eclesiologie

O sintezã eclesiologicã a pãrintelui prof. Dumitru Stãniloae
alcãtuitã de Mihail Pruteanu

1. Fiinta Bisericii

Mîntuirea oamenilor se realizeazã prin încorporarea si cresterea lor în Hristos, pînã la "mãsura bãrbatului desãvîrsit", care este Hristos (Ef. 4, 13). Hristos este cel care-i mîntuieste pe oameni întrucît se extinde în ei, întrucît îi încorporeazã în Sine si întrucît îi asimileazã treptat cu omenitatea Sa înviatã. Biserica este tocmai aceastã extindere a lui Hristos în oameni, acest laborator în care se realizeazã treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat. Dacã credinciosii sînt adunati în acelasi Hristos, dacã El este Cel care-i încorporeazã pe toti cei ce se mîntuiesc, ridicîndu-i la starea umanitãtii sale, prin energia harului ce o transmite din Sine - mîntuirea nu se poate obtine în izolare. Mîntuirea se obtine numai în Bisericã si numai ea este cîmpul de actiune al energiei harului ce tîsneste din Hristos, adicã al Duhului Sînt care sãlãsluieste deplin în umanitatea lui Hristos cea înviatã si din ea ni se comunicã nouã.

Biserica, în esenta sa, este "trãirea comunã a oamenilor cu Sfînta Treime", participarea în comun a lor la viata lui Dumnezeu, e "o societate de persoane umane cu persoane divine, e viata care este de la început în sînul Tatãlui si care, fecundatã în taina lui Dumnezeu, se comunicã nouã si ne face sã trãim cu Hristos, în Dumnezeu, o viatã care e viata familiei Tatãlui Însusi".

Deci în Dumnezeu gãsim temeiul etern al Bisericii în ambele întelesuri: a) întrucît Treimea e comuniunea perfectã de Persoane si b) întrucît Fiul e locasul în care se aflã rãdãcinile tuturor fãpturilor si în care sînt chemate toate sã se adune.
Prin urmare Hristos, atît ca persoanã a Sfintei treimi, cît si ca Dumnezeu devenit Om, este principiul Bisericii, capul Bisericii (Ef. 1, 22), pe care "a iubit-o si S-a dat pe Sine pentru Ea, ca s-o sfinteascã, curãtind-o cu baia apei prin cuvînt. Si ca s-o înfãtiseze Siesi Bisericã slãvitã, neavînd patã sau zbîrciturã ori altceva de acest fel, ci ca sã fie sîntã si fãrã de prihanã" (Ef. 5, 25-27).

Biserica nu este, prin urmare, o institutie în sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos si supravegheat de o autoritate impersonalã, nu e o institutie ce desparte pe oameni de Hristos, ci o institutie plinã de Hristos Cel iubitor, care îi priveste si îi ascultã pe toti, dar, în acelasi timp, o institutie plinã de Hristos Cel neschimbat în bunurile pe care le oferã si în poruncile ce le cere împlinite de la oameni ca mijloc de desãvîrsire al lor.

Aceastã comuniune între Hristos si Bisericã se bazeazã pe participarea Bisericii la Patima Învierii Domnului si se activeazã în ea. Aceasta însã se împlineste mai întîi sacramental în Taine, în Botez (Romani ca. 6), apoi prin Euharistie, pe care Clement Alexandrinul o numeste "hrana Bisericii si a membrilor ei". Aceastã putere sacramentalã a Bisericii izvorãste desigur din taina personei lui Hristos, lucru enuntat si de Origen în "Cuvînt asupra genezei" (Omilia 1) cînd spune cã "dupã cum luna ia lumina de la soare, pentru ca prin aceasta sã poatã fi luminatã chiar si noaptea, tot astfel si Biserica luînd luminã de la Hristos, lumineazã pe toti cei ce sînt cufundati în noaptea nestiintei".
Biserica, în calitate de Trup tainic, fiind încredintatã de Mîntuitorul cu administrarea Sfintelor Taine, ca organe ale harului, si cu pãzirea si propovãduirea nealteratã a învãtãturii revelate, este singurul cîmp în care se cîstigã în mod ordinar mîntuirea, si este înzestratã cu infailibilitate.

