon I.

[63] Probã de traducere liberã la Dallas p. 45, Mansi 40, 394 B: Or, ses successeurs n’ont voulu voir dans cette parole du Sauveur que la plus haute bienveillance pour Pierre, parce que cela convenait a leur but.

[64] Dallas p.45, Mansi 40, 396 A: qui agit jusqu’a ce jour sur les ames des peuples restes fideles a l’enseignement du Christ, et plus partculierement sur les ames de leurs pasteurs.

[65] Dallas p. 46 si Mansi 40, 396, netradus.

[66] Dallas p. 46 si Mansi 40, 396, netradus.

[67] Λουγδουνων; forma obisnuitã este singularul Λουγδουνον sau Λουγδουνως (comp. Eusebiu, Istoria bisericeascã V, I, 1 si 3).

Frazã netradusã la Dallas p.47 si Mansi 40,398 A.

[68] Dallas p. 47, Mansi 40, 396-398: Il faut que toute l’Eglise se rallie, c’est-a-dire, a cause de la preeminence de cette Eglise qui a fidelement conserve l’enseignement transmis par les Apotres sur tout ce que croient tous les fideles de l’univers.

[69] Frazã netradusã la Dallas p.47 si Mansi 40,398 A.

[70] Dallas p. 47, Mansi 40, 398: En general, l’Eglise de tout l’Occident, se gouvernant strictement d’apres la teneur des dogmes transmis par nos Peres, s’est maintenue exempte de toute scission et de toute aberrration,dans les questions religioses. Locul se gãsestem în Migne, P.G.67, 1065 C.

[71] Πρεσβεια aratã drepturile sau privilegiile celui mai mare în vîrstã sau celui ma vechi, nu o suprematie propriu zisã; prn urmare este vorba de o întîietate onorificã.

[72] Dallas p. 47, Mansi 40, 398: sainte.

[73] Dallas p. 47, Mansi 40, 398: saints.

[74] Dallas p. 47, Mansi 40, 398: saint.

[75] του τελεταρχικου Πνευματος. Dallas p. 47-48 si Mansi 40, 398:du Saint-Esprit. Comp. Si par.5.

[76] La Dallas p. 48, Mansi 40, 398, lãsate afarã.

[77] Dallas p. 48, Mansi 40, 398: la regle univeselle et les guides infaillibles.

[78] εζ αδελφινου τυπου και πρεσβειου ΄Ιεραρχικου εις Κυριαρχικον μεταπεπτωκος. Dallas p. 48, Mansi 40, 398: suprematie transformee en souverainete temporelle, d’autorite fraternelle et de prerogative hierarchique qu’elle etait d’abord.

[79] Dallas p. 48, Mansi 40, 398: par l’instigation de quelques faux docteurs.

[80] Se întelege epicleza (επικληδις).

[81] Dallas p. 48, Mansi 40, 398: le service divin.

Dallas p. 49, Mansi 40, 400:de l’ordre des mones latins appeles freres Mineurs.

[82] Se referã la locul din enciclica papalã unde se spune: Cît pentru cele privitoare la sfintele voastre rituri, trebuie înlãturate din ele cele ce s-au introdus dupã despãrtire si se opun credintei si unitãtii catolice.

[83] Editia benedictinului R. Massuet s-a tipãrit la Paris 1710 si retipãrit la Venetia 1734. Este reprodusã în Migne, P.G. 7 (1857).

[84] εκκλησις.

[85] εκκληδις λεγων την επικλησις, lãsat afarã la Dallas p. 49, Mansi 40, 400.

[86] Sancti Irenaei Lugdunensis episcopi adversus Valentini et similium haereticorum haereses libri quinque, Paris 1576 (reeditat Colonia 1596, cu adaosuri si dupã moartea lui - 1 ian. 1610 - la 1639).

[87] Dallas p. 49, Mansi 40, 400: Le pain de l’Eucharistie et le vin mele d’eau.

[88] Dallas p. 49, Mansi 40, 400: Le pain de l’Eucharistie et le vin mele d’eau.

[89] της επικλησεως.

[90] Nota este reprodusã în Migne P.G. 7, 1492 C: Eucharistiae panem, et calicem commistum, per invocationis verba corpus et sangvinem Christi, vere fieri, et utrumque per Christi ordinationem toto mundo, velut novi testamenti sacrificium, idque super altare per manus sacerdotum offerri, constanter frequenterque praedicat et prophetarum apostolorumque dsertis verbis confirmat, lib.c. 32, 33, 34, 45, et lib. V, c. 2.

