ROMANO CATOLICII
IN SPATELE PROPRIILOR DECLARATII.

ASPECTE CARE DEMONSTREAZÃ
CINE SUNT EI CU ADEVÃRAT

de colectivul rev. Ekklesia

Romano-catolicii. Fapte trecute si actuale ale nesinceritãtii lor

Orice analist avizat si sincer dar mai ales apartinînd Bisericii celei dreptmãritoare, poate observa un fapt pe cît de evident, pe atît de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfãsoarã Vaticanul si biserica Romei. Anume cã, mai ales dupã Conciliul Vatican II, teologia romano-catolicã se prezintã din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca pãstrãtoarea, îmbogãtitoarea Traditiei Ortodoxe Rãsãritene, cu singura deosebire cã romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic si cultural; în plus, cu cîteva exceptii care îsi vor gãsi cît de curînd o rezolvare facilã, esenta teologiei lor si scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceastã teorie a asa numitelor "biserici-surori" este bazatã pe recunoasterea de cãtre teologii ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mîntuitor si sfintitor în biserica Romei, dacã nu în plinãtatea lui, mãcar într-o mãsurã mai micã decît în Biserica Ortodoxã. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcã s-o impunã, în ciuda nenumãratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmãritoare dar si a faptelor concrete promovate de politica de dominatie universalã a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decît încearcã sã o acrediteze teologii ecumenisti; acestia nu îsi gãsesc nici o sustinere în Traditia Bisericii Ortodoxe si nici în Sfînta Scripturã. Sfintii Pãrinti nu au vorbit niciodatã nici de "teoria ramificatiilor" (anume cã diversele confesiuni crestine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) si nici nu au pomenit de recunoasterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolicã presupune înainte de toate succesiunea în adevãr si nu doar o succesiune formalã, istoricã, a unei înlãntuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoasterea succesiunii apostolice este o eroare dogmaticã si canonicã grosolanã dacã ea se face fãrã ca o anume grupare eterodoxã sã revinã la ortodoxie. Iatã opinia reputatului canonist roman, pãrintele profesor Liviu Stan într-un articol al sãu consacrat tocmai succesiunii apostolice:

"Este greu sã se gãseascã în scrierile Sfintilor Pãrinti ceva care sã infirme (...) paralelismul între succesiunea apostolicã sacramentalã si aceea în credintã a episcopatului sau mai bine zis a preotiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin cãderea din credintã, adicã prin ruperea succesiunii în credintã, este exprimatã si în hotãrîrile canonice ale Bisericii si anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevãd rebotezarea ereticilor si hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi.

(...) De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentalã fãrã una de credintã? A admite asa ceva, nu înseamnã oare a ne închipui sau a ne face iluzia cã Mîntuitorul ar îngãdui ca prin puterea harului sfintitor, prin puterea preotiei sã se întãreascã si sã se rãspîndeascã rãtãcirile, ereziile? Ar fi însã cu neputintã sã se conceapã cã harul preotiei ar avea si destinatia de a servi si minciuna sau rãtãcirea, nu numai adevãrul, si cã Mîntuitorul ar îngãdui sã fie pus acest har în slujba celor care nãruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident cã harul preotiei nu poate fi folosit împotriva credintei sau în slujba necredintei. De aceea el nu poate sã existe la eretici, cãci prezenta lui la acestia, ar însemna binecuvîntarea pãcatului, sfintirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentalã nu poate exista fãrã succesiunea în credintã." Recomandãm cu cãldurã acest articol al pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentatiei bazate pe cuvîntul Sfintilor Pãrinti si pe deciziile Sinoadelor ecumenice si sinoadelor locale, aratã fãrã putintã de tãgadã cã: "Trebuie sã se conceapã cã Biserica ortodoxã nu este îndreptãtitã sã admitã validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupãri religioase crestine, si deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decît dacã, fie respectivele, fie unii membri ai lor, ar cere sã stabileascã intercomuniune "in sacris" cu ea, sau sã fie primiti în Ortodoxie." [1]

Acestea fiind spuse, vom constata, examinînd cu atentie declaratiile si manifestãrile romano-catolicilor, cã ei promoveazã nu numai inovatii periculoase în asa-zisa lor "Liturghie" dar si adoptã initiative demne de a stîrni un rîs general.

În spatele declaratiilor lor prietenesti se regãsesc aceleasi ambitii politice lumesti ca si în trecut. De aceea, în ciuda declaratiilor lor de iubire fatã de Traditia Ortodoxã (ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente" si "Orientale Lumen"), trecerea la dreapta credintã a acelora care se declarã cu tãrie prietenii Ortodoxiei în mai toate întîlnirile ecumenice, nu se produce.