Sfintii Pãrinti au asemãnat Biserica cu corabia lui Noe, care singurã scapã de la pierzanie. Iar pierderea ereticilor si schismaticilor anatemei, au înteles-o ca o predare a lor satanei, dupã cuvîntul Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 5, 5). Desigur, Biserica a fãcut aceasta cu durere, dar a trebuit s-o facã pentru apãrarea corpului credinciosilor de infectare, iar expresia "Extra Ecclesiam nulla salus" s-a înteles în sensul cã "singurã Biserica este calea orînduitã de domnul spre mîntuire, pe cînd erezia si schisma nu sînt laboratoare de aceeasi putere ale mîntuirii rînduite de Dumnezeu. Cine se alãturã lor nu ajunge sigur la mîntuire. Ele amãgesc pe om cu false lumini, îl îndepãrteazã de la adevãrul revelat si deci, îl îndepãrteazã de la mîntuire. "De aici nu urmeazã cã toti cei din afarã de Bisericã (Ortodoxã) se pierd fãrã deosebire". Desigur, întrebarea cine din cei din afarã se mîntuieste nu poate fi decisã de oameni, care amestecã elemente personale într-o asemnea discutie si nu cunosc tainele sufletelor cum le cunoaste Dumnezeu. În ce priveste pe cei excomunicati din Bisericã, este evident cã "Biserica nu vrea sã-i lipseascã pe acestia de viata vesnicã, ci sã-i aducã la cunostintã si îndreptare. Soarta sufletului lor rãmîne în seama lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu cunoaste ce s-a întîmplat în ultimele clipe ale vietii lor" (Hristu Andrutsos, Simbolica). Iar cei nãscuti în afarã de Bisericã si stãpîniti fãrã voia lor de nestiintã, pot sã fie judecati mai blînd. "Si precum revelatia lui Dumnezeu în natura externã duce pe multi la o cunoastere mai dreaptã a Lui, tot asa, si cu atît mai mult, adevãrul pe care-l propovãduiesc cei din afarã, în mãsura în care judecã drept, si desigur conformarea vietii lor cu acest adevãr, poate sã le foloseascã drept bazã de viatã si comunicare supranaturalã cu "Lumina care lumineazã pe tot omul ce vine în lume" (Ioan 1, 9). Aceasta cu atît mai mult, cu cît multi, desi sînt dornici sã îmbrãtiseze învãtãtura cea dreaptã si sã vinã la Biserica cea adevãratã, sînt împiedicati de o nestiintã de neînvins", iar nestiinta e scuzatã oarecum înaintea lui Dumnezeu. Astfel "extra Ecclesiam nulla salus" înseamnã cã "purtãtorul ordinar si orînduit al conditiilor mîntuirii e numai Biserica". Dar prin aceasta, dupã cum spune teologul grec H. Andrutsos, nu se exclud vehicolele extraordinare ale harului la cei ce petrec fãrã vinã în rãtãcire, nici nu se limiteazã atotputernicia lui Dumnezeu. Minunile sînt posibile si în ordinea naturalã si în cea supranaturalã. În general, putem zice cã afarã de Bisericã nu existã mîntuire, "dar e adevãrat de asemenea cã, Dumnezeu printr-o minune a harului Sãu dispune duhurile si inimile unor persoane ce nu apartin Bisericii în exterior, insuflîndu-le cunostinta si dragostea lui Hristos. Aceasta nu desfiinteazã dogma "extra Ecclesiam nulla salus", deoarece numai printr-o minune în ordinea supranaturalã se poate mîntui cineva dintre cei ce nu apartin Bisericii celei Una si Adevãrate". Dar întrucît numai Dumnezeu stie în cine lucreazã astfel harul dumnezeiesc si la cine e o nestiintã nevinovatã si la cine una vinovatã, chestiunea în concret cine în afarã de Bisericã se mîntuieste, nu o poate decide nici un om. Nouã ne este de ajuns sã stim cã numai Biserica Adevãratã (Ortodoxã) este organul ordinar si sigur al mîntuirii, pentru cel ce trãieste în conformitate cu învãtãtura Ei.

2. Însusirile Bisericii.

