ECUMENISMUL.
ORIGINI, ESENTÃ, DEZIDERATE

Membru ASCOR Iasi

Astãzi se vorbeste din ce în ce mai mult despre ecumenism, reuniuni ecumenice, teologie ecumenicã, rugãciuni si slujire ecumenicã; discutiile antreneazã pasiuni dintre cele mai aprinse, pozitii pro sau contra ale celor douã pãrti cvasiconstant prezente în sãlile de conferite teologice: sustinãtorii care afirmã cu tãrie misiunea ortodoxã fãcutã în rîndul  neortodocsilor prin adunãrile ecumenice si adversarii acestei miscãri.

Voi mentiona doar cîteva aspecte privind miscarea ecumenicã, scopurile acesteia si concretizarea lor în viata Bisericii Ortodoxe.

    Întîi trebuie amintit cã ecumenismul, ca idee, a apãrut la mijlocul sec. XIX în Anglia si America, propunîndu-si sã uneascã diferitele confesiuni crestine ce se autointituleazã gresit "biserici". Mai tîrziu, în 1948, la Adunarea de la Amsterdam, s-a hotãrît fondarea asa-numitului "Consiliu Mondial al Bisericilor", cu sediul la Geneva. Termenul de "ecumenism" a fost introdus la Congresul de la Edinburgh (Scotia) în 1910, Congres al organizatiei I.M.K.A. condusã de cunoscutul lider francmason John Mott (1865-1955) care a si prezidat lucrãrile acestui congres. Semnificativ este faptul cã John Mott nu a ales pentru denumirea miscãrii sale termenul de "universalism" (de la latinescul universum- univers), ci analogul grecesc, "oecumenicos" care apartine exclusiv Bisericii Ortodoxe. Copul vãdit al acestei substituiri a fost cel de a masca intentiile acestei miscãri sub un termen clasic pentru Ortodoxie " acela al ecumenicitãtii, universalitãtii Sfintei Biserici Ortodoxe " existînd pericolul de a identifica cîndva Sinoadele Ecumenice cu "Consiliul Mondial al Bisericilor". Dealtfel, chiar una din Bisericile Ortodoxe, cea Rusã, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trãgînd un semnal de alarmã, încã din anii trecuti, dupã lucrãrile Adunãrii a V-a a CMB de la Nairobi: "Un alt pericol care amenintã grav unitatea crestinã si viitorul miscãrii ecumenice {...} este iluzia, nutritã de unii participanti la miscarea ecumenicã, precum cã C.M.B. ar putea asigura un asemenea  grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încît una din viitoarele sale adunãri generale se va transforma în sinod crestin ecumenic."

    Asadar încã dintru început, autodenumirea acestei miscãri drept "ecumenicã" ridicã grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmãreste ea. Noi afirmãm cã apartinem de acel ecumenism, vechi si pururi nou, adicã de universalitatea  Sfintei Biserici Ortodoxe întemeiatã de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul rãspîndirii adevãrului divin revelat propovãduit de Hristos si înfãptuirii mîntuirii fãgãduite de El.

    Între acest ecumenism ortodox si "ecumenismul" promovat de C.M.B. existã contradictii flagrante si deosebiri dogmatice profunde care fac imposibilã apartenenta la Sfînta Bisericã Ortodoxã Universalã si, în acelasi timp, la miscarea ecumenicã ce îsi impune în ultima vreme conceptiile sale, tot mai insistent si tot mai strãin de duhul Ortodoxiei. Iatã principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox:

A). Miscarea Ecumenicã se bazeazã pe teologia modernistã promovatã în spatiul eterodox în zorii veacului XX si care sustine întîi de toate existenta Sfintelor Taine mîntuitoare si sfintitoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe. Aceastã conceptie care considerã grupãrile eretice si schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei Una, îi face pe teologii modernisti sã afirme ca în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, s.a.) sãvîrsite de eterodocsi lucreazã acelasi har mîntuitor si sfintitor al Sfîntului Duh, chiar dacã nu în plinãtatea lui, ca în Biserica Ortodoxã. Mentionez cã încã din 1982, comisia "Credintã si organizare" de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmaticã si liturgicã minimã a unirii crestinilor " Botez, Euharistie, Slujire (preotie). Analiza atentã a continutului acestui document demonstreazã douã aspecte:

 1). Faptul cã în B.E.M. nu sunt mentionate 4 Taine bisericesti: Mirungere, Spovedanie, Cãsãtoria si Sfîntul Maslu, denotã cã acest document nu le recunoaste drept taine.