Multi din studentii nostri studiazã la Universitãti apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche si binecunoscutã din istorie. Spre exemplu, dacã ne aplecãm asupra istoriei uniatismului romanesc dar si asupra acestui fenomen al uniatiei din alte tãri, teologii romano-catolici nu vor fi niciodatã de acord dacã un student ortodox ce învatã într-o universitate apuseanã le-ar cere, spre exemplu, sã treacã la romano-catolicism. Ei însã sperã ca acel student, odatã întors în tara sa, mult mai lax si mai tolerant în ceea ce priveste acrivia dogmelor si canoanelor ortodoxe, sã accepte la momentul potrivit actul uniatiei cu Roma ca pe ceva usor de înfãptuit si ca pe o normalitate.

Asa s-a întîmplat si în veacul XVII, cu primul episcop roman unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba si a izbutit sã cîstige prin importante sume de bani bunãvointa guvernatorului Transilvaniei si a altor dregãtori, iar în septembrie 1697 a plecat în tara Romaneascã, pentru ca sã primeascã, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare cã la Bucuresti se cunosteau intentiile catolicilor de a atrage pe romani si cã noul candidat - tînãr si fãrã multã învãtãturã - nu prezenta prea multã încredere. De aceea a fost tinut la Bucuresti vreo patru luni, pentru a i se completa învãtãtura si a fi întãrit în Ortodoxie. Desigur cã influenta dogmaticã eterodoxã primitã anterior, relativismul sãu dogmatic si slãbiciunea sa personalã au avut ultimul cuvînt în deciziile sale.

Dupã semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a usura existenta credinciosilor noii Biserici unite si de a avea reprezentare politicã, s-au prãbusit. În plus, în documentul de unire semnat de preotii ortodocsi la 7 octombrie 1698 se stipula cã romanii apartinînd Bisericii Unite cu Roma îsi vor pãstra neatinse sãrbãtorile, calendarul si Liturghia lor. Ei trebuiau doar sã facã ascultare de papã. Noua Bisericã Unitã cu Roma a obtinut unele drepturi prin edictele date de împãratul Leopold în februarie 1699 si martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obtinute pe hîrtie nu s-a transpus în practicã. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai tîrziu tensiuni sociale si multã vãrsare de sînge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de cãtre ierarhie si cler pentru avantaje materiale si drepturi sociale, primînd fatã de pãstrarea credintei, a condus la apostazie, cum de atîtea ori s-a întîmplat în istorie. Slujbele bisericesti ale unitilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemãnãtoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arãtat astfel încã o datã cã puritatea credintei si apãrarea ei sunt mult mai importante decît obtinerea unor avantaje lumesti, fiind ele chiar si drepturi sociale si politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai urã, sînge si dezbinare între cei care au rãmas fideli credintei strãmosesti si cei care au aderat la biserica unitã. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultati de cãtre Roma; sã ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie si dispret în Italia, cersind drepturile sociale mult-promise pentru noua bisericã unitã.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împãrãteasa Maria Tereza - peste 140 mãnãstiri si biserici ortodoxe care refuzau sã renunte la Ortodoxie.

Iatã cîteva doar din metodele "crestine" folosite de catolici pentru a-si extinde dominatia geograficã pe orizontalã. Ca sã nu mai vorbim de nenumãrate alte exemple asemãnãtoare gãsite în istoria altor natii: cruciadele sîngeroase care au culminat cu cãderea Constantinopolului sub cruciati în 1204 si slãbirea iremediabilã a puterii militare a Bizantului confruntat cu amenintarea turceascã - în aceastã cruciadã, a IV-a, armatele apusene au profanat si distrus biserici si catedrale, au jefuit si înstrãinat odoare si multe sfinte moaste din locasurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar si papei din Roma cerînd un minim ajutor militar. Si care a fost rãspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.
Apare însã imediat si întrebarea fireascã: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii si fratii Ortodoxiei, cînd ei si acum încurajeazã si-si întãresc prozelitismul în tãrile ortodoxe ale Europei rãsãritene? Sã ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru romani, cu scopul declarat "sã constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare"[2]. Se gãsesc de asemenea în Roma si alte institute fãcute pentru a sustine o intensã propagandã catolicã în rîndul popoarelor din Orient: "Institutum Pontificium Orientale" (din 1917), "Institutul Biblic Pontifical" (pentru promovarea uniatismului prin studii si publicatii). Din 1921 functioneazã la Roma un institut special pentru rusi, numit "Russicum", si în 1937 la Roma s-a desfãsurat primul "Congres International pentru Orientul Crestin"[3].