Simbolul niceo-constantinopolitan îi atribuie Bisericii patru însusiri. Ele constituie notele, prin care trebuie sã se caracterizeze adevãrata Bisericã.

a. UNITATEA. Biserica este una. Aceasta în întelesul de "unicã" si în întelesul de "unitarã".
În primul înteles existã o unicã Bisericã, pentru cã unul este Iisus Hristos. "Este un singur trup si un singur duh, dupã cum ati fost chemati la o singurã nãdejde... Este un singur Domn, o credintã, un botez, un Dumnezeu si Tatã al tuturor" (Ef. 4, 4-6). Unitatea Bisericii este o comunicare si o extensiune a unitãtii lui Dumnezeu. "Oare S-a împãrtit Hristos?" întreabã Sf. Apostol Pavel în fata tendintelor din Corint de a se constitui diferite grupuri (1 Cor. 1, 13). Dintre diferitele biserici crestine, care prezintã adevãrul revelat schimbat în diferite feluri, numai una poate fi cea adevãratã, cãci Dumnezeu-Adevãrul este Unul si nu Se poate contrazice cu Sine Însusi. Si anume Biserica cea Unicã este aceea în care s-a pãstrat adevãrul revelat neschimbat. "Ortodoxia este acea Bisericã unicã si adevãratã, care pãstreazã continuitatea vietii bisericesti, adicã a unitãtii traditiei" (Serghei Bulgakov, Ortodoxia). "Celelalte confesiuni crestine, care se pretind si ele adevãrata Bisericã, nu reprezintã nici una deplinãtatea Bisericii, ci au pãstrat ceva din fiinta Bisericii numai în mãsura în care au rãmas fiecare într-un real contact cu profunzimile Bisericii celei una" (Ibidem).

b. SFINTENIA. Aceasta este o calitate esentialã a Bisericii. Sfintenia Bisericii este sfintenia lui Hristos Însusi. Sfintirea ei, fãcutã prin Sîngele lui Hristos, a fost împlinitã de Duhul Sfînt care locuieste în ea. "Biserica este marele laborator de sfintire a membrilor ei. Ea a dat si dã nenumãrati sfinti. În ea se petrece un necontenit proces de sfintire a oamenilor. Dacã n-ar fi sfîntã prin puterea ei, prin mijloacele ei, n-ar putea sfinti; iar prezenta oamenilor pãcãtosi în ea, nu desfiinteazã sfintenia Bisericii. Un lac vindecãtor nu înceteazã a fi izvor de sãnãtate prin faptul cã se scaldã si bolnavii în el.

c. UNIVERSALITATEA (SOBORNICITATEA SAU CATOLICITATEA). A treia însusire recunoscutã Bisericii de Sinodul niceo-constantinopolitan este universalitatea (καφολικη). Aceasta are mai ξntîi un sens extensiv: Biserica e universalã întrucît e destinatã tuturor popoarelor, nu numai unui popor ales, ca Sinagoga iudaicã.
Dar universalitatea are si un alt înteles: ea indicã Biserica de peste tot si de totdeauna, spre deosebire de erezie care are o existentã localã si trecãtoare. Cînd apãrea într-o localitate vreo erezie, membrul comunitãtii crestine spunea ereticilor: "Noi sîntem Biserica Universalã; comunitatea noastrã e în legãturã cu Biserica din tot trecutul si de pretutindeni! Voi sînteti o aparitie localã si trecãtoare". Universalitatea în acest înteles exprimã ideea cã Biserica "rãmîne în tot timpul si în tot locul aceeasi si nesurpatã, în opozitie cu bisericile eretice locale" (H. Andrutsos, op. cit.).