[91] Dallas p. 49, Mansi 40, 400: du vicariat terrestre et de l’arbitrage universel que s’arrogent les Papes.

[92] Dallas p. 49, Mansi 40, 400: par egard pour l’anciennete et l’llustration de la Cite reine.

[93] Stabileste principiul libertãtii bisericesti, în legãturã cu situatia Ciprului, declarat autocefal fatã de Antiohia. Lipseste din colectiile romano-catolice, ca si can. 7, care opreste orice schimbare în Simbolul credintei.

[94] Recunoaste episcopului de Constantinopol rang de cinste dupã cel al Romei, fiind episcopul Romei celei noi.

[95] Stabileste privilegiile patriarhale ale episcoplor de Alexandria si Antiohia, dupã exemplul celui al Romei.

[96] Adicã privilegiul întîietãtii onorifice, cuvenite orasului.

[97] Dallas p. 50, Mansi 40, 400: du droit d’etre le Pasteur universel.

[98] Iarãsi τα Πρεσβεια.

[99] Unde se afrmã transmiterea privilegiului lui Petru asupra urmasilor lui, episcopii Romei, întrucît Biserica nu poate rãmîne fãrã temelie.

[100] Epistola Ad Ioannem episcopum Constantinopolitanum et caeteros patriarchas, în Migne P.L. 77, 468-479. Locul citat este: Praeterea, quia corde creditur ad justitiam, ore autem confessio fit ad salutem, sicut sancti Evangelii quattuor concilia suscipere et venerari me fateor… quia in his velut in quadrato lapid, sanctae fidei structura consurgit, et cujuslibet vitae atque actionis existat, quisquis eorum solditatem non tenet, etiam si lapis asse cernitur, tamen extra aedificium jacet. (col. 478 A, B).

[101] Nu Corintenii s-au adresat lui Clement Romanul, ci acesta a aflat din auzite, ca si altii, cele întîmplate la Corint si a scris în numele comunitãtii. Prin urmare nu se poate vorbi de un apel la episcopul Romei, cum se credea mai înainte si cum crede încã F. Cayre, Precis de Patrologie. Histoire et doctrine des Peres et docteurs de l’Eglise. T. 1, Paris-Tournai-Rome, 1927, p.59. Vezi Otto Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, t.I, ed. 2, Freiburg im Breisgau 1913, p.124; J. Tixeront, Precis de Patrologie, ed. 6, Paris 1923, p.16.

[102] επ ΄Εκκλησιας, tradus de Dallas p. 50, Mansi 40, 400: dans les Eglises. Pentru motive sinctactice si istorice trebuie preferat singularul.

[103] Dallas p. 51, Mansi 40, 402: parce que cette ville est le siege de l’Empire et a cause de la preseance de ce siege dans les Synodes

[104] Ει δε μη, αναγγελλεται το πραγμα και εις την Διοικησιν κατα τα καθεστωτα. Amintesc cã locul acesta a fost mult criticat de romano-catolici, ca arãtînd dependenta Bisericii ortodoxe fatã de stat. De observat însã cã enciclica zice: lucrul se aduce si la cunostinta conducerii statului; nu se spune cã aceasta rezolvã chestiunea singurã, ca supremã instantã, ci cã de nevoie si în mod exceptional se face cunoscut cazul, dupã ordinea de lucruri stabilitã, impusã Bisericii ortodoxe din imperiul turc de situatia ei.

[105] τα πρεσβεια. Dallas p. 51, Mansi 40, 402: de l’autorite fraternelle due aux prerogatives.

[106] Mansi 40, 402 B citeazã Soc, gresealã care ar putea face sã se creadã cã este vorba de istoricul bisericesc Socrate.

[107] Migne P.G. 67, primul citat la col. 1052 D: Και τοις ανα την εω ΄επισκοποις εγραψε, μεμφομενος ως ουκ ορθος βουλευσαμενοις περι τους ανδρας, και τας ΄Εκκλησιας ταραττουσι, τω μη εμμενειν τοις εν Νικαια δοξασις. Al doilea în continuare col 1052 D-1053 A: ΄Ολιγους δε εκ παντων εις ρητην ημεραν παρειναι εκελευσε, διελεγξον τας δικαιαν επ αυτης ενηνοχεναι την ψηφον η του λοιπου ουκ ανεζασθαι ηπειλησεν, ει μη παυσοιντο νεωτεριζοντες.