2). B.E.M. este alcãtuit dupã criterii pur protestante. În finalul preambulului B.E.M., alcãtuitorii declarã într-un mod strãin de duhul dreptei credinte: "nu trebuie sã ne asteptãm în B.E.M. la o interpretare teologicã deplinã a botezului, euharistiei si preotiei", aceasta fiind în opinia lor "în cazul dat neadecvatã si nedoritã".

     B). Teologia modernistã promoveazã asa-zisa "teorie a ramificatiilor" potrivit cãreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care detin si ele - ca biserica romîno-catolicã, protestantã, necalcedonianã, anglicanã, etc. " har mîntuitor si sfintitor.

    C). Consecinta imediatã a celor expuse mai sus este posibilitatea rugãciunii în comun cu eterodocsii si chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirmã cã numai sãvîrsirea Euharistiei în comun trebuie respinsã, celelalte slujbe sau rugãciuni fiind acceptate.

    D). De multe ori, autoprezentarea membrilor sau sustinãtorilor miscãrii ecumenice poate îmbrãca forme aberante. Sã mentionãm manifestãrile de la Vulcana- Bãi (Tîrgoviste, august 1998) cînd materialul pus la dispozitia participantilor se defineste ca "Religia secolului XXI , religia sperantei", afirmîndu-se cã nu se vrea un parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvîntului de deschidere, "un chip sustras dogmelor, un chip viu si convingãtor" în care functioneazã alte legi decît cele crestine si anume "legea curcubeului", sau Conferinta Mondialã a Religiilor Lumii pentru Pace tinutã la Bucuresti în septembrie 1998, cînd manifestãrile au culminat cu aprinderea unui "foc sacru" si rostirea rugãciunii în comun pentru pace împreunã nu numai cu reprezentantii confesiunilor crestine eterodoxe, dar si cu necrestinii si cei apartinînd cultelor pãgîne asiatice.

    Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credinta noastrã legatã de ele:
    A). În privinta harului mîntuitor si sfintitor al Sfîntului Duh, Sfîntul Vasile cel Mare afirmã în Epistola I Canonicã: "Începutul separãrii a fost schisma, iar prin aceastã despãrtire ei nu mai au harul Sfîntului Duh care nu li se mai dã din momentul despãrtirii lor. La începuturi, înainte de despãrtire, acestia aveau harul preotiei si prin punerea mîinilor transmiteau acest har sfintitor, iar dupã schismã au devenit laici, încît nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotonii; cei rupti de Bisericã au devenit astfel incapabili sã transmitã si altora harul Sfîntului Duh". Sfîntul Irineu de Lyon afirmã: "Unde este Biserica, acolo este si Duhul Sfînt , iar unde este Duhul Sfînt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfînt este Adevãrul"; "Cei care se depãrteazã de la Bisericã (...) ei se pedepsesc pe ei însisi, tocmai despre ei spune Sfîntul Apostol Pavel cã dupã prima si a doua mustrare, îndepãrteazã-te de ei." Sfîntul Ciprian al Cartaginei: "În afara Bisericii nu existã mîntuire: casa lui Dumnezeu este una singurã si este imposibil sã se mîntuiascã cineva în altã parte decît în Bisericã (...) oricine se depãrteazã de Bisericã devine strãin de testamentul Bisericii. Cel ce stricã pacea si unitatea în Hristos, lucreazã împotriva lui Hristos." Fericitul Augustin: "Mîntuirea ni se dã prin Bisericã, iar cei ce sunt în afara Bisericii, nu vor primi viata vesnicã." Sfîntul Chiril al Ierusalimului: " Mãrturisirea credintei ne învatã despre  una sfîntã, soborniceascã si apostoleascã Bisericã pentru ca sã te pãzesti de stricãciunea adunãrilor eretice si sã fie totdeauna în Sfînta Soborniceasã Bisericã." Fericitul Augustin: "Afarã de granitele  Bisericii poti avea orice, cu exceptia mîntuirii. În afara Bisericii, se poate sã ai trepte ierarhice, taine, Aliluia si Amin, Evanghelie, credintã si sã propovãduiti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mîntuire poti sã ai exclusiv în Biserica universalã si dreptmãritoare."

    Socotim cã numai aceste argumente ale Sfintilor Pãrinti, cît si întreaga noastrã Traditie ne îndreptãtesc sã credem cã:
-    nici gratia divinã  creatã împãrtãsitã credinciosilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu serveste mîntuirii si sfintirii celui ce o primeste;
-    nici simbolistica protestantã privind Euharistia nu ni-L oferã pe Hristosul cel adevãrat;
-    nici o altã Tainã sãvîrsitã în afara Bisericii Ortodoxe celei una nu este detinãtoare a harului Sfîntului Duh.
-    în afara Bisericii dreptmãritoare, sãvîrsirea Tainelor chiar în cele mai mici amãnunte, nu se poate întelege decît ca o formã exterioarã lipsitã de har. Aceste forme goale însã îsi recapãtã valabilitatea dupã întoarcerea în Biserica Ortodoxã.

B). Afirmãm cã Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credintã, este una, sfîntã, soborniceascã si apostolicã. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru cã ea (Biserica) este ziditã pe "piatra cea din capul unghiului" care este credinta. Dogma ortodoxã este piatra cea din capul unghiului pe care se zideste si actul liturgic si morala crestin-ortodoxã si activitatea misionarã si orice manifestare a crestinului ortodox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o mãrturisire de credintã de care vom da seama stiind cã vom fi întrebati si "despre orice cuvînt desert".

    De aceea noi mãrturisim cã nu pot exista fragmente de mîntuire, fragmente de adevãr si nici jumãtãti de credintã , odatã ce "Vestea cea bunã", Evanghelia lui Hristos, a fost propovãduitã în lume prin sfintii sãi ucenici si apostoli care au întemeiat Biserica. Aceastã Bisericã detine adevãrul integral despre mîntuire si cine pretinde cã, rupîndu-se de trupul Bisericii celei adevãrate, se poate mîntui cu bucãtele de adevãr doar, acela se însealã. Pentru cã un singur mãdular numai rupt dintr-un trup întreg nu poate sã aibã viatã prin sine însusi si cu atît mai mult sã fie lucrãtor, decît numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda vietii celei adevãrate: "Eu sunt viata cea adevãratã si Tatãl Meu este lucrãtorul . Orice mlãditã care nu aduce roadã, El o taie; si orice mlãditã care aduce roadã, El o curãteste, ca mai multã roadã sã aducã..."). Însusi Domnul Iisus Hristos subliniazã necesitatea credintei în cuvintele: "Cine va crede si se va boteza, se va mîntui; dar cine nu va crede, se va osîndi" (Marcu 16,16) iar în convorbirea cu Nicodim El spune: "Cine nu crede, a si fost judecat". Sfîntul Fotie, Patriarhul Constantinopolului  a explicat foarte bine legãtura dintre credinta dreaptã si faptele plãcute lui Dumnezeu: "Virtutile trebuie sã fie ocrotite de credintã: cu ajutorul ambelor trebuie sã se formeze adevãratul om, cãci dogmele cele drepte fac vrednicã viata, iar faptele curate aratã dumnezeirea credintei. "Toti Sfintii Pãrinti au pretuit înalt credinta Ortodoxã ca fortã dãtãtoare de har si de mîntuire"; "Nu pãcãtui în credintã, ca sã nu se mînie pe tine Creatorul nostru. Cine nu tine credinta cea dreaptã ... sufletul lui nu va avea parte de viata vesnicã; el este un vînzãtor declarat al lui Dumnezeu"- Sfîntul Antonie cel mare. Sfîntul Marcu Eugenien al Efesului : "Credinta noastrã este dreapta mãrturisire a Pãrintilor nostri.
Cu ea mai nãdãjduim  sã ne împãrtãsim înaintea Domnului si sã primim iertarea pãcatelor; iar fãrã ea nu stiu ce fel de cuviosii ne-ar putea izbãvi de chinul cel vesnic". Cuviosul Marcu Grecul: "A înlocui sau a schimba ceva cît de putin în învãtãtura credintei este o mare crimã si pierderea vietii vesnice". Sfîntul Paisie Velicikovscki: "Sfintenia adevãratilor bãrbati sfinti...nu se cunoaste propriu-zis dupã minuni (cãci si pãgînii si ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci dupã adevãrata credintã ortodoxã, dupã felul în care pãzeste cu grijã dogmele dumnezeiesti, urmeazã toate canoanele apostolice sobornicesti si traditiile Bisericii Ortodoxe si dupã vietuirea cea fãrã prihanã urmînd toate poruncile evanghelice si patristice. "Sfîntul Serafim de Sarov în dialogul sãu cu Motovilov se exprimã astfel: "Cel care are harul Sfîntului Duh pentru dreapta credintã în Hristos, chiar dacã e si smerit cu sufletul, din slãbiciune omeneascã, din pricina unui anume pãcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartã pãcatele lumii si dãruieste har peste har (...).Pentru Dumnezeu, pretuieste dreapta credintã în El si în Fiul Sãu cel Unul-Nãscut, cãci tocmai pentru aceasta se dã de sus în plinãtate harul Sfîntului Duh."

Granitele Bisericii lui Hristos caracterizate prin douã conditii esentiale:
a)Credinta adevãratã; b)Unitatea euharisticã.
Sfîntul Maxim Mãrturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintã: "Mîntuitorul si-a numit Biserica sa soborniceascã, dreptmãritoare. "Despre unitatea euharisticã, Sfîntul Ciprian al Cartaginei scrie urmãtoarele: "Trebuie sã stii cã episcopul este în Bisericã si Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharisticã cu  episcopul, acela nici nu este în Bisericã si se însealã cei care nu sunt împãcati cu ierarhia initiatã de Dumnezeu, avînd nãdejdea sã-si gãseascã unitatea liturgicã pierdutã (...). Cînd de fapt, Biserica este una, soborniceascã si neîmpãrtibilã si peste toate unitã si întãritã prin comuniunea euharisticã a ierarhilor". De aici rezultã clar cã unitatea de credintã si liturgicã a episcopilor formeazã Biserica adevãratã a lui Hristos.
Asadar cei care s-au despãrtit de trupul lui Hristos, biserica este una, nu mai sunt Biserici.

Cum altfel ar mai putea fi ele biserici crestine dacã nu mãrturisesc credinta cea adevãratã si dacã au întrerupt comuniunea euharisticã cu Biserica cea una? A spune cã douã corãbii duc la limanul mîntuirii - cea Ortodoxã si oricare din cele ale eterodocsilor " înseamnã a spune cã sunt douã adevãruri, douã cãi spre cer, si nu una singurã pe care a instituit-o însusi Domnul.
Sfîntul Ioan Gurã de Aur  afirmã: "Biserica adevãratã a lui Hristos este una singurã din care în diferite timpuri s-au despãrtit diverse adunãri eretice si grupãri schismatice." Sfîntul Ioan Hrisostom îi numeste pe cei desprinsi din trupul Bisericii, ori eretici ori schismatici. Orice crestin ortodox  trebuie sã respingã categoric învãtãtura protestantã a acelor teologi care considerã eretici numai pe cei care s-au separat de Bisericã în primele patru veacuri.
Oare nu si Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credinta cea dreaptã? Nu au fost declarati eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaste si nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Nãscãtoare de Dumnezeu? Si  stim cã acestea au fost asa si s-au spus  dupã veacul IV. Ori grupãrile protestante , spre exemplu, intrã tocmai în categoria mai sus mentionatã.

C) Sfintele Canoane opresc rugãciunea în comun cu schismaticii si ereticii (Canoanele 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Canoanele 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Canonul 9 al Sfîntului Timotei al Alexandrei). Canonul 45 Apostolic porunceste  :"Episcopul sau Preotul sau Diaconul  care numai s-ar ruga  cu ereticii sã se afuriseascã  si dacã l-ar primi sã slujeascã ca preot, sã se cateriseascã . La tîlcuirea Canonului 47 al Sfintilor Apostoli, scrie Sfîntul Nicodim Aghioritul cã " Latinii sunt eretici si nu au nici Botez, nici Preotie si dacã vreun preot nu boteazã pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseste".
Actul rugãciunii este o mãrturisire a adevãrului de credintã, o participare misticã la dumnezeire întrucît cerem împãrtãsirea harului necreat care îndumnezeieste pe adevãratul luptãtor si trãitor în Hristos. Rugãciunea ne apropie la modul cel mai intim si ne face sã împãrtãsim  acelasi Duh Sfînt, iar motorul rugãciunii este încredintarea lãuntricã cã Dumnezeu îl ascultã pe credincios, încredintare izvorîtã din credinta lui. Asadar, dacã credinta este stricatã, atunci de ce fel de rugãciune comunã se pot împãrtãsi un ortodox si un romano-catolic, spre exemplu, stiind cã romano-catolicii prin baza lor doctrinarã atenteazã la însãsi dogma Sfintei Treimi?

Dacã în traditia Bisericii s-ar fi înteles prin cuvîntul eretic numai cei care-au cãzut din credintã în primele patru veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizãri afirmative privind rugãciunea în comun cu cei ce au fost declarati eretici în veacurile precedente (iconoclasti, monofiziti, monoteliti etc.). Ori toti cei care s-au abãtut numai " cu o iotã sau o cirtã" de la adevãr au fost anatemizati si s-a oprit rugãciunea în comun cu ei.

Noi, ortodocsii spunem oricînd " da" rugãciunii pentru cei cãzuti în rãtãcire, faptelor de iubire fatã de acestia, dar respingem orice formã de rugãciune în comun cu ei stiut fiind cã acelasi Duh Sfînt lucreazã si se roagã atît la Sfînta Euharistie, cît si la orice act religios individual sau colectiv realizat de crestinul ortodox care are o relatie vie si constientã cu Dumnezeu-Sfînta Treime.

D) În legãturã cu aspectele mentionate despre manifestãrile de la Vulcana- Bãi si Bucuresti din august-septembrie 1998, meritã precizate urmãtoarele: Biserica Ortodoxã, ca Bisericã misionarã are datoria fundamentalã de a propovãdui adevãrul evanghelic oricînd si oriunde. Oare, cãrui Dumnezeu  însã, se pot ruga împreunã crestinii ortodocsi si ereticii ori pãgînii, dacã recunoastem cã actul rugãciunii tîsneste din lãuntrul sufletului care a primit si acceptã o anumitã învãtãturã de credintã? Pentru cã unul este Dumnezeul crestinilor cel slãvit în Treime, pe cînd " toti dumnezeii neamurilor sunt draci" (Psalmul 95,5). Actuala structurã a C.M.B. si întreaga sa ideologie aratã cã miscarea ecumenicã este o miscare cu o doctrinã bine conturatã, bazatã pe "teoria ramificatiilor" si valabilitatea Sfintei Taine si în cadrul celorlalte confesiuni crestine.

În cadrul acestui C.M.B., situatia de fapt, constã în aceea cã si cei mai înversunati eretici sunt tratati ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos- Biserica drept mãritoare. Ei se autointituleazã " biserici" fãrã a fi ca atare si însãsi Consiliul de la Geneva actioneazã în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însãsi aceastã denumire, Biserica crestinã este pusã pe aceeasi treaptã cu toate asa numitele " biserici" care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de " nivelãri" este de a transforma notiunea de Bisericã într-o notiune ordinarã, obisnuitã, adicã într-o abstractie ce reuneste pe principii egale diferitele "biserici" însemnînd stergerea treptatã si completã a sensului dogmatic de Bisericã.

Urmînd calea ecumenismului si eterodocsii si ortodocsii sunt pãgubiti de adevãr. Eterodocsii care cautã sincer adevãrul mîntuitor si harul înnoitor nu vor fi motivati sã accepte Ortodoxia întrucît se întãresc mai mult în rãdãcina lor, C.M.B. recunoscîndu-i drept biserici. Sfîntul Ioan Cassian   spune: " Nu încape nici o îndoialã cã cel care nu mãrturiseste credinta Bisericii, se aflã în afara Bisericii".

Astfel, temeiurile pe care functioneazã C.M.B. sunt inacceptabile pentru Ortodoxie:
a)    Primul temei, adoptat la Evanston la a doua Adunare Generalã a C.M.B. (1954) spune: " C.M.B. reprezintã o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mîntuitor." Pentru ortodocsi acest temei care nici mãcar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat întrucît nu sunt aduse precizãrile hristologice, elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbeste despre ereziile nestorienilor, eutihienilor, apolinaristilor etc. care recunosc într-o manierã proprie pe Iisus Hristos ca Dumnezeu si totusi sunt deosebiti radical de Ortodoxie.

b)    Al doilea temei adoptat de a treia Adunare Generalã a C.M.B. din New-Delhi (1961): " C.M.B. este o comunitate a bisericilor care mãrturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mîntuitor dupã Scripturi si ca urmare, cautã sã respecte împreunã mãrturisirea lor comunã întru slava Dumnezeului celui Unul- Tatãl, Fiul si Sfîntul Duh". Nici acesta nu este cu adevãrat acceptabil întrucît nici aici nu se spune cum trebuie sã crezi în Dumnezeu Cel în Trei Ipostasuri; noul temei nu contestã ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinaristilor, subordinationistilor si fiind formulat confuz el poate fi oricînd contrasemnat de toti reprezentantii contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxã are Crezul sãu ferm si nu poate accepta ideea " minimului dogmatic" proferatã de ecumeniti în favoarea unirii, aceasta însemnînd renuntarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfintilor, rugãciunilor pentru cei adormiti etc.

La Vancouver (1983) la a patra Adunare Generalã a C.M.B. s-a legalizat " preotia femininã", iar unele voci  îndemnau pe femei sã substituie ideea despre Dumnezeu-Tatãl prin ideea unei zeite- mamã."  Protestele si vocile ortodocsilor au devenit în timp din ce în ce mai putin auzite. Iatã cîteva pozitii categorice în legãturã cu a saptea Adunare Generalã de la Canberra(1991): " Se constatã asa cum am sesizat de mult, tendinte de adîncire a protestantismului si nicidecum de dorinta sfîntã spre unitate în Hristos si unire sincerã (Î.P.S. Mitropolit Bartolomeu  de Calcedon); "În curînd în C.M.B. nimeni nu se va mai interes de teologie...Duhul Sfînt pentru "ecumenism" este o temã nicidecum o persoanã a Sfintei Treimi de aceeasi fiintã cu Tatãl si cu Fiul...Dogma Sfintei Treimi este vitalã pentru bisericã si pentru fiecare crestin în parte." (Î.P.S. Mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului).

Sã notãm pãrerea reputatului teolog roman Pr. Prof. Dumitru Stãniloae: "Ecumenismul este pan-erezia veacului XX" afirmatie semnificativã prin aceea cã însusi profesorul Stãniloae a participat la manifestãrile anterioare ecumenice din ultimele decenii însã cu  sigurantã, nu a putut sã-i scape natura anticrestinã a ecumenismului pe care pr. Prof. Îl recunoaste, în acelasi interviu luat în ultimul an al vietii sale drept o miscare afiliatã masoneriei mondiale.

    Multi teologi ecumenisti sustin cã fac misiune ortodoxã prin participarea la C.M.B., dar de fapt, aceasta înseamnã acordarea deplinã a girului ortodox fatã de confesiunile crestine ce se intituleazã biserici "si care pretind cã nici una din bisericile participante la C.M.B." nu detine adevãrul integral. Dupã a opta Adunare Generalã a C.M.B. (Harare, 1998) iatã ce remarca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse, pr. Ilarion Alfeev: "Ortodocsii nu pot influenta activitãtile C.M.B. pentru cã ei nu reprezintã o minoritate. Ce sã mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor? Acestea nu pot fi discutate pentru cã "divizeazã". Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonia femeilor? Acestea nu divizeazã? Ca sã nu mai vorbim si de recentele practici samanice promovate la o sedintã a Adunãrii de la Harare 1998, la care secretarul general al C.M.B. Dr. Conrad Raiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu femeile, cu un act de vindecare în traditia samanicã din Coreea. Iatã în ce luminã trebuie vãzute hotãrîrile recente ale Bisericii Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage complet din miscarea ecumenicã. Aceste biserici locale au înteles cã participarea lor la C.M.B. devine inoportunã si chiar anti-ortodoxã.

        Concluzii

    Din cele expuse pînã acum reiese cã nu este deloc justificatã participarea ortodocsilor la miscarea ecumenicã. Atitudinea atît de negativã a unor ortodocsi si chiar a unor biserici locale fatã de ecumenism, precum si scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a Ierusalimului si a Eladei (inclusiv comunitatea atonitã) asupra miscãrii ecumenice, ar putea fi învinuite de urmãtoarele:
    1)neparticipînd la miscarea ecumenicã, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune pãcii si solidaritãtii dintre oameni;
    2) respectarea adevãrului fãrã "dragoste" nu este justificatã în conditiile situatiei tragice actuale din lume;
    3)noi ne-am opune tendintelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele aliante politico-militare aparent favorabile.

    Trebuie rãspuns la acestea prin urmãtoarele:
    Crestinii ortodocsi niciodatã nu au înteles cã, dacã refuzã, pe baza hotãrîrilor canonice orice contact cultic si sacramental cu eterodocsii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastrã oamenii în general, în planul relatiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxã se roagã conform poruncii scripturistice "pentru pace în lumea întreagã": "sã faceti cereri, rugãciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii... ca sã petrecem viatã pasnicã si linistitã întru toatã cuviosenia si buna credintã"(I.Timotei 2,1-2). Misionarismul social, ospitalitatea crestinã, bunacuviintã nu trebuie sã aibã a face cu promovarea "minimului dogmatic" stiut fiind cã "în dogmã nu existã concesie."(Sfîntul Marcu al Efesului).

    Toti Sfintii Pãrinti care au fost pentru pacea în lume îndreptau atentia crestinului înainte de toate cãtre cer si cãtre lãuntrul sufletului. Sfîntul Serafim de Sarov: "Dobîndeste duh pasnic si mii de oameni se vor mîntui în jurul tãu." Sfîntul Macarie cel Mare  se referea si el întîi de toate la o anume pace: "pacea cereascã, care a nãscut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii si despre care au vorbit cei cucernici si au binevoit-o îngerii (Luca 2,14). Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toti Sfintii Pãrinti si i-a ferit de orice ispitã. Aceastã pace fie cu voi în numele Tatãlui, al Fiului si al Sfîntului Duh. Amin."

    Cãlãuzindu-ne dupã aceste gînduri despre pace ale Sfintilor Pãrinti, noi ne temem sã trãdãm pe Domnul Iisus Hristos " Domnul Pãcii si Învãtãtorul Iubirii, Cel Unul adevãrat. O astfel de trãdare am sãvîrsi dacã, în numele unei alte pãci am consimti sã intrãm  în comuniune de rugãciune, de doctrinã s.a.m.d. cu eterodocsii conform principiului ecumenic: "Dai ca sã dau, renunti ca sã accept... este un început."

    Puritatea credintei ortodoxe este singura conditie pentru realizarea adevãratei pãci care nu se poate realiza fãrã harul lui Dumnezeu.