Traducerea slavã a Simbolului de Credintã a redat termenul "καφολικη" prin "ρξáîðíîñòü". Acest termen aratã cã Biserica stã pe temelia Soboarelor Ecumenice Universale, spre deosebire de confesiunile care s-au rupt de Biserica Ortodoxã si care nu mai stau pe baza Sinoadelor Bisericii din vremea cînd cuprindea toatã crestinãtatea. Deci numai Biserica Ortodoxã este continuatoarea Bisericii Universale.
Tankov observã cã termenul grecesc "καθ ‘ολον" ξnseamnã "un întreg care nu se schimbã în fiinta lui prin împãrtire", ca, de exemplu, focul si scînteia, marea si rîul. E un întreg care si în cea mai micã parte pãstreazã aceeasi fiintã. Încã din primele veacuri s-a dat Bisericii atributul de catolicã (soborniceascã) si anume de Sf. Ignatie Teoforul (Epistola cãtre Smirnieni, 8, 2), în baza cã "aceastã comunitate e un întreg, o plenitudine sfîntã si totodatã o unitate desãvîrsitã, cu alte cuvinte, sfînta comuniune generalã", "umplutã întreagã cu puterea aceleeasi iubiri divino-cosmice, înnoitoare si formatoare, de aceeasi prezentã unificatoare a lui Hristos. El este în toti membrii Bisericii regionale (locale) ca principiu unificator, fãcîndu-i pe toti si pe toate, pãrti organice si nedespãrtite ale Bisericii celei Una" (D. Stãniloaie).
d. APOSTOLICITATEA. Însusirea aceasta aratã cã Biserica adevãratã este numai aceea care a pãstrat învãtãtura Domnului Iisus Hristos asa cum au comunicat-o Apostolii, martorii Lui, primele organe cãrora li S-a împãrtãsit, Proorocii Dumnezeului întrupat. Biserica aceasta este cea Ortodoxã, care n-a schimbat si n-a omis nimic din învãtãtura scrisã si oralã a Apostolilor si aceasta reprezintã semnul distinctiv esential al Bisericii Ortodoxe (M. P. Bratsiotis). Biserica noastrã n-a introdus înnoiri ca cea Romano-catolicã, spre exemplu. Ea stã pe temelia Apostolilor, Hristos fiind "piatra cea din capul unghiului" (Ef. 2, 20).

A sta pe temelia Apostolilor înseamnã a pãzi nu numai revelatia cuprinsã în Sf. Scripturã, ci si pe cea predatã oral de Sf. Apostoli, conform poruncii Acelora (2 Tes. 2, 15); 1 Cor. 11, 2; 2 Tim. 2, 2; 2 Tim. 3, 14). De aceea apostolicitatea stã în strînsã legãturã cu persistenta Bisericii Ortodoxe pe lîngã Sf. Traditie.

Apostolicitatea Bisericii Ortodoxe se aratã si prin succesiunea apostolicã a ierarhiei datoritã cãreia, harul episcopiei precum si învãtãtura nealteratã sînt transmise, fãrã întrerupere, de la Apostoli, prin episcopii timpurilor trecute, pînã la cei de azi.

Prin urmare, aceste patru însusiri sînt cele care caracterizeazã o adevãratã Bisericã. Adunarea care nu are mãcar una din însusiri este o falsã bisericã. Mai mult decît atît, pierderea unei singure însusiri duce la desprinderea de integritatea Trupului Tainic al lui Hristos Cel nedespãrtit si la pierderea tuturor celorlalte însusiri.

Dupã cum spune arhiepiscopul rus Serafim (Sobolev), nici nu poate fi numitã bisericã acea grupare care s-a desprins de adevãrata bisericã; acea grupare care a eliminat sfintenia prin excluderea preotiei si a unui sir întreg de Sfinte Taine fãrã de care nu ne putem mîntui. De asemenea nu poate fi vorba de o bisericã Protestantã sau Romano-Catolicã atunci cînd este vorba de cineva care a încãlcat hotãrîrile Sinoadelor Ecumenice prin dogma ereticã "Filioque", sau a mutilat si chiar a eliminat Sf. Traditie. Nu putem vorbi de o bisericã Protestantã pretinsã si Apostolicã, nici atunci cînd citim Faptele Apostolilor si vedem cã Apostolii hirotoneau (6, 6), spovedeau (19, 18), fãceau Taina Sf. Maslu (19, 12) etc. Noi nu putem pune nicidecum toate inovatiile apusene pe seama Sf. Apostoli, deci: nici biserica Romano-Catolicã, nici cea Protestantã nu sînt apostolice, nici sobornicesti, nici sfinte si prin urmare nu fac parte din Biserica cea Una întrucît s-au rupt din ea.