[108] Întelege Roma, Alexandria si Antiohia, care nu erau încã scaune patriarhale, dar erau centrele bisericesti cele mai de seamã.

[109] Dallas p. 51, Mansi 40, 402: et le plus convenable d’apres la division de l’Empire en provinces, explicînd astfel pe θεματικωτερος.

[110] η δεσποτεια, cuvînt care aratã si natura suprematiei papale.

[111] Traducãtorul în greceste al epistolei latine confundã Calcedon (Καλκηδων) cu Cartagena (Καρχηδων). Mansi va avea o notã fãrã motiv asprã în care numeste observatia din enciclica ortodoxã purum mendacium. De notat însã cã în Mansi 40, 402 se primeste neîndreptatã traducerea francezã a lui Dallas p.52, care zicînd de Chalcedoine a Carhedon se multumeste sã transcrie cuvîntul Καρχηδων fãrã a traduce, nestiind poate cã este vorba de Cartagena (Carthage).

[112] Enciclica latinã.

[113] Dallas p. 52, Mansi 40, 402: a son college.

[114] Epistola dogmaticã a lui Leon I s-a citit în sedinta a doua (10 oct. 451), în traducere greacã. Desi episcopul Romei a fost aclamat în sinod, epistola sa n-a satisfãcut o parte din episcop (pe cei din Iliria si Palestina), care au exprimat bãnuieli asupra a trei locuri si n-au aderat decît în sedinta a patra (17 oct.), dupã explicatiile date de legatii papei, v. Hefele-Leclercq, op.cit. t.II, partea II (1908), p. 687-690, 701-702, unde totusi nu se vorbeste de examenul la care sinodul a supus epistola lui Leon I. De vãzut în schimb alte aclamatii analoage cu cele adresate acestuia, ce erau un lucru obisnuit în sinoade. La un rãspuns al împãratului Marcian, care lãsa în competenta sinodului IV o chestiune în care era întrebat, pãrintii au strigat: Aceasta este opera lui Dumnezeu (ibidem, p. 703).

[115] ο ευλαβεστατος, netradus la Dallas p. 52, Mansi 40, 404.

[116] κυριου, netradus ibidem.

[117] Dallas p. 52, Mansi 40, 404: par les venerables.

[118] du venerable, ibidem.

[119] Dallas p. 52, Mansi 40, 404: en la comparant aux dogmes des saints Conciles anterieurs.

[120] ορθοτης, justete.

[121] Dallas p. 52, Mansi 40, 404: si Elle nous envoie des pansees telles que, deux cents Peres, apres les avoir examinees, les trouvent en accord parfait avec les premiers Conciles.

[122] Dallas p. 53, Mansi 40, 404: Pierre lui-meme a parle par sa bouche.

[123] Dallas p. 53, Mansi 40, 404: et d’autres louanges semblables.

[124] Dallas p. 53-54, Mansi 40, 404: pour conserver intacte la Foi orthodoxe, fit graver sur les tables a l’epreuve de toute atteinte.

[125] η κανονικη Προτοκαθεδρεια.

[126] Alãturare de cuvinte inevitabilã (ου δοριζει ψιλω τω ονοματι); vezi nota urmãtoare.

[127] Enciclica vrea sã spunã cã desi papa si episcopii romano-catolici au cãzut în erezie Biserica Ortodoxã nu-si permite sã facã numiri de titulari în scaunele lor, pe care le-ar putea considera vacante, pe cînd, din contra, papa trecînd peste canoane si jignind grav Biserica Ortodoxã, numeste episcopi ca simpli titulari la scaune din Orient, deci de pe teritoriul ortodox, pe care le considerã astfel ca lipsite de pãstori canonici, dînd însã titularilor alte însãrcinãri, în legãturã cu misiunea printre ortodocsi. (Un asemenea episcop titular, de Ilion, este si Mgr. D’Herbigny, cunoscut emisar al romano-catolicismului printre ortodocsi, în special în Rusia). Aceastã practicã scandaloasã a Biserici papale are la bazã conceptia cã Orientul ortodox este o simplã terra misionis rezervatã pentru episcopi in partibus infidelium.

[128] În Migne P.G. 32, 709-714, Epistola 197 din anul 375.

[129] Dallas p. 54, Mansi 40, 40: Sa Saintete si vantee pour sa sagesse, suivre l’exemple de ses predecesseurs depuis la separation.

[130] Ibidem: la langage de l’innovation.

[131] αμωμητος, ireprosabil.

[132] Dallas p. 54, Mansi 40, 406: deja irrevocablement fixe par les Conciles oecumeniques.