Aggiornamento în teologia romano-catolicã

În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor si teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apãrut în "The Washington Post", vineri, 25 Octombrie 1996, pagina A1-A14, Academia Stiintificã Pontificalã dãdea publicitãtii un document oficial privind tema principalã a acelei întîlniri: originile si evolutia vietii pe pãmînt! Mentionãm cã raportul anual al acestei Academii reuneste savanti renumiti din întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureati ai Premiilor Nobel. Si iatã declaratia apartinînd papei Ioan Paul al II-lea, declaratie publicatã în numãrul mai sus amintit din "The Washington Post":
"Astãzi, mai mult decît acum 50 de ani, cunostintele stiintei moderne ne fac sã concluzionãm cã teoria evolutionistã este mai mult decît o ipotezã... Rezultatele cercetãrilor stiintifice, nu rationate sau induse, ci întreprinse separat de savanti, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii." David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Stiintã si Valori Umane din cadrul Conferintei Episcopilor Catolici, a spus cu aceastã ocazie: "Acesta este un pas important: Biserica si-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea cã esti liber sã accepti evolutia sau orice formã de creationism. Astãzi Biserica declarã cã vom accepta evolutia care, în orice caz, existã, de facto. Cine se mai îndoieste astãzi în Biserica Romano-Catolicã asupra evolutiei? Eu cred cã nimeni."

Iatã asadar cum declaratiile papei si ale oficialilor catolici neagã întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca si pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face sã ne întrebãm cum este posibil sã considerãm biserica romano-catolicã drept bisericã "sorã" si sã ne numim cu mîndrie "frati în credintã" cu partizanii lui Darwin? Si ceea ce este cu mult mai scandalos, este cã declaratia papei reprezintã un rãspuns la faimoasa "Humani Generis" - scrisoarea enciclicã datã de papa Pius XII în 1950. În acea enciclicã, papa Pius concluziona cã "teoria evolutionistã reprezintã o serioasã ipotezã"[4]. Iatã asadar cum gradul de apostazie al romano-catolicilor creste generatie cu generatie.
Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi fãcutã de actualul papã Ioan Paul al II-lea, a fost atunci cînd a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de rãstignirea Mîntuitorului Hristos. Multi îsi amintesc poate de discutiile stîrnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franta si a fost adus în fata justitiei de cãtre o organizatie anti-defãimare evreiascã asociatã cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la urã de rasã, întrucît profesorul a protestat contra falsificãrii Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.[5] O personalitate de marcã a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice "antisemitism". Pe 13 iunie 1960, el a fost primit în audientã de papa Ioan VI; dupã aceastã întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însãrcinat sã studieze mai bine cum s-ar putea stîrpi orice urmã de antisemitism în biserica romano-catolicã. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemã de reconciliere a religiei crestine cu iudaismul (Leon de Poncins, "Judaism and Vatican"). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele sãu adevãrat, Beheim) s-a întîlnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelasi timp, dr. Nahum Goldmann, seful Conferintei Internationale a Organizatiilor Evreiesti, împreunã cu alti reprezentanti ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întîlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei sã se renunte la acel versete despre patimile Mîntuitorului si despre rãstignire, el spunînd: "cei patru evanghelisti au fost niste scornitori si calomniatori ai poporului evreu, fãrã sã aibã vreun motiv real. Nici pãrintii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defãimãtori plini de otravã, vinovati de genocid."[6]

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, dupã Conciliul Vatican II cã de acum se va propovãdui în lume un crestinism cosmetizat: "Atractiv, plãcut, pozitiv, acceptabil si amiabil; prieten al vietii, al omului si chiar al lucrurilor lumesti... un crestinism indulgent, deschis, liber, descãtusat de rigiditatea Evului Mediu si eliberat de interpretãri pesimiste privind oamenii si obiceiurile lor."[7] Contributia lui Augustin Bea la recunoasterea - adoptatã de Conciliul Vatican II - a faptului cã evreii nu sunt vinovati de rãstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciatã de revista evreiascã "The Jewish Sentinel" (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista "Look", în numãrul sãu din ianuarie 1966, apãrut dupã Conciliul II Vatican, dãdea o înaltã apreciere cardinalului Augustin Bea si de asemenea lui Jules Isaac, drept initiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vinã privind rãstignirea Mîntuitorului Iisus Hristos.[8] Dupã numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez adopta la 16 aprilie 1973, în asa numitele "Directive Spirituale", urmãtoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolicã:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mîntuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaismul este astãzi o binecuvîntare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astãzi "o misiune universalã în lumea întreagã"[9] si Biserica crestinã trebuie sã urmeze "acelasi plan universal al mîntuirii".[10]

3. Atentia comunã atît iudeilor cît si crestinilor este îndreptatã cãtre aceeasi erã mesianicã.

4. Mai mult decît aceastã aventurã teologicã a Episcopatului Catolic Francez, este urmãtoarea declaratie a cardinalului Etchegaray despre relatiile dintre Biserica crestinã si iudei: "aceste relatii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci si în aspectele ei interne, cum ar fi însãsi definitia Bisericii".[11] Acelasi cardinal vede relatiile dintre mozaism si Biserica crestinã ca "o asiduã competitie între cei care încã îl asteaptã pe viitorul Mesia si cei care asteaptã a doua venire a Lui."[12]

Dupã aceste scandaloase consideratii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebãm dacã acestia mai pot fi oare numiti crestini; întreaga imnografie ortodoxã si în special cîntãrile Postului Mare se referã la pierderea caracterului mîntuitor al