Ecumenismul, pro sau contra?

ECUMENISMUL,
PRO SAU CONTRA?

Pãrintele Alexi Ksutasvili-Lenski

Secolul XX va rãmâne in istoria crestinismului marcat prin aparitia miscãrii ecumenice si a unei noi ideologii care a devenit preocuparea si modul de gândire a multor teologi din toate confesiunile crestine. Pentru foarte multi oameni, Ecumenismul a însemnat o punte pentru apropierea credinciosilor din diferite confesiuni, spre reconciliere si unitate. Bisericile Ortodoxe locale s-au angajat in aceasta miscare la început mai distantat, dar mai târziu, unele au devenit dintre cele mai active membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB).

Astãzi, aflându-ne la începutul primului deceniu al secolului XXI, noi asistam totusi la o criza in ecumenismul contemporan, criza care are mai multe motive-subiective si obiective. Bisericile Ortodoxe locale care, dupã cum am mentionat, la început au fost foarte active in promovarea ideologiei ecumeniste, astãzi deja manifest atitudine cu totul diferita fatã de cum era ea in urmã cu 15-20 de ani.

Din momentul in care unele Biserici rãmân fidele ideilor si scopurilor muscarii ecumenice, altele deja au pãrãsit-o, considerând ca participarea ortodocsilor la aceasta miscare este incompatibila cu învãtãtura Evanghelica a Sfintilor Parinti.
Si de aceea noi, teologii care ne formam acum, suntem obligati sa fim foarte bine informati si orientati, pentru ca de noi depinde viitorul Bisericii noastre. Orice pas eronat dogmatic fãcut de noi poate fi dezastruos pentru biserica si pentru sufletele noastre. In aceasta lucrare, nu ne-am propus sa facem analiza istorica cum si când a apãrut si s-a dezvoltat iscarea ecumenica si cum s-a concretizat in Organizatia Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru ca aceste informatii sunt usor de gãsit in publicatii teologice apãrute recent. Dorinta noastrã este in schimb sa arãtãm care sunt scopurile acestei miscãri, care sunt metodele si mijloacele folosite pentru atingerea scopurilor ei; in general ce înseamnã ecumenismul in sensul modern al acestui cuvânt si in ce consta pozitivitatea sau negativitatea lui. Cum am observat noi, din pãcate, de mai multe ori in disputele despre ecumenism, este trecuta cu vederea cea mai importanta întrebare, anume: ideea in sine a ecumenismului, este adevãrata sau nu. Ideologia, scopurile si metodele acestei miscãri sunt in concordanta cu învãtãtura dogmatica, ascetico-mistica si canonica a Bisericii Ortodoxe?
Dacã da, atunci noi suntem chiar obligati sã participãm la ecumenism, dacã nu, atunci din contra, suntem obligati sã-l pãrãsim.

Morala ortodoxã, diferentiindu-se de cea romano-catolicã, cere ca nu numai scopurile sã fie curate, ci si metodele sã fie conform poruncilor lui Dumnezeu. Compromisurile religioase nu trebuie sã existe la noi. Aceasta ar însemna intrarea în spatiul minciunii, ceea ce duce la deformarea gândirii teologice si trãdarea ortodoxiei.

Ca sã începem sã discutãm la subiect, întâi de toate, trebuie sã precizãm ce înseamnã" miscarea ecumenicã". În cãrtile cu continut teologic ecumenist gãsim urmãtoarea definitie:" Miscarea Ecumenicã în sensul pe care l-a cãpãtat în epoca modernã, este încercarea Confesiunilor si Bisericilor crestine de a se cunoaste, de a se apropia, de a se studia- direct sau prin dialog- în vederea unitãtii de credintã si a unirii lor."(1)

Scopul ecumenismului afirmat în definitia lui de mai sus, la prima vedere este bun si binecuvântat; ce poate fi mai lãudabil decât revenirea la unitatea crestinã a primelor veacuri , dupã porunca Mântuitorului " ca toti sã fie una". Dar înainte de a ne bucura, meritã sã ne gândim cum si în ce chip este posibilã aceastã apropiere si unire. Modurile pentru atingerea acestui scop pot fi urmãtoarele:
1.   Contopirea tuturor confesiunilor, precum componentele unui aliaj
2.   Sincretismul religios ca unire a tuturor confesiunilor dupã principiul pãstrãrii diversitãtii si specificului fiecãreia cu o eventualã bazã dogmaticã (principiul minimului dogmatic).
3.   Al treilea fel de unire, care se propune de obicei de cãtre teologii ortodocsi, este de a predica si de a face cunoscutã Ortodoxia eterodocsilor, spre a-i aduce în sânul Bisericii.

Primele douã feluri de unire sunt de respins din start, pentru cã presupun renuntarea la adevãrul evanghelic exprimat în Sfânta Scripturã si în învãtãtura Sfintilor Pãrinti care aratã cã adevãrul este unic si nu multiplu si cã renuntarea la "o iotã sau o cirtã" din învãtãtura apostolicã, înseamnã pierderea întregului Hristos.

Noi sã ne oprim asupra celui de al treilea fel de unire propus adesea de noi ortodocsii, binecuvântat în sine, dar din pãcate imposibil de realizat în cadrul miscãrii ecumenice. Pentru cã ecumenismul la ora actualã reprezintã o miscare având un program si o ideologie foarte bine precizatã si formulatã si care presupune tocmai primele douã feluri de unire.

Ca sã ne încredintãm de aceasta, este suficient sã citim definitia Consiliului Ecumenic al Bisericilor. La cea de a treia Adunare Generalã a CEB, care a avut loc în decembrie 1961 la New-Delhi, a fost adoptatã urmãtoarea definitie, constituind articolul II al Constitutiei CEB: "Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociatie frãteascã de Biserici, care mãrturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor dupã Scripturã si se strãduiesc sã rãspundã împreunã la chemarea lor comunã, spre slava unui singur Dumnezeu: Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt."(2)

Deci din aceastã definitie se vede clar cã toate confesiunile si grupãrile eretice, din start sunt recunoscute drept Biserici:" Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociatie frãteascã de Biserici(...)" . Despre care misiune si predicã a Ortodoxiei se poate vorbi, dacã abia devenind membri ai CEB, noi deja i-am recunoscut pe eretici ca pãrtasi ai harului Sântului Duh pogorât la Cincizecime si mãdulare ale trupului unic al lui Hristos.

La 3 Septembrie 1967, un ecumenist englez, Michael Moore, adjunct al secretarului general al CEB pentru relatii externe cu Biserica Anglicanã, la întrebarea: " Cum întelege unitatea Bisericii?", a rãspuns asa: " ea este unitarã ca Bisericã nevãzutã". La altã întrebare: "Cine face parte din aceastã Bisericã nevãzutã?", a urmat rãspunsul: "Toti crestinii". Adicã, în adevãrata Bisericã a lui Hristos sunt incluse toate denominatiunile, grupãrile si sectele, care în trecutul nu prea îndepãrtat au fost anatematizate de Biserica ortodoxã din pricina devierilor lor eretice de la adevãrul lui Hristos. Michael Moore transferã eronat calitãtile Bisericii ceresti biruitoare, nevãzutã nouã, asupra Bisericii pãmântesti, luptãtoare, care este vãzutã, incluzând în Biserica pãmânteascã, numitã de el " invizibilã", pe toti ereticii, cu numele comun de "crestini".
Ar fi fost oare cu putintã în vremea Sfintilor pãrinti, ca ereticii sã se întretinã "de la egal la egal" cu crestinii ortodocsi si sã caute o oarecare "unitate" a Bisericii prin intermediul unor hotãrâri si acorduri de compromis? Sfintii Pãrinti nu îngãduiau nici o grupãrile eretice sã se numeascã "biserici", dar mai ales egale ca valoare cu Biserica Ortodoxã!