[133] Ibidem: qui frappa le Seigneur au visage.

[134] Ibidem: dans quel inextricable labyrinthe d’erreurs, dans quel cercle vicieux.

[135] Dallas p. 54, Mansi 40, 406: la primaute absolue.

[136] Dallas p. 55, Mansi 40, 406: des liturgies.

[137] Ibidem: jusque sur la celebration de la sante Cene.

[138] Ibidem: d’apres les paroles de Sa Saintete.

[139] σκολαστικη τερθρεια cuvinte întîlnite si mai sus; τερθρεια = vorbãrie înselãtoare, subtilã.

[140] Dallas p. 55, Mansi 40, 406: Vous n’avez pu conserver parmi vous l’unte de l’enseignement sacre et du gouvernement ecclesiastique.

[141] Amintim cã este vorba de sentinta de excomunicare depusã de cardinalul Humbert pe Sfînta Masã în biserica Sfînta Sofia la 16 iulie 1054, în care erau acuzati ortodocsii, între altele, cã au tãiat pe Filoque din Simbol. De notat cã si la sinodul de la Ferrara, în sedinta din 16 oct. 1438, latinii au pretins pe baza unui manuscris grec falsificat cã Sinodul VII ecumenic (787) a întrebuintat simbolul cu adaosul και εκ του Ιιου, pe care grecii apoi l-au înlãturat. Învãtatului Ghemist Pleton nu i-a fost greu sã vãdeascã neseriozitatea acestei afirmatii.

[142] Dallas p. 56, Mansi 40, 408: magistrale.

[143] ουρανοφαντωρ, tradus le divin ca si mai înainte.

[144] În text imperativ (υποτυπωσατω).

[145] επειδη ενταυθα ου πραγματειαν εκτιθεμεθα, tradus la Dallas p. 56, Mansi 40, 408: pour ne pas entrer ici dans une dissertation inopportune.

[146] Ibidem: contraires aux decrets des Conciles.

[147] Dallas p. 56, Mansi 40, 408: pratiques sacrees.

[148] Ibidem: salutaire et conforme a la religion.

[149] Ibidem: don’t la date dans les annales de l’Eglise romaine nous est parfaitement connue.

[150] Dallas p. 57, Mansi 40, 408: Il existe encore d’autres raisons qui militent en faveur des reformes indiquees et les prezentent a la Sa Saintete comme tres-admissibles.

[151] Ibidem: les dogmes nouveaux.

[152] διοτι ο υπερασπιστης εστιν αυτο το σωμα της Εκκλησιας: ητοι αυτος ο Λαος, Dallas p. 57, Mansi 40, 408. Aceastã afirmatie a scandalizat pe romano-catolici ca un indiciu de protestantism în Biserica Ortodoxã. Enciclica nu vrea însã sã spunã cã paza credintei o are poporul, ci cã acesta tine atît de mult la religia strãmosilor, încît traditionalismul lui vine în apãrarea ei, chiar dacã ierarhia ar vrea sã introducã inovatii. Poporul nu legifereazã în materie religioasã, dar se opune la inovatii, ceea ce este firesc si adevãrat. De altfel, dacã romano-catolicilor le place sã înteleagã acest loc în sensul cã poporul se impune ierarhiei, nu trebuie sã uite cã aceasta se întîmplã nu la ortodocsi, ci la ei însisi. Filioque a fost o cerintã popularã; papalitatea l-a admis dupã ce l-a admis poporul. Immaculata conceptio deasemenea: Constiinta crestinã este gata sã o primeascã si chiar o solicitã cu strigãte. La 8 decembre 1854 Pius IX îi va da satisfactie. De notat: Este vorba de o dogmã nouã, solicitatã chiar lui Pius IX!

[153] Πατριαρχων Λατινοφρονων: Quelques Patriarches sectateurs de la Papaute, Dallas p. 57, Mansi 40, 408.

[154] de meme encore un Pape, cette fois par une mesure veritablement juste de menagement divin, ibidem.

[155] εκ του μαχρ τουδε, netradus la Dallas p. 58, Mansi 40, 408; în schimb: de l’infaillibilite presumee.

[156] Aceastã indicatie de loc lipseste din Dallas p. 58, Mansi 40, 410, poate pentru cã în textul grec este gresitã (Isaia XL, 17).

[157] Αρχων εν ειρηνη και Επισοπος εν διαιοσυνη: Souverain dans la paix et Pontife dans la justice, ibidem.

[158] αυ`