3. Necesitatea refacerii Unitãtii Bisericii

Refacerea Unitãtii Bisericii este o datorie si o misiune, pentru cã aceasta o vrea Însusi Mîntuitorul atunci cînd se roagã: "Ca toti sã fie una, dupã cum Tu, Pãrinte, întru Mine si eu întru Tine, asa si acestia în Noi sã fie una, ca lumea sã creadã cã tu M-ai trimis" (Ioan 17, 21). Dezbinarea Bisericii este condamnatã si de Sf. Apostol Pavel de nenumãrate ori: Ef. 4, 4-6; Filip. 2, 2-4; etc. Despre Unitatea Bisericii avem nenumãrate referiri si la Sfintii Pãrinti, în special la Sf. Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Irineu de Lion si Ciprian al Cartaginei. Cel din urmã spune astfel: "Mireasa lui Hristos este curatã si neprihãnitã, nu poate fi adulterã, o singurã casã cunoaste, cu o castã pudoare pãzeste jurãmîntul unui singur pat (Os. 1, 1-2)". Cine pãreseste Biserica lui Hristos nu va avea rãsplatã de la El, cãci devine un strãin, un profan, un dusman. "Cine nu are ca mamã Biserica nu poate avea ca Dumnezeu ca tatã" (Sf. Ciprian, Despre Unitatea Bisericii Universale, cap. 6); si tot el învatã în continuare: "Cãmasa Domnului Iisus Hristos n-a fost tãiatã si împãrtitã în mai multe bucãti, ci s-a tras sorti pentru ea, ca sã fie primitã întreagã si cel ce se îmbracã cu ea s-o aibã fãrã vreo lipsã si neîmpãrtitã cu altcineva. Cãci spune Sf. Scripturã: "Iar cãmasa, fiindcã nu era cusutã, ci fãcutã de sus pînã jos dintr-o singurã tesãturã, au zis între ei: sã n-o sfîsiem, ci sã tragem sorti pentru ea, si cui va cãdea a lui sã fie" (Ioan 19, 23-24). Ea avea acea unitate venind de sus în jos: adicã venind de la Tatãl ceresc si nu putea fi sfîsiatã de cãtre cel ce avea s-o foloseascã, fiindcã era una si indivizibilã prin formatia ei. Nu poate îmbrãca ves-mîntul lui Hristos cine scindeazã si divide Biserica lui Hristos" (Ibidem, cap. 7).

Deci, Dumnezeu vrea ca Biserica sã fie Una, Dar aceastã unitate oamenii o privesc diferit. Unii zic cã si biserica Romei face parte din Biserica Una si separatia lor este doar la suprafatã. Aceastã pãrere este sustinutã de un sir întreg de teologi rusi ca: Alexei Homeacov, Nicolai Afanasiev, Gheorghii Florovski si Alexandr Smemann.

Alti teologi, precum arhiepiscopul Serafim (Sobolev) si teologul Alexandr Gusev sustin cã Biserica a fost dintotdeauna una si unitarã si niciodatã n-a existat vreo dezbinare în corpul ei, ci a avut loc doar o "desprindere de organismul ei a unor elemente strãine [eretice], exact cum se întîmplã în permanentã în trupul nostru" (A. Gusev, "Starocatoliceskii otvet").

O adevãratã lãmurire a acestei probleme aduce pãrintele prof. Dumitru Stãniloae, atunci cînd spune: "Mãdularul este egal totului, dar numai în cadrul totului. Se poate merge mai departe: mãdularul nu e mai putin necesar totului decît totul mãdularului, dar se întelege nu în sensul cã fãrã unul sau mai multe mãdulare ar înceta sã mai fie un tot, ci în sensul cã totul nu poate exista fãrã mãdulare în principiu, aceasta se aratã în faptul cã nici totul nu existã înaintea mãdularelor, nici mãdularele înaintea totului, ci ambele încep sã existe odatã, asa cum oul, oricît de nediferentiat la început, cuprinde în sine virtual toatã diversitatea sa. Cînd a luat nastere la Ierusalim prima comunitate, ea a avut caracterul totului. Dar îndatã ce s-au nãscut încã douã-trei comunitãti, ele aveau nevoie de unitatea totului (comuniune) pe care îl constituiau si totul avea nevoie de ele". Prin urmare, "Universalitatea Bisericii întemeiatã pe recapitularea tutror în acelasi Hristos si pe lucrarea aceluiasi Duh în toti se manifestã empiric prin mãrturisirea aceleeasi credinte, pãstrate neschimbate de la Apostoli. În acest sens totul eclesial "rãmîne ca orice organism, continuu fidel" sie însusi. În aceasta se aratã nu numai unitatea si integritatea Bisericii dintr-o localitate, ci unitatea Bisericii de pretutindeni si de totdeauna" (D. Stãniloae, Biserica Universalã si soborniceascã, în "Ortodoxia" 2/1966).