Astfel pentru noi este clar cã nici o convertire la Ortodoxie nu este cu putintã în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru cã ecumenismul promoveazã o eclesiologie cu totul diferitã fatã de cea ortodoxã exprimatã în Sfânta Scripturã si învãtãtura Sfintilor Pãrinti. Conform ideologiei ecumeniste, ca sã îndeplinesti conditiile de a fi Biserica cea adevãratã a lui Hristos, nu e nevoie nici de succesiunea apostolicã, nici de succesiunea în adevãr si sfintenie, nici de împãrtãsirea cu Hristosul euharistic cel adevãrat, ci doar sã mãrturisesti" pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor(...) si sã te strãduiesti sã rãspunzi la chemarea comunã spre slava unui singur Dumnezeu: Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt"(3)

Pentru noi, crestinii ortodocsi, aceastã definitie a CEB care expune conditii pentru a deveni membru al acestei organizatii si care exprimã toatã eclesiologia ecumenistã si baza de unire, nu poate fi acceptatã, întrucât:
1)   presupune existenta si lucrarea harului Sfântului Duh sfintitor si mântuitor si în afara Bisericii celei Una, Sfântã, Soborniceascã si Apostoleascã.
2)   În acest temei al CEB se aminteste oarecum timid si doar spre sfârsit de credinta în treimea Dumnezeirii, fãrã a se defini cum anume trebuie sã crezi în Dumnezeul Cel Unul în Trei Ipostasuri si fãrã o legãturã reciprocã directã cu credinta în Domnul Iisus Hristos ca al doilea ipostas întrupat al lui Dumnezeu
Dupã eforturi atât de mari depuse pentru precizarea si dezvãluirea credintei ortodoxe în Sfânta Treime, eforturi îndreptate împotriva tuturor ereziilor antitrinitare si hristologice, ar fi trebuit sã profesãm învãtãtura Bisericii lui Hristos despre Sfânta Treime în mod clar, îndrãznet si inspirat si nu atât de confuz, plat si anemic.
Acest temei nu contestã ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinarienilor, subordinationistilor, monofizitilor, etc. si, fiind formulat vag si confuz, el poate fi contrasemnat oricând de toti discipolii contemporani ai acestor erezii vechi.
Ne dãm seama foarte clar cã acest principiu "triadologic" este formulat special într-atât de confuz si vag, pentru a deveni o punte de legãturã între adevãr si minciunã . De altfel, Philippe Potter, secretarul general al CEB, a declarat cã pentru a fi admise în calitate de membri ai CEB, nu se cere "bisericilor" decât sã accepte "baza" respectivã; alte conditii în acest sens nu se vor pune.
Si de aceea, nici nu este de mirat cã dupã zeci de ani de existenta a CEB, nu s-a ajuns la nici un progres în ceea ce priveste întoarcerea eterodocsilor spre crestinismul autentic, spre gândirea Sf. Pãrinti, spre Biserica mamã. Ci din contrã, noi asistãm la mai multã desacralizare si chiar profanare a celor sfinte în gândirea teologilor ecumenisti. Fãrã cãlãuzirea dupã Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe si dupã învãtãtura Sf. Pãrinti, teologhisirea poate sã ne ducã la aberatiile scolasticismului apusean si la hula împotriva lui Dumnezeu. De aceea este foarte de înteles regretul Î.P.S. Mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului care spune:" Adunarea nu a oferit spatiul pentru dezbateri teologice. Teologia si morala, gândirea si ratiunea sunt încã separate de viziunea ecumenistilor(...) În curând în CEB nimeni nu se va mai interesa de teologie(...). Duhul Sfânt pentru ecumenism este o temã, nicidecum o persoanã a Sfintei Treimi de aceeasi fiintã cu Tatãl si cu Fiul(...). Dogma Sfintei Treimi este vitalã pentru Bisericã si pentru fiecare crestin în parte. " (4)
Din pãcate, aceastã ideologie neomodernistã care nu mai vede granitele canonice ale Bisericii adevãrate si nu poate da nici o importantã pentru mântuire faptului de a fi sau nu aderent al confesiunii crestin ortodoxe - singura mântuitoare - aceastã ideologie asadar a pãtruns si în mintile mai multor teologi ortodocsi. Faptul e dovedit de aceea cã la conferintele ecumeniste, mai degrabã protestantii reusesc sã facã propagandã si misiune printre ortodocsi, decât ortodocsii printre protestanti.
Iatã câteva citate: "Se pune întrebarea - Ce sunt celelalte confesiuni crestine (afarã de cea ortodoxã, n.n.) (...) Socotim cã ele sunt Biserici nedepline, unele mai aproape de deplinãtate, altele mai depãrtate." (5) Sau încã : "Oare putem noi spune cã imediat dincolo de granitele canonice ale jurisdictiilor ortodoxe, începe pustia lipsitã de har? Sau putem noi nega oarecari prezente harice care au izvorul lor tocmai într-Una, Sfântã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã? - desi ceva mai slab, dar totusi hrãnesc comunitãti religioase aflate în afara Ortodoxiei" . (6) " (...) Existã încã foarte multi ortodocsi, mai cu seamã printre cei ce au doar o brumã de culturã teologicã, ce calificã de-a valma drept eretici pe protestanti, pe catolici, si chiar pe ortodocsii precalcedonieni." (7)
Oare cum putem comenta citatele de mai sus? Cred cã meritã sã ne felicitãm unii pe altii cã în sfârsit s-a descoperit învãtãtura ortodoxã adevãratã de eclesiologie si soteriologie pe care pare-se cã n-au cunoscut-o pãrintii si Apostolii lui Hristos, ostenindu-se vasãzicã în zadar atât de mult, ba chiar au fost prigoniti si omorâti în lupta lor contra ereziilor. Si de acum cu îndrãznealã si mândrie, putem sã ne adresãm tuturor pe care i-au anatematizat Sfintii Pãrinti, spunându-le: " Dragi eretici, dumneavoastrã sunteti ai nostri, desi n-ati stiut si nici n-ati vrut aceasta. N-ati reusit sã fugiti de la noi. Tot ceea ce aveti bun vi se dã de la noi, cã având noi ortodocsii plinãtatea harului, mai scapã si cãtre voi câte o luminitã sau bucãticã de har."

Faptul cã Biserica ortodoxã care singurã îndeplineste conditiile de Una, Sfântã, Soborniceascã si Apostoleascã este o singurã Împãrãtie a harului lui Dumnezeu pe pãmânt, locul unde permanent este prezent si lucreazã Dumnezeul Cel în trei ipostasuri, trupul mistic al lui Hristos Mântuitorul si cã in afara Bisericii nu existã mântuire, au spus-o toti Sf. Pãrinti. Noi putem doar sã repetãm ceea ce avem descoperit în Sf. Scripturã si Sf. Traditie si în ceea ce dintotdeauna credea Sfânta Bisericã.

Sfântul Ciprian al Cartaginei spune :" În afara Bisericii nu existã mântuire: casa lui Dumnezeu este una singurã si e cu neputintã sã se mântuiascã cineva în altã parte decât în Bisericã(...) Oricine se depãrteazã de Bisericã, devine strãin de testamentul Bisericii. Cel care stricã pacea si unitatea în Hristos, lucreazã împotriva lui Hristos."

Sfântul Irineu de Lungdunum :" Unde este Biserica, acolo este si Duhul Sfânt. De aceea cei care nu au pãrtãsie cu ea, nu au parte nici de trupul lui Hristos, din care izvorãste apa vietii."

Fer. Augustin:" Mântuirea ni se dã prin Bisericã, iar cei care sunt în afara Bisericii, ei nu vor primi viata vesnicã."

Sfântul Chiril al Ierusalimului:" Mãrturisirea credintei ne învatã despre Una, Sfântã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã, pentru ca sã te pãzesti de stricãciunea adunãrilor eretice si sã fii totdeauna în Sfânta Soborniceascã Bisericã."

Este foarte greu de înteles ce înseamnã" biserici nedepline" (asa cum se exprimã pr. Stãniloae) precum si existenta harului înjumãtãtit, îndoit sau împãtrit. Dacã în grupãrile eretice eterodoxe lucreazã harul sfintitor si mântuitor, înseamnã cã ele sunt înlãuntrul Bisericii celei Una, înseamnã cã de fapt sunt ortodoxe în sensul deplin al acestui cuvânt. Atunci Sfintii pãrinti ai Bisericii Ortodoxe care au condamnat si au anatematizat ereziile si pe ereziarhii lor, ar trebui sã fie socotiti ca niste rãufãcãtori si cãlcãtori ai celor mai mari porunci ale lui Dumnezeu: "ca toti sã fie una" si sã vã iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi." - porunci preluate strâmb si scoase din contextul lor real mistico-dogmatic de cãtre ecumenisti. Atunci ar trebui sã scoatem din uzul Bisericesc ca pe ceva învechit si lipsit de sens si Dogmatica si Dreptul Canonic si Patrologia si sã excludem din Sfânta Scripturã Epistolele Sf. Evanghelist Ioan, ale Apostolului Iuda si în general sã facem o cenzurã radicalã a Evangheliei.

Aceastã teologie nouã care învatã cã în afara Bisericii Celei Una, harul Sf. Duh sfintitor si mântuitor, nu înceteazã sã lucreze, ci doar îsi micsoreazã lucrarea, pe mãsura depãrtãrii de "sursa" ortodoxã , a fost elaboratã si pusã în circulatie de biserica Romano - Catolicã la Conciliul II Vatican ( vezi schema finalã De Ecclesiis Orientalibus Catholicis) cu scopul de a absorbi si de a înghiti Biserica Ortodoxã.

Aceastã eclesiologie nouã, n-are nimic comun cu cea ortodoxã, exprimatã de Sf. Pãrinti si confirmatã de Sinoadele Ecumenice. Aici( în viziunea ecumenistilor, atunci când ei iau în discutie "micsorarea" harului, pe mãsura depãrtãrii de "sursa" ortodoxã), harul nu este privit în sensul ortodox, ca pe o comuniune nemijlocitã cu Dumnezeu, prin participarea noastrã la energiile Lui necreate, ci ca pe ceva separat de Dumnezeul Cel Viu.. Neoplatonismul lui Plotin a contribuit mult la elaborarea acestei teorii care privea lumea ca pe niste lumini, emanate de divinitate si care slãbesc cu cât se depãrteazã de izvorul lor; cel mai depãrtat punct în care ajung aceste emanatii luminoase ar fi, conform lui Plotin, cosmosul material.