Din aceastã învãtãturã de credintã a pãr. D. Stãniloae desprindem douã lucruri:
1. Biserica este Una de la Cincizecime. Dacã cineva se alipeste acestei unitãti sau se dezlipeste de ea, Unitatea în Sine nu este afectatã.
2. Dezlipirea de unitatea Bisericii se produce automat atunci cînd se denatureazã Învãtãtura de credintã a Bisericii Celei Una, iar alipirea la Biserica Cea Una se poate realiza doar prin renuntarea la învãtãtura gresitã si conformarea cu adevãrul universal al Bisericii.
Acelasi lucru îl desprindem si din forma simbolului de credintã. În el avem mai întîi expusã despre Tatãl, Fiul Cel de o fiintã cu tatãl si nãscut din tatãl si Sf Duh Purces numai din Tatãl, nu si din Fiul, cum zic apusenii; si numai dupã aceea se spune «Si întru Una Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã…», deci este nevoie ca mai întîi sã avem aceeasi cu privire la persoanele Sfintei Treimi si numai atunci putem avea o singurã bisericã, cãci «învãtãtura de credintã sau mãrturisirea aceleasi credinte apostolice, luatã în totalitatea ei declarativ-practicã este criteriul Bisericii universale adevãrate. Învãtãtura identicã, spune pãr. D.Stãniloae, e un inel de legãturã universalã. Acesta e criteriul empiric vizibil cel mai cuprinzãtor în care se cuprinde însãsi Biserica. Cãci biserica nu se poate defini numai ca comunitate ce se împãrtãseste de Domnul (dupã cum credea în mod gresit N. Afanasiev), chiar dacã aceasta ar reprezenta momentul culminant al ei, ci si ca comunitatea celor ce s-au botezat pe baza aceleeasi credinte apostolice în Cuvîntul lui Dumnezeu cel întrupat, rãstignit si înviat, înãltat la ceruri, care va veni sã judece viii si mortii, trecînd pe cei drepti dupã învierea lor cu trupul în Împãrãtia Cerurilor» (Ibidem).

Deci nu ne putem uni, ba nici nu ne putem ruga, spune canonul 33 de la Laodiceea, cu cei ce nu mãrturisesc acelasi adevãr neschimbat si care a fost «dat sfintilor odatã pentru totdeauna» (Iuda 3).

În ce priveste primirea sau excomunicarea eterodocsilor din sînul Bisericii, Sf. Pãrinti s-au folosit atît de acribia (strictetea ) canoanelor, cît si de iconomia lor. În prezent, prin avîntul pe care l-a luat miscarea Ecumenicã, nu se prea tine cont de prevederile stricte ale Sf. Pãrinti si aceasta este în primul rînd o încãlcare a canoanelor, iar în al doilea rînd duce la sminteala «mãdularelor slabe» ale Bisericii. Desi biserica foloseste principiul iconomiei, iar Biserica Ortodoxã nici nu reboteazã, nici nu rehirotoneste pe romano-catolicii întorsi la ortodoxie, Tainele lor, afirmã pãr. Prof. D. Stãniloae, nu sînt valabile, adicã nu au har lucrãtor, pînã ce acestia nu se întorc la Biserica-Mamã. (Dogmatica, vol.3). Hotãrîrea privind aplicarea iconomiei la întoarcerea romano-catolicilor, a fost luatã la o întrunire a ortodocsilor de la Constantinopol în 1718 sub patr. ecum. Ieremia al III-lea, dar acest lucru era fãcut la Kiev încã din 1646 sub mitropolitul Petru Movilã. Si aceasta tocmai în scopuri misionare, dar nu pentru agravarea sau evidentierea rupturii ce s-a fãcut.

O adevãratã claritate în ce priveste pozitia ce ar trebui s-o aibã Biserica ortodoxã în legãturã cu aceasta, o aduce patr. Serghie al Moscovei prin publicatiile sale din anii treizeci. Pe atunci el spunea: « Biserica nu considerã pe eterodocsi ca ceva de sine stãtãtor si cu totul strãin pentru ea, în rînd cu cei de alte religii, cã eterodocsii sînt în esentã o categorie de cãzuti si penitenti; cãzutii sînt scosi de la comuniunea în taine (deci nu le pot primi pînã nu se întorc), iar unii si în rugãciuni, dar totusi ei se aflã încã în bisericã si sub lucrarea ei. Eterodocsii sînt mai înstrãinati de Bisericã, desigur, decît cei cãzuti; ei nu numai cã pãcãtuiesc, ci si contestã biserica si lupta împotriva ei. Cu toate acestea, relatia Bisericii cu ei rãmîne aceeasi ca si în general cu cei cãzuti, scosi de la Sf. Împãrtãsanie si de la comuniunea rugãciunii, dar nu cu totul strãini pentru bisericã. Calea spre restabilirea comuniunii pierdute si prin aceasta si mîntuirea vesnicã, e pentru cei cãzuti din comuniune aceeasi ca si pentru orice cãzut. Ei trebuie nu numai sã-si recunoascã gresalele înaintea Bisericii (adevãrate), ci si sã primeascã iertare de la Bisericã, care singurã are putere de a lega si a dezlega» (Patr. Serghie, Jurnal Moscovscoi Patriarhii nr. 23-24/ 1934).

Din cele relatate conchidem cã Biserica ortodoxã trebuie sã mãrturiseascã adevãrul ortodox si în spatiul crestin eterodox, dar trebuie sã-si pãstreze în acelasi timp identitatea Bisericii celei Adevãrate si una. Chiar dacã putem trece cu vederea unele lucruri ce tin de formele exterioare si care, dupã cum spune teologul S. Bulgacov, «Sînt create de oameni si pentru oameni», nu putem trece peste dogme, punînd adevãrul nostru alãturi de orice minciunã ereticã. Desigur, unii spun cã romano-catolicii (sau chiar protestantii), nu sînt eretici, ci doar schismatici, afirmatie fãcutã destul de des în cadrul, (sau în afara) conferintelor Miscãrii ecumenice, dar aceasta nu e nici pe departe asa. Schisma înseamnã rupere, dar care nu are în vedere si alterarea adevãrului dogmatic, ci este vorba mai mult de orgoliu si principii care ar putea fi depãsite prin dragoste si întelegere; dar din moment ce latinii au oficializat dogma ereticã «Filioque» (lzon, 1274), apoi multe alte învãtãturi gresite la conciliul din trident, ei au devenit eretici, de rînd cu macedonenii care de asemenea greseau în privinta Persoanei Sfîntului Duh; ei s-au opus în contradictie atît cu Traditia Bisericii, cît si cu Sf. Scripturã, lucru pe care nici un Sf. Pãrinte nu l-ar fi accepat ca fiind normal si posibil de trecut cu vederea.

În prezent, sub masca unei false iubiri crestine si în baza unui moralism occidental lipsit de spirit autentic crestin, se cam trece peste dogme si mai ales peste formularea concretã si strictã a lor. Se încearcã , printr-un înalt spirit speculativ, de a se da asa-numitele «declaratii comune» privind anumite învãtãturi de credintã crestinã, fãrã a se accentua prea mult deosebirile atît de mari dintre aceste confesiuni crestine. Totul se bazeazã pe o formulare cît mai scolasticã a învãtãturii, încît sã poatã împãca toate taberele. Pînã la sfîrsit nu se rezolvã nimic, cãci Dumnezeu nu vrea o realizare a unirii crestine bazatã pe relativism si interese politice sau materiale. N-a vrut o astfel de unire nici la Sinodul de la Constantz (1414-1418), nici la cel de la Ferara-Florenta (1438-1439). Cãci si atunci, ca si acum, se uitã de faptul cã «Adevãrul nu este conciliabil!» (S. Bulgakov, Lumina neinseratã).

Poate cã ar trebui sã avem mai multã tãrie a credintei si mai multã bãrbãtie pentru a apãra ceea ce au apãrat si Sfintii, adicã credinta Apostolilor. Nimic nu trebuie sã ne momeascã: nici cãlãtoriile în occident, nici dolarii occidentalilor. În acelasi timp, nu trebuie sã fim nici absurzi si nici exclusivisti. Noi detinem credinta adevãratã, dar avem în acelasi timp, datoria sfîntã de a o împãrtãsi si altora, cãci «cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mãrturiseste spre mîntuire» (Rom. 10, 10).

Fie ca Dumnezeul pãcii si al iubirii care are vointa vesnicã ca «tot omul sã se mîntuiascã si la cunostinta adevãrului sã vinã» (1 Tim. 2,4), sã ne ajute pe toti crestinii «sã ne iubim unii pe altii, ca într-un gînd sã mãrturisim: «pre Tatãl, pre Fiul si pre Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiintã si nedespãrtitã».