Cea mai mare gresealã a acestei teorii, constã în faptul cã Biserica nu este privitã ca un organism integral si viu, ca trupul mistic al lui Hristos Mântuitorul. Un mãdular tãiat si separat de organism, înceteazã sã mai fie un tesut viu, el imediat moare si începe sã putrezeascã. Apropierea mortului de cel viu, nu-l face si pe mort ,viu , nici mãcar pe jumãtate. O asemãnare aparentã a unor grupãri eterodoxe cu Biserica Ortodoxã, nu poate sã facã din ele al doilea trup al Mântuitorului Hristos . Fer. Augustin spune:" În afara Bisericii Celei Una, poti sã ai orice, afarã de mântuire. Afara granitelor Bisericii poti sã ai trepte ierarhice, "tainele", Aliluia si Amin, Evanghelie, credintã si sã mãrturisesti pe Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, dar mântuirea poti s-o gãsesti exclusiv în Biserica Ortodoxã Soborniceascã."

Harul divin este unit cu esenta lui Dumnezeu neâmpãrtit, nedespãrtit si neamestecat. Harul este etern si absolut, ca si Însusi Dumnezeu. Între esenta lui Dumnezeu si har, nu existã nici o distantã, nici fizicã, nici geograficã sau de alt fel. Si de aceea, învãtãtura despre harul micsorat sau despre fragmentele de har, ar avea asadar drept consecintã micsorarea Dumnezeului Însusi, în însãsi esenta Sa. Conform învãtãturii Sfântului Grigorie Palama, trebuie fãcutã distinctie între esenta divinã si energiile necreate divine care nu sunt totuna cu esenta, însã sunt într-o strânsã legãturã cu esenta Dumnezeirii, sunt nedespãrtite de aceasta. Dumnezeu lucreazã în lume prin energiile Sale necreate si atunci întelegem cât de periculoasã este pentru Ortodoxie promovarea teoriei despre existenta unor "fragmente" de har într-o anume bisericã - aceasta însemnând cã în acea bisericã este manifestã prin harul detinut astfel, numai o parte din Dumnezeire.
Dar gândirea ortodocsilor ecumenisti nu se mãrgineste la recunoasterea existentei harului micsorat la eterodocsi, ci ei se grãbesc sã recunoascã chiar si plinãtatea harului sfintitor si mântuitor la eretici. De foarte multe ori poti sã auzi întrebarea:" poate opri Ortodoxia Duhul lui Dumnezeu sã sufle unde vrea, adicã si dincolo de granitele tãrilor de traditie ortodoxã?" Sã analizãm pe puncte aceastã afirmatie.

1)   Întâi de toate, granitele canonice ale Bisericii Ortodoxe si lucrarea Duhului Sfânt în Ea, nu sunt conditionate de frontierele politico-administrative ale tãrilor cu populatie majoritar ortodoxã; ci Biserica ortodoxã este pretutindeni unde se pãstreazã dreapta credintã si comuniunea euharisticã.

2)   Ortodoxia nu este doar "traditie" ci un singur adevãr revelat omenirii de cãtre Dumnezeu. Si erezia nu este o altã "traditie" - cu nuantã de mostenire culturalã, cum spun ecumenistii cã e suficient pentru mântuire sã mori în traditia strãmoseascã în care au murit si înaintasii tãi - ci cu totul o altã credintã, produsul patimilor omenesti si inspiratã de primul teomah din lume, satana. Mântuitorul Hristos a întemeiat o singurã Bisericã si a fi crestin înseamnã a trãi în Ea.

3)   Când toti Sfintii Pãrinti spun cã harul Sf. Duh lucreazã exclusiv în Biserica Ortodoxã, aceasta nu înseamnã cã noi oamenii impunem conditii Sfântului Duh, unde sã lucreze si unde nu, ci din contrã, aceasta este conditia impusã nouã, oamenilor de cãtre Dumnezeu, unde si cum putem participa la energiile Lui necreate. Astfel ,nouã ni se aratã calea cãtre cer, pe unde trece ea, vorbind figurat, limanul mântuirii. Afirmatia cã Sf. Duh suflã unde vrea, indiferent de esti ortodox, schismatic sau eretic, tocmai aceasta este o mare îndrãznealã, chiar si hulã, pentru cã încearcã sã subordoneze în fapt, lucrarea harului, vointei omului. Nu se mai cautã adevãrata casã a lui Dumnezeu, ci este suficient sã crezi în persoana lui Hristos si dupã aceea poti sã stai linistit, cã Duhul suflã unde vrea, asa cã poate ajunge si la tine, indiferent de esti ortodox sau eretic. Aici se uitã cã Sf. Duh nu suflã aiurea, spontan si irational, precum vântul, ci El este Persoanã divinã, rationalã. E adevãrat cã noi nu întelegem ratiunile lui Dumnezeu si nici putem pricepe judecãtile Lui, dar a spune cã Duhul Sfânt Dumnezeu este prezent si altundeva decât în casa Sa, adicã în Bisericã este una din cele mai mari erezii pe care le-a auzit crestinãtatea. În plus, ecumenistii ne-ar putea contrazice cu urmãtorul citat evanghelic: "În casa Tatãlui Meu sunt multe locasuri". Dar sã bage de seamã cei rãtãciti care folosesc acest citat biblic scos din context, cã este întâi de toate vorba aici despre "CASA TATÃLUI MEU", adicã despre BISERICÃ si nu despre capistile satanei, cãci ce pãrtãsie are Dumnezeu cu veliar? De ce numesc Sfintii Pãrinti "capisti" locasurile de rugãciune ale eterodocsilor? Pentru acelasi motiv pentru care si dumnezeiescul David spune "Dumnezeii neamurilor sunt draci."(Ps. 95.5).

Iatã o altã întrebare care ar putea fi ridicatã de ecumenisti: "Oare ajung granitele confesionale pânã la cer?"(9) Rãspunsul oricãrui credincios ortodox fidel credintei sale este cã tocmai dogmele reprezintã ziduri de apãrare ale Bisericii, ziduri care asigurã garantia ajungerii în cer a sufletelor tuturor acelor credinciosi care rãmân in interiorul acestor ziduri. Dogmele sunt "din cer" si nu produsul unei ratiuni umane, niste fapte inventate - asa cum se întâmplã în biserica romano-catolicã unde "se fabricã" dogme; în Ortodoxie, dogmele sunt revelate de la Duhul Sfânt si formulate cu cuvinte omenesti, pentru întelesul credinciosilor, tocmai pentru a le garanta ajungerea "pânã la cer". Ce dovadã mai clarã avem decât formularea dumnezeiestilor pãrinti ai Sinoadelor Ecumenice: " Pãrutu-sa Duhului Sfânt si nouã"?

Acei care au adresat întrebãrile citate mai sus, desi poate au pretentia cã sunt teologi ortodocsi versati, se pare cã n-au înteles nimic nici mãcar din axiomele teologiei ortodoxe, nedând nici o importantã adevãratei Biserici a lui Hristos pentru mântuirea noastrã si crezând cã harul Sfântului Duh sfintitor si mântuitor suflã si dincolo de granitele canonice ale Bisericii Ortodoxe, ba chiar însesi aceste granitele ar fi lipsite de obiectivitate si absurde.

Dreptul canonic bisericesc ne spune:" (...) la eretici, unde nu este bisericã, e cu neputintã a primi iertarea pãcatelor. Si prin urmare, apãrãtorii ereticilor sunt datori sau sã schimbe întrebarea( dacã lucreazã sau nu Sf. Duh în tainele sãvârsite de eretici sau schismatici - N.N), sau sã apere adevãrul, dar nu cumva sã le atribuie si bisericã acelora despre care sustin cã au Botez.(...). Fiindcã nu poate fi valid în parte; dacã a putut sã boteze, a putut sã dea si pe Duhul Sfânt; de n-a putut, din cauzã cã este în afarã de Bisericã, n-are pe Duhul Sfânt si nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, si unul este Duhul Sfânt si Una Biserica întemeiatã de Hristos Domul nostru(...)" - Canonul I, Sin. Cartagina , tinut pe timpul Sf. Ciprian al Cartaginei, 256. (10).

Crezul ortodocsilor din miscarea ecumenicã despre Bisericã si lucrarea Sf. Duh în ea, n-are nimic comun cu cel al Sfintilor Pãrinti exprimat în canonul citat mai sus, în schimb parcã repetã cuvânt cu cuvânt pe cel al fostului secretar general al Consiliului Ecumenic al bisericilor, Filipp Potter, care în ajunul celei de-a 5-a Adunãri de la Nairobi scria: " În sensul comunitãtii ecumenice, fiecare Bisericã are puterea catolicã si universalã deplinã si mãrturiseste una si aceeasi credintã apostolicã. Fiecare din aceste Biserici, reciproc legate printr-un singur botez si o singurã euharistie, recunoaste ierarhiile celorlalte" (11)

Ca sã pãtrundem si mai bine în esenta ecumenismului, trebuie sã vedem ce mijloace si metode ni se propun a accepta de dragul unirii cu eterodocsii. Pe lângã CEB, de ani de zile functioneazã Comisia Credintã si Organizare, în cadrul cãreia se cautã si se elaboreazã "minimul dogmatic" sau mai bine zis "minimul comun", în baza cãreia se va putea purcede la unire.
Ce reprezintã dar acest minimum dogmatic? Potrivit expresiei lui A. Vedernikov, este " o diminuare a credintei, o reducere a plenitudinii ei, înfãtisatã în Ortodoxie, pânã la nivelul unui oarecare unitarism si modernism". Cu alte cuvinte, ni se propune o denaturare a credintei, interzisã de Sinoadele Ecumenice si condamnatã de Sf. Pãrinti, stirbirea integritãtii confesionale a unicii Biserici Sfinte Sobornicesti si Apostolicesti si rezumarea adevãrurilor confesionale, obligatorii pentru crestinii ortodocsi, la câteva dogme esentiale, celelalte fiind subapreciate sau chiar neglijate.(12)

Întâi de toate, aceastã metodã de unire cu ereticii care constã în cãutarea minimului dogmatic comun, nu este cea a Sfintilor Pãrinti. Participantii la primul Sinod Ecumenic de la Niceea nu au cãutat o formulã de compromis dogmatic care sã împace ambele tabere si care sã conducã la o împãciuire în dauna adevãrului de credintã.

Pentru Sfintii Pãrinti, unitatea bisericeascã, niciodatã n-a fost un scop în sine ci telul suprem al lor era pãstrarea adevãrului dogmatic ferit de orice inovatie, adevãr dogmatic ce este singurul garant pentru mântuire. Întreaga activitate a Primului Sinod Ecumenic a fost tocmai spre gãsirea acelor formule de diferentiere care sã deosebeascã dogma ortodoxã de erezie. La început pentru Simbolul de Credintã era propusã formula "Fiu din Dumnezeu" dar s-a aflat cã si arienii sunt de acord cu ea, încât "toate sunt de la Dumnezeu"(2Cor.5.18) Altã formulã" Fiu este Dumnezeu" iarãsi era acceptatã de arieni care spuneau cã Fiu a devenit Dumnezeu. Dupã aceea de cãtre ortodocsi s-a propus formula "în Tatãl, Fiul se sãlãsluieste" si iarãsi arienii au interpretat aceasta ca referitor la zidire, cãci " în El trãim si ne miscãm si suntem" (Fapte 17.28). S-a mai propus. "Logosul ca adevãrata putere a lui Dumnezeu" dar în Sfânta Scripturã si lãcustele sunt numite ca puterea sau ostirea lui Dumnezeu, deci arianul poate sã mãrturiseascã pe Fiu cã este "puterea lui Dumnezeu" dar în acelasi timp sã vadã în El doar zidirea. Au mai fost propuse si alte formule de definitie a firii lui Iisus Hristos Mântuitorul dar cu toate erau de acord si arienii, interpretându-le în felul lor.

Era nevoie de termenul care sã fi separat adevãrul de minciunã. Si atunci a fost propusã formula "deofiintã cu Tatãl" ("omousios") si abia atunci arienii au votat contra. Astfel era apãrat si pãstrat adevãrul fãrã care este cu neputintã mântuirea noastrã. Teologia înseamnã tocmai cãutarea formulelor de exprimare a adevãrului de credintã cât mai exact. Pe când ecumenismul nu face altceva decât sã caute formule cât mai acceptabile pentru toti. "Mai cedãm noi, mai cedeazã ei, si asa ajungem la unire"- tot mai des poti sã auzi asa în jurul tãu si aceasta se numeste "progres" în dialogurile ecumenice.

Istoria Bisericii ortodoxe ne aratã cã toate încercãrile de a rezolva neîntelegerile cu ereticii, prin unele formule de compromis care cuprindeau doar ceea ce era comun la unii si la altii. De fiecare datã se terminau cu un esec, ba chiar duceau la eresuri si schisme noi. Sã ne amintim de    "Henoticonul" promulgat în anul 482 de cãtre împãratul Zenon si care a dus la prima schismã între Apus si Rãsãrit. Împãratul Iustinian în anul 533 promulgã o nouã formulã de credintã care avea ca scop sã împace pe ortodocsi cu monofizitii: ca rezultat multe mii de oameni au avut de pãtimit. Împãratul Heraclius si "Edictul" din 638, cunoscut sub numele de "Ecthesis" promulgat cu acelasi scop dar care a adus Bisericii o nouã erezie - monoenergismul.

Ideologia ecumenistã insistã tot mai energic asupra abaterii de la dogme ca necesitate întru gãsirea cu orice pret a unitãtii pierdute.
În raportul prezentat la Consfãtuirea din 1948 de la Moscova "Miscarea ecumenica si Biserica Ortodoxã", Pr. prof. I.G.Coman a sesizat cã la reuniunile ecumenice se subliniazã frecvent precum cã " în crestinism existã o realitate esentialã în cadrul cãreia ne putem uni, si existã realitãti secundare, care ne separã. Aceastã realitate esentialã o constituie viata, devotamentul sufletesc fatã de Hristos si întrajutorarea frãteascã. Iar realitãtile secundare sunt dogmele, slujba religioasã si organizatiile bisericesti." (13)

Asadar noi am arãtat suficiente dovezi ca sã ne convingem cã miscarea ecumenicã în esenta ei nu este cea care ar servi la aducerea eterodocsilor la sânul Biserici Ortodoxe .Ecumenismul considerând dogmele drept ceva secundar si lipsit de importantã încearcã tocmai crearea unei noi credinte supraconfesionale, unde Bisericii Ortodoxe în cel mai bun caz i se va permite sã-si pãstreze unele forme exterioare cum ar fi de exemplu arhitectura si arta bisericeascã dar si aceasta doar ca simplã mostenire culturalã. Acest duh de decãdere moralã pãtrunde pe nesimtite în constiinta participantilor la miscarea ecumenicã.
Sã luãm aminte încã o datã la ceea ce ne spun Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe celei Una: "Iar dacã cineva dintre toti, nu va pãzi si nu va îmbrãtisa învãtãturile despre buna cinstire de Dumnezeu arãtate mai sus si nu le va cinsti si propovãdui asa, ci s-ar apuca sã se împotriveascã, sã fie anatema, potrivit cu hotãrârea statornicitã de Sfintii si fericitii Pãrinti arãtati mai înainte si sã fie scos si cãzut din rândul crestinilor . Cãci noi am socotit cã nu se poate adãuga sau scoate ceva din cele hotãrâte mai înainte. Aceasta deloc si sub nici un cuvânt."(VI.ec.1.) (14)

Una din cele mai mari aberatii la care s-a ajuns în gândirea ortodocsilor ecumenisti este rugãciunea comunã cu ereticii si chiar cu pãgânii si ceea ce este foarte interesant, se încearcã justificarea acestei practici chiar cu Sfânta Scripturã. Iatã un citat: "Specificul moralei pusã în circulatie de Hristos este iubirea care include si iubirea vrãjmasului. Dacã este asa ,cum pot spune cã împlinesc invitatia lui Hristos sã-mi iubesc aproapele (care poate fi chiar dusman) atâta vreme cât nu pot accepta sã mã rog împreunã romano-catolicul sau cu protestantul? Precizez: una este sã ne rugãm împreunã, altã este sã ne împãrtãsim din acelasi potir. Pânã aici, din nefericire, mai avem multe de împlinit. Un bun început este rugãciunea comunã."(15)

Fãrã îndoialã ,autorul acestui citat se pare cã n-a rãsfoit niciodatã Canoanele Bisericii Ortodoxe unde este foarte clar precizatã interdictia de a se ruga împreunã cu ereticii si nu numai interdictia de împãrtãsire comunã . Ca sã ne încredintãm în aceasta sã citim câteva din acele canoane referitoare la subiectul nostru:

"Episcopul , presbiterul sau diaconul numai de se va ruga împreunã cu ereticii , sã se afuriseascã , iar de le va da voie a lucra ca unor clerici ,sã se cateriseascã" - Canon Apostolic 45 (16) Deci , acest canon precizeazã clar ce anume este interzis de fãcut în comun cu eterodocsii cã cuvintele "numai de se va ruga " nicidecum nu pot fi întelese ca împãrtãsanie din acelasi potir.

"Dacã vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor sã se roage, sã se cateriseascã si sã se afuriseascã." - Can. Apost.64.(17)

"Deoarece unii evrei s-au rãtãcit în credintã, socotind cã pot sã amãgeascã pe Hristos Dumnezeul nostru, se prefac a fi crestini, dar în ascuns îl tãgãduiesc, în tainã serbeazã sâmbãta si fac si alte lucruri evreiesti. Hotãrâm ca acestia sã nu se primeascã nici la Împãrtãsanie, nici la rugãciune, nici la Bisericã (...)"- Sin.7 Ecumenic, Can.8 (18)

"Nu este îngãduit ereticilor sã intre în casa lui Dumnezeu, dacã stãruie în eres."- Sin.5 Local, Laodiceea, Can.6 (19)

"Nu se cade a lua binecuvântãri de la eretici, fiindcã acestea sunt mai mult niste absurditãti decât adevãrate binecuvântãri."- Laodiceea, Can.32 (20)

"Nu se cuvine a se ruga împreunã cu ereticii sau schismaticii." -Laodiceea, Can.33 (21)

Dacã acordãm credit autorului citatului de mai sus care încearcã sã ne convingã cã a se ruga împreunã cu ereticii este datoria noastrã moralo-crestinã reiese cã Sfintii Pãrinti care au alcãtuit Canoanele Bisericesti au fost niste oameni cu totul lipsiti de moralã crestinã , cruzi si care nu stiau nimic despre iubirea fata de aproapele.

Legea moralã crestinã ne obligã pe noi sã ne rugãm pentru ereticii ca Dumnezeu sã i întoarcã la dreapta credinta , dar prin aceasta nicidecum nu se întelege cã trebuie sã ne rugãm împreunã cu ei . Pentru cã rugãciune este si un act de mãrturisire si când ne rugãm împreunã cu cineva aceasta înseamnã recunoastere adevãrului de credintã a celui cu care ne rugãm împreunã.

Dar cineva poate sã spunã cã si romano-catolicii , protestantii si monofizitii mãrturisesc pe acelasi Hristos si Dumnezeu în trei ipostasuri asa cã putem sã ne rugãm împreunã cu ei . ca rãspuns sã aducem cuvintele sfântului Apostol Evanghelist Ioan care spune :" Oricine se abate si nu rãmâne în învãtãtura lui Hristos nu are pe Dumnezeu ."(2 Ioan 1,9)

Mai departe pentru cei care îsi cred datoria moralã sã se roage împreunã cu ereticii Evanghelistul Ioan care este numit si "Apostolul Iubirii " spune urmãtoarele :"Dacã cineva vine la voi si nu aduce învãtãtura aceasta , sã nu-l primiti în casã si sã nu-i ziceti :Bun venit ! Cãci cel ce-i zice : Bun venit ! se face pãrtas la faptele lui cele rele ."(2 Ioan1,10-11)

La prima vedere , aceste cuvinte ar fi în contradictie cu spusele Mântuitorului din predica de pe munte :"Dacã îmbrãtisati numai pe fratii , ce faceti mai mult ? Au nu fac si neamurile acelasi lucru ?"(Matei 5,47) , desi în fond nu existã nici o contradictie , cãci Mântuitorul are în vedere dragostea crestinului fatã de dusmanii nostri ("Iubiti pe vrãjmasii vostri"-(Matei 5,44) , iar Sfântul Ioan Teologul se referã la eretici care sunt vrãjmasii lui Dumnezeu , de aceea trebuie sã ne ferim si sã-i ocolim , pentru cã "cel ce-i zice :Bun venit! se face pãrtas la faptele lui cele rele." Sfântul Apostol Pavel scrie si el : " în numele Domnului nostru Iisus Hristos, sã vã feriti de orice frate care umblã fãrã de rânduialã si nu dupã predania pe care ati primit-o de la noi." (2Tes.3,6)

Dar pentru cei pentru care Sfânta Scripturã a rãmas doar un obiect de studiu universitar si nicidecum cuvântul lui Dumnezeu, cât si pentru cei ce cred cã toate Sfintele Canoane ale Bisericii ortodoxe alcãtuite în primele opt veacuri ale crestinismului s-au învechit si numai sunt actuale, aducem la cunostintã hotãrârea Sinodului Panortodox tinut între 29 aprilie si 2 mai 1998, la Tesalonic care precizeazã: " Delegatiile ortodoxe nu vor participa la slujbele ecumenice, rugãciuni comune, venerãri si alt ceremonii religioase, împreunã cu eterodocsii."

Unul din cele mai preferate argumente ale teologilor modernisti, deci ecumenisti, în sprijinul convingerilor lor este cã si eterodocsii ar avea sfinti. Aceasta înseamnã evident cã lucrarea sfintitoare si mântuitoare a Sfântului Duh se întinde si dincolo de granitele Bisericii Ortodoxe si cã pentru sfintenie n-ar avea nici o importantã cãrei confesiuni apartii. Iatã câteva citate în sprijinul acestei idei:" Sfântul este omul universal, omul total, care nu mai este separat de nimeni si de nimic. În el, toate frontierele, chiar si cele confesionale, sunt depãsite."(22)

"Pe culmile spiritualitãtii, pe culmile desãvârsirii crestine, marile personalitãti duhovnicesti se întâlnesc. " Confesiunile"- catolici, ortodocsi, vechi orientali, vechi catolici - rãmân undeva sub norii deasupra cãrora se înaltã sfintii, a cãror râvnã se dirijeazã mai mult spre desãvârsirea moralã si spre întâlnirea cu Dumnezeu prin ascezã si prin rugãciune, situându-se în dreapta credintã prin miracolul urcãrii deasupra disputelor."(23)

Ca rãspuns la aceste afirmatii, mai bine sã lãsãm sã vorbeascã pe însisi "sfintii" romano-catolici. Iatã de exemplu: Angela (anul mortii 1309) la romano-catolici consideratã ca "fericitã", prin metodele ei de rugãciune, a ajuns sã vadã pe Hristos cam prea simtitor. De exemplu, interlocutorul mistic al ei îi spunea:" Am fost eu cu apostolii si m-au vãzut ei cu ochii lor trupesti dar nu m-au simtit asa cum mã simti tu." Angela considera cã atât de tare pãtimeste si chiar trãieste personal patimile lui Hristos, cã cum credea ea nici Pre Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu Maria care a stat lângã crucea Mântuitorului n-ar fi putut sã le descrie atât de clar ca Angela.(24)

Unele stãri spirituale la "sfinti" romano catolici sunt atât de sensibile, cã ne fac sã ne îndoim serios de curãtia lor. iatã un exemplu foarte caracteristic pentru Tereza de Avilla :" adeseori Hristos îmi spune: De acum Eu sunt al tãu si tu a mea. Aceste mângâieri ale Dumnezeului meu mã fac sã mã rusinez nespus. În ele simt si durere si desfãtare, împreunã. Aceasta este o ranã prea dulce(...).Eu am vãzut un înger care tinea în mânã o sulitã lungã de aur cu vârf de fier pe care ardea o micã limbã de foc. Acest înger, din când în când îmi înfingea sulita în inimã si în alte organe ale trupului meu. Iar când o trãgea înapoi, atunci mi se pãrea cã mi se scoate afarã tot lãuntrul meu. Durerea din cauza acestor rãni a fost atât de puternicã încât eu gemeam, dar si desfãtarea a fost atât de mare încât nu puteam sã-mi doresc sã înceteze vreodatã aceastã stare. Cu cât de adânc îmi intra în mine sulita, cu atât mai mult crestea durerea, dar si desfãtarea devenea mai puternicã, mai dulce." (25)

Un teolog rus D.Merejkovski comenteazã astfel aceste stãri spirituale ale Terezei:" Dacã o femeie stricatã cu o mare experientã în viatã trupeascã în acel moment ar fi vãzut-o pe Tereza ea foarte bine ar fi înteles-o ce simte ea, doar cã s-ar fi mirat nevãzând pe lângã Tereza nici-un bãrbat."(26)

Nici nu este de mirat cã Tereza tot timpul avea probleme cu duhovnicii ei -" Pentru duhovnici nu e cu putintã sã înteleagã toate acestea"- spunea adeseori ea. Aici ar merita sã mentionãm cã Papa Paul VI a ridicat pe Tereza la unul din cele mai înalte ranguri de sfintenie cu titlul "Doctorita Bisericii."

În metodele de ascezã si rugãciune sus amintite se vede cel mai clar toatã minciuna catolicismului. Rugãciunea ortodoxã totdeauna este asezatã în partea de sus a inimii, în nici-un caz mai jos. Prin multa experientã s-a dovedit cã dacã rugãciunea se aseazã undeva în alt loc aceasta de fiecare data este rezultat al înselãrii duhovnicesti. Erotomania catolicã se pare cã este rezultatul asezãrii rugãciunii în partea de jos a inimii care din cauza apropierii de pântece provoacã stãri de încãlzire si ardere trupeascã.

Sã mai citãm câteva pasaje din mãrturisirile Angelei ca sã ne dãm seama mai bine de "misticismul" romano-catolic: "Când mã apropii de ostie ea îmi dã un sentiment de mare mângâiere. Dar tot corpul meu începe sã se cutremure foarte tare asa cã cu mare greutate reusesc sã mã împãrtãsesc." "Si strigam eu fãrã nici-o rusine: Dragostea mea, eu încã nu Te-am cunoscut! De ce asa mã lasi pe mine? Si nu puteam sã mai zic altceva cã tipãtul mã împiedica sã rostesc altceva. S-a întâmplat pe când intram în biserica sfântului Francisc si când am simtit cã Dumnezeu s-a depãrtat de mine; stând asezatã jos, strigam în prezenta tuturor oamenilor încât cunoscutii mei care veniserã cu mine, rusinându-se, s-au depãrtat de mine. Dar eu din cauza dulcetii Lui, si din faptul cã m-a pãrãsit pe mine tipam asa si vroiam sã mor. Toate legãturile trupului meu se desprindeau atunci. " (27)

"Fericita" Angela si-a dorit sã-L vadã pe Mântuitorul trupeste, si -"Am vãzut pe Hristos aplecându-si capul în mâinile mele. Si atunci El mi-a descoperit gâtul si mâinile Sale, iar gâtul lui avea o frumusete de nespus."

Este de mentionat aici cã Angela vedea în Sfânta Cruce patul de nuntã(!). Însusi Hristos îi face mãrturisiri: "Eu nu în glumã m-am îndrãgostit de tine". Un teolog rus, Lev Karsavin, care toatã viata sa a studiat teologia apuseanã din Evul Mediu, în lucrãrile sale nu poate sã ocoleascã manifestãrile trupesti care se petrec în timpul asa zisei "iubiri mistice" a catolicilor fatã de Dumnezeu; el aratã cã aceastã "iubire misticã" de regulã este însotitã de exacerbarea simtirilor trupesti (28). El trage concluzia cã, "catolicismul este o religie carnalã, chiar foarte carnalã" si de aceea mistica apuseanã introduce în relatiile cu Dumnezeu un simtãmânt cu totul trupesc, o înselare spiritualã profundã (29). Ni se atrage atentia si asupra faptului cã, dupã vedeniile sale, si Mathilda si Gertruda si Angela sunt atât de convinse de mântuirea lor, cã nici nu mai considerã necesarã spovedania înainte de moarte.(30)

Noi ortodocsii, adeseori vorbim despre un teribil duh de mândrie care a contribuit la proclamarea dogmei infailibilitãtii papale. Dar acest exemplu nu este de loc singular când mândria domneste în teologia si mistica apuseanã. Noi putem vedea cã tocmai ascetii romano-catolici încep deodatã sã se simtã ca dumnezei întrupati.

Francisc de Assisi - un "sfânt" celebru al romano-catolicilor în timpul captivitãtii sale la Perugia, când prima datã a început sã mediteze la viata de sãrãcie pentru Dumnezeu spunea tovarãsilor sãi de arme: "Sã stiti însã cã, acela care ca si voi, este încãtusat în fiare, va fi într-o zi omul cel mai slãvit de lume"(31). Omul încã nici n-a început viata de ascezã si deja se vede pe sine ca "cel mai slãvit de lume" fiind asadar prea încredintat de sine. Si atunci devine explicabilã vedenia lui Francisc când ajunge, cum crede el, la un nivel înalt de spiritualitate:" În timpul rugãciunii mele, în fata mea au apãrut doi stâlpi de luminã- într-unul din ei am recunoscut pe Creatorul tuturor, dar în celãlalt pe mine însumi"- ne relateazã însusi Francisc. A deveni omul cel mai slãvit de lume nu este atât de greu de realizat, dar sã ajungi la adâncul smereniei, într-adevãr, cere multã nevointã duhovniceascã. Aici este usor de observat cã învãtãtura romano-catolicã despre meritele supra-prisositoare, face cu neputintã existenta adevãratei smerenii.

Toma de Aquino-un alt "sfânt" romano-catolic, explicând politica bisericii sale, spunea: " Erezia este pãcat, pentru care vinovatul trebuie nu numai sã fie excomunicat din bisericã dar si sã fie scos din rândul celor vii. Dacã ereticul stãruie în rãtãcirea lui, atunci biserica, pierzând orice nãdejde pentru mântuirea lui, trebuie sã aibã grijã de mântuirea celorlalti oameni, izgonindu-l pe acest eretic prin excomunicare. Dar dupã aceea, biserica îl predã puterii laice ca prin moarte sã-l scoatã din lumea aceasta."(32)

Desigur, este mai mult decât suficient ca sã ne dãm seama cât de curati în simturi, cât de smeriti, cât de milosi si drepti sunt "sfintii" catolici.
Ar merita sa mai facem o parantezã si sã luãm aminte asupra faptului cã atunci când Sfintii pãrinti interzic rugãciunile în comun cu ereticii, în afara motivului pe care deja l-am mentionat mai sus, existã si un altul ,anume: rugându-ne împreunã cu cineva, chiar inconstient ne împãrtãsim si de duhul cu care se roagã acest om , de experienta si metoda lui de a se ruga si astfel ne punem într-un mare pericol, ca încetul cu încetul, noi însine sã devenim pãrtasii acelorasi metode de rugãciune, aceluiasi duh care nu este deloc duhul smereniei, al pocãintei si al iubirii si de asemenea pãrtasi acelorasi patimi care sunt roade ale înselãrii duhovnicesti si pãrerii de sine.

Un alt argument pentru sprijinul ideii Miscãrii Ecumenice foarte des folosit de cãtre ecumenistii ortodocsi sunã cam asa: "Dupã o sutã de ani de când au început dialoguri ecumenice radical s-a schimbat atitudine teologilor occidentali fatã de Ortodoxie în general" ; "astãzi în Europa Occidentalã despre teologie si spiritualitatea ortodoxã deja se vorbeste cu mare respect"(33).

Înainte se obisnuia a vorbi direct - poate cam dur dar în schimb se stia cu cine ai de a face, ce gândeste si ce vrea de la tine interlocutorul tãu. Acum au început sã vorbeascã ceva mai respectuos dar cu aceasta oare s-a schimbat ceva? Desi teologii romano-catolici si protestanti la întâlnirile ecumenice laudã nu numai unii pe altii si pe ortodocsi, ci si pe mahomedanii pentru credinta lor într-Unul Dumnezeu, pe iudeii pentru cã cinstesc pe "pãrintele comun" al tuturor credinciosilor - Avraam, pe pãgânii pentru cãutarea lor unui Dumnezeu necunoscut etc., dar sã întrebãm de adevãratul respect fata de Ortodoxie pe acei crestini ortodocsi care trãiesc în vecinãtate cu lumea protestantã si romano-catolicã. Sã întrebãm pe românii ardeleni , pe ucraineni, pe sârbi; sã ne interesãm câte biserici ortodoxe au fost dãrâmate în Polonia în perioada interbelicã. De asemenea, în Biserica Sârbã a sec. XX au exitat nenumãrati martiri, majoritatea fiind ucisi în al doilea rãzboi mondial, de infamul stat fascist al Croatiei, sub conducerea liderului ustas Ante Pavlici, care justifica toate actiunile sale, ca având binecuvântarea Bisericii Romano-Catolice. În Croatia si în restul Yugoslaviei, din cei douãzeci si unu de episcopi ortodocsi, cinci au fost asasasinati, doi au fost omorâti în bãtaie, doi au pierit în închisoare, iar alti cinci au fost închisi sau izgoniti din diocezele lor; un sfert din preotii ortodocsi au fost ucisi si o jumãtate întemnitati. În Croatia, jumãtate din populatia sârbã a pierit si multi ortodocsi sau convertit la romano-catolicism sub amenintarea pistolului (34). Este foarte interesant faptul cã seful lagãrului de concentrare Iasenovatz unde au fost ucisi 600.000 de sârbi ortodocsi, era un monah franciscan. În acest lagãr existau si cutite speciale care se numeau "serbosek"(tãietor de sârbi)(35).
Foarte des se aduce obiectia cã dialogând cu romano-catolicii, nu trebuie sã fie amintit trecutul dureros, pentru cã aceasta, din start va stopa orice întelegere si apropiere. Adevãrat, este o obiectie nelipsitã de ratiune. Dar, din pãcate spre marea dezamãgire a noastrã, a ortodocsilor, prezentul nu ne alsã nici o sperantã, cã în spatele declaratiilor de pace a Vaticanului ar sta mãcar o undã de sinceritate.

În anul 1991 a început dezmembrarea Yugoslaviei, când Slovenia si Croatia si-au declarat independenta si au cerut sprijin puterilor din vestul Europei. Replica Occidentului a fost definitã de cãtre Germania, iar rreplica Germaniei a fost în mare parte definitã de cãtre conexiunea catolicã. Guvernul de la Bonn a fost presat sã actioneze de cãtre ierarhia catolicã germanã. Germania la rândul sãu a presat Uniunea Europeanã pentru ca sã recunoascã independenta Sloveniei si Croatiei si apoi, dupã ce s-a asigurat de acest lucru, a insistat ca recunoasterea oficialîã a U.E. sã aibã loc în decembrie 1991.

Vaticanul a jucat un loc central. Papa a declarat cã Croatia este bastionul crestinãtãtii (catolice) si s-a grãbit sã recunoascã diplomatic cele douã state înainte ca U.E. sã o facã. Vaticanul a devenit astfel un partizan în conflict, ceea ce a avut consecintã în 1994, când Papa si-a planificat vizite în cele trei republici. Opozitia Bisericii Ortodoxe Sârbe a împiedicat venirea Sa la Belgrad, iar refuzul sârbilor de a-i gatranta securitatea, a dus la anularea vizitei Sale la Sarajevo. Cu toate acestea, papa s-a dus la Zagreb, unde l-a cinstit (dupã alte surse chiar a beatificat ) pe cardinalul Alojzieje Septinac, care a fost asociat cu regimul fascist croat din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial si cu binecuvântarea cãruia au fost sãvârsite toate acele crime asupra sârbilor ortodocsi, despre care am mentionat mai sus (36).

Bineînteles cã toatã aceastã politicã a Omului Pãcii, cum de obicei este supranumit Papa Ioan Paul al II-lea, deloc nu a contribuit la stabilirea pãcii în fosta Yugoslavie ci din contra, a accentuat profund caracterul religios al acestui rãzboi. Asadar, din nefericire, de foarte multe ori, prezentul ne forteazã sã ne aduvcem aminzte de trecut si sã întelegem cã istoria cruciadelor încã nu s-a încheiat.

Sã nu uitãm de asemenea, nici de puternicul prozelitism protestant si romano-catolic care se desfãsoarã în toate tãrile ortodoxe si luând aminte la toate aceste fapte ni se va înfãtisa adevãratul chip al acestui "respect" romano-catolic si protestant fatã de Ortodoxie si nu în discursuri oficiale ci în viata de zi cu zi.

Tot mai des poti sã auzi cuvintele : "Ecumenismul este o tribunã de unde se face mãrturisire valorilor spirituale si teologice ortodoxe cãtre lumea eterodoxã".
Consiliul ecumenic al Bisericilor niciodatã nu poate fi folosit eficient în acest scop de cãtre ortodocsi pentru cã, întâi: Bisericile Ortodoxe locale la Conferintele si Adunãrile Generale ale CEB sunt prezentate de delegati în numãr foarte mic, vocea lor este contopitã ca o picãturã de apã în marea protestantismului si mai ales neoprotestantismului.

În al doilea rând, ÎPS-ul Arhiepiscop Abraham (Garmelia) al Ciaturei seful departamentului de relatii externe la Patriarhia Bisericii Ortodoxe Georgiene explicând motivele de ce Biserica georgianã a luat hotãrârea sã nu mai fie membrã a CEB si sã nu mai participe la nici-o manifestare organizatã în cadrul acestei organizatii printre altele a spus si urmãtorul lucru: "Pãrãsirea miscãrii ecumenice era motivatã fie si numai din simpla cauzã cã de fiecare datã când reprezentantii Bisericilor Ortodoxe luau cuvântul sã prezinte pozitia ortodoxã în diferite chestiuni ei au fost tratati cu dispret si chiar batjocorã, ca oameni arhaici în gândire, fanatici si fundamentalisti".

În al treilea rând: delegatii grupãrilor eterodoxe, în cadrul lucrãrilor CEB , în nici un caz nu sunt preocupati de adevãrul doctrinar al propriei confesiuni si recunoscãtori ai imperfectiunii lor. Ereticul si sectantul, totdeauna se mândresc cu înstrãinarea lor de Biserica, ei tocmai încearcã sã prezinte minciuna lor ca pe unicul adevãr. Ar fi o naivitate sã-i credem pe eterodocsi ca pe elevi de scoalã primarã care doresc sã fie învãtati si educati în duhul Sfintilor pãrinti. Oare cine a vãzu vreodatã ca ereticii sã fie atât de smeriti?

"Asa cã orice pom bun face roade bune, iar pomul rãu face roade rele."(...) "De aceea dupã roadele lor îi veti cunoaste."(Mat.7:17, 20)-spune Mântuitorul Hristos. Si ca urmare se pune întrebarea: care sunt roadele predicii sau mãrturiei valorilor spirituale si teologice ortodoxe în cadrul CEB pentru eterodocsi? S-a întâmplat vreodatã ca un protestant, romano-catolic sau monofizit, dupã vreo Conferintã Ecumenicã sau Adunare Generalã a CEB, sã se lepede de erezia lui si sã treacã la ortodoxie?

Dar din pãcate, pânã acum, imaginile promovate adesea cu entuziasm în mass-media, ale ierarhilor ortodocsi tinându-se de mâini cu ereticii si strigând lozinci de unire si de identitate de credintã în Hristos , mãrturisesc nu adevãrul ortodoxiei, ci cã orice credintã este bunã pentru a te mântui.

Faptul cã în zilele noastre, multi din eterodocsi se convertesc la ortodoxie, aceasta nu se datoreazã ecumenismului, ci faptului cã în secolul nostru în Europa Occidentalã si în America, au fost înfiintate mai multe parohii ortodoxe si cei din alte confesiuni, într-adevãr au putut sã cunoascã spiritualitatea si trãirea ortodoxã. Au fost traduse si tipãrite în diferite limbi mii de volume de teologie si misticã a Sfintilor Pãrinti rãsãriteni. Toate aceste roade, într-adevãr bune, n-au crescut în pomul ecumenismului, ci au rodit din vita care se numeste Hristos Dumnezeu, prezent integral în Biserica Ortodoxã si lucrãtor prin energiile necreate în întreaga zidire.

Ultimul argument proecumenist care trebuie sã fie luat în seamã, este cã-"ecumenismul ajutã mai bine si mai îndeaproape sã cunosti teologia eterodoxã, nu din cãrti sau manuale, ci prin dialoguri vii, de la persoanã la persoanã."

Când discutãm asupra diferitelor probleme cu caracter dogmatic sau moral cu eterodocsii, obligatoriu trebuie sã fim constienti de anumite aspecte: din momentul în care în protestantism nu existã nici un sistem teologic unitar, nu existã nici o autoritate de referire, cum avem noi, ortodocsii pe Sfintii Pãrinti, spre exemplu, ci la ei, fiecare teolog îsi creeazã dogmatica si morala proprie, cu pretentia cã asa i-a descoperit Duhul Sfânt. Încât practic este cu neputintã sã ne întelegem cu ei. Teologii protestanti, ei însisi nu prea se înteleg între ei, permitându-si sã teologhiseascã si sã interpreteze Sf. Scripturã, fiecare dupã placul lui. Atunci oricât am discuta noi cu ei, informatiile dobândite despre protestantismul contemporan vor rãmâne totdeauna subiective si nedepline, ca fiind schimbãtoare de la caz la caz .

Apoi oare meritã sã mergem aiurea în Suedia sau Elvetia, ca sã ne întâlnim cu baptistii, adventistii si alti eretici, când si aici în tarã dai peste ei la fiecare pas.
În relatiile cu romano-catolicii, lucrurile stau mai specific. În nici un caz nu este de uitat ideologia moralã romano-catolicã, care pentru un scop anume justificã orice mijloace. Pentru "binele" bisericii lor care constã în întãrirea puterii papalitãtii în lume, ei binecuvinteazã orice. De aceea, trebuie sã fim foarte atenti, gândindu-ne ce stã în spatele aurei fãcãtorului de pace pe care si-o atribuie papa. În acelasi timp, morala catolicã este caracterizatã si printr-un alt aspect, anume: la ei se permite sã mãrturisesti verbal orice. Deci romano-catolicii fac diferentã între a crede si a mãrturisi, ceea ce nu facem noi, ortodocsii. Tocmai de aceea, ca sã însele pe unii ortodocsi naivi, catolicii usor rostesc Crezul fãrã Filioque, usor cer scuze pentru Inchizitie si alte persecutii religioase sau la fel de usor recunosc Biserica Ortodoxã ca fiind egalã cu cea Romano-catolicã în har si sfintenie.

În anul 1993, pe 23 iunie, în Balamand (Liban) de cãtre o comisie teologicã mixtã, între ortodocsi si catolici, a fost semnat faimosul document prin care romano-catolicii respingeau uniatismul ca pe ceva perimat si lipsit de sens.(vezi articolele 2,4,12,30 ale doc. sus amintit.), si în acelasi timp recunosteau Biserica ortodoxã ca fiind "biserica sorã", detinãtoarea harului sfintitor si mântuitor.
Dar iatã ce scrie în acelasi an când a fost semnat document de la Balamand conducãtorul greco-catolicilor din Rusia exarhul Leonid Feodorov: "Prozelitismul si convertirea unor persoane nu trebuie sã fie scopul misiunii noastre, pentru cã aceasta cu putin va ajuta uniatie. Ci scopul principal al nostru este rãspândirea si popularizarea însãsi conceptiei de uniatism, rãspândirea ideilor pozitive despre catolicism si apropierea cu ierarhii si clericii ortodocsi. Neluminând întunericul rus cu întelegerea actualã a catolicismului este absurd sã asteptãm mari succese. Cu prozelitism putem dobândi mii de suflete, dar aceste mii vor fi un nou obstacol între noi si acele zeci de milioane de oameni pe care trebuie sã-i aducem "într-o singurã turmã".Si deaceea când suntem în fata situatiei de-a alege între succesul efemer în dobândirea unor suflete de oameni si scopul principal al misiunii noastre noi fãrã îndoialã renuntãm la primul, în folosul celui de al doilea scop"(37).

În luna iunie a anului 1997 a fost plãnuitã întâlnirea la Viena Patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse Alexie II cu Papa Ioan-Paul II. Dar întâlnirea nu s-a înfãptuit, pentru cã atunci când în comisiile mixte se discuta viitorul comunicat comun, Papa a refuzat sã condamne uniatismul si prozelitismul printre ortodocsi. Fãrã aceastã condamnare orice declaratie despre pace, dragoste si relatiile prietenesti între Biserica Ortodoxã si romano-catolicism ar fi fost "întruchiparea fãtãrniciei"- a explicat Sanctitatea Sa Alexie II.
În cunoscutul "Îndrumãtor Ecumenic al Romei" apãrut în 1993, tot atunci când a fost semnat si documentul de la Balamand, spre dezamãgirea partizanilor naivi ai sintagmei "biserici surori" care cred recunoasterii de cãtre romano-catolici a Bisericii Ortodoxe ca fiind sfintitoare si mântuitoare, se scriu urmãtoarele:" Unica Biserica a lui Hristos existã în Biserica Catolicã, care este condusã de cãtre urmasul lui Petru si de cãtre episcopii aflati în comuniune cu acesta." (pct.17)
Toate aceste fapte mai sus amintite ne fac sã ne îndoim serios de sinceritatea romano-catolicilor, când ei ridicã anatemele sau semneazã documente gen Balamand sau fac alte declaratii despre pace, prietenie sau colaborare.
Mitropolitul Antonie Blum al Surojului (Patriarhia Rusã), în scrisoarea sa adresatã Patriarhului Alexei al II-lea, în 1997, scria urmãtoarele: "A sosit timpul când trebuie sã constientizãm cã Roma doreste exclusiv sã nimiceascã Ortodoxia. Toate întâlnirile teologice interconfesionale si apropierile reciproce semnate doar pe hârtii, nu ne duc nicãieri. Pentru cã dincolo de ele stã dorinta fermã a Vaticanului sã înghitã Biserica Ortodoxã" (38).

Pentru a cunoaste bine învãtãtura romano-catolicã, si ce cred ei despre Ortodoxie, ar fi util sã studiem documentele oficiale scrise si aprobate la Vatican si nu cele fãcute special ca momealã pentru ortodocsi.
În loc de încheiere a acestei lucrãri sã ne amintim cuvintele Sfintei Scripturi: "În vremea de pe urmã vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. Acestia sunt cei ce fac dezbinãri, oameni firesti, care nu au Duhul. Dar voi, iubitilor, ziditi-vã pe voi însivã, întru a voastrã prea sfântã credintã, rugându-vã în Duhul Sfânt(...) Si pe unii, sovãitori, mustrati-i, pe altii, smulgându-i din foc, mântuiti-i; de altii însã fiindu-vã milã cu fricã, urând si cãmasa spurcatã de pe trupul lor."(Iuda 1:18,23) Si încã: "Copii, este ceasul de pe urmã, si precum ati auzit cã vine antihrist, iar acum multi antihristi s-au arãtat; de aici cunoastem noi cã este ceasul de pe urmã. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, cãci de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi rãmas cu noi; ci ca sã se arate cã nu sunt toti de-ai nostri, de aceea au iesit."(I Ioan 2:18,19)

Note bibliografice

(1)   Diac. Prof. Dr. Petru I. David - Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astãzi. - pg.27
(2)   Ibidem - pg.71
(3)   Ibidem - pg.71
(4)   Ibidem - pg.97
(5)   Preot Prof. Dr. Dumitru Stãniloae , Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol.2, p176.
(6) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.34
(7) Porunca Iubirii - revistã de spiritualitate crestin ortodoxã. Nr.5 1998.   IPS Serafim Joantã - Câteva gânduri despre ecumenism. - pg12
(8) Vestitorul Ortodoxiei. Periodic de informatie bisericeascã, teologie si spiritualitate al Patriarhiei Române. Nr. 233, 1 octombrie 1999.
(9) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg. 42
(10) Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca - Canoanele Bisericii Ortodoxe. pg. 181
(11) Arhimandrit Serafim (Alexiev), Arhimandrit Serghie (Jazadjiev) - Ortodoxia si ecumenism. - pg.91
(12) Ibidem - pg.119
(13) Ibidem - pg.99
(14) Ieromonah Nicodim Sachelarie - Pravila bisericeascã. - pg.158
(15) Vestitorul Ortodoxiei. Nr.233, 1octombrie 1999
(16) Ieromonah Nicodim Sachelarie - Pravila bisericeascã. - pg.172
(17) Ibidem - pg.172
(18) Ibidem - pg.173
(19) Ibidem - pg.173.
(20) Ibidem - pg.173.
(21) Ibidem - pg.173.
(22) Porunca Iubirii - revistã de spiritualitate crestin ortodoxã.Nr.5, 1988   ÎPS Serafim Joantã - Câteva gânduri despre ecumenism. - pg.11.
(23) ÎPS Antonie Plãmãdealã - Cuvânt înainte la Mistica si Ascetica Ortodoxã de Ioan Gh. Savin - pg.9.
(24) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.130.
(25) Ibidem - pg.133.
(26) Merejkovski D.C. - Ispanskie mistiki. Bruxel. 1988, pg.72-75, apud Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.134.
(27) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg138.
(28) Karsavin L.P. Osnovî srednevecovoi religioznosti (...)   Petersburg. 1995, pg.231, apud Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg140.
(29) Idem - Socinenia.   Moscova, 1993. Pg.132-133, apud ibidem - pg.140.
(30) Idem - Osnovî srednevecovoi religioznosti(...) - pg.233.apud ibidem - pg.140.
(31) Ioan Gh. Savin - Mistica apuseanã. - pg.44
(32) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.170.
(33) Ibidem - pg.18.
(34) Timothei Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, pg. 170.
(35) Diac. A. Kuraev, op. cit., pg. 93.
(36) Samuel P. Huntington, Ciocnitrea civilizatiilor, pg. 420-421.
(37) Exarh Leonid Feodorov. -Glava russkih catolicov vostocinogo obriada.- Logos. Bruxel-Moscova, Nr.48, pg.24-25, 1993; apud Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.183-184.
(38) Poslanie Mitropolita Surojscogo Antonia. - Radonej. Nr.7(51); apud Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.184.

BIBLIOGRAFIE

I.   Biblia sau Sfânta Scriptura.   - Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucuresti. -1993.
II.   David, diac. Prof. Dr., Petru, Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astãzi, Editura Gnosis, Bucuresti,1998.
III.   Preot Prof. Dr. Dumitru Stãniloaie   - Teologia Dogmaticã Ortodoxã. Vol. 2. Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucuresti. 1997.
IV.   Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca   - Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii. 1993.
V.   Ieromonah Nicodim Sachelarie   - Pravila Bisericeascã. Editatã de Parohia Valea Plopului. Jud. Prahova. -1999.
VI.   Ioan Gh. Savin   - Mistica si Ascetica Ortodoxã.   (Cu un cuvânt înainte de Dr. Antonie Plãmãdealã Mitropolitul Ardealului Crisanei si Maramuresului). Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu. Sibiu. -1996.
VII.   Ioan Gh. Savin   - Mistica Apuseanã   (Cu un cuvânt înainte de dr. Antonie Plãmãdealã, Mitropolitul Ardealului). Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu. Sibiu - 1996.
VIII.   Sfântul Ignatie Briancianinov - Despre Înselare. Ed. Schitul Românesc Lacu Sfântul Munte Athos. - 1999.
IX.   Arhimandrit Serafim (Alexiev), Arhimandrit Serghie (Jazadjiev) - Ortodoxia si Ecumenismul.   Ed. Mãnãstirea Slãtioara. - 1997.
X.   Diacon Andrei Kuraev   - Vîzov Ecumenizma . Ed. Blagovest. Moscova. - 1998.
XI.   Arhimandrit Rafail Karelin   - Vîzov Novomodernizma. Ed. Lestvita. Moscova - 1999.
XII.   Protoierei Mitrofan Znosko-Borovski - Pravoslavie, Rimo-katolicestvo, Protestantizm i Sektanstvo. Ed. Sviato-Troitkoi Serghievoi Lavrî. - 1991.
XIII.   Porunca Iubirii - revista de spiritualitate crestin ortodoxã. Nr.5. 1998.
XIV.   Istoria Bisericii Ortodoxe, Timothi Ware, editor Aldo Press s.r.l., Bucuresti, 1999.
XV.   Ciocnirea civilizatiilor, Samuel P. Huntington, editura Antet, Filipestii de Târg, Prahova, 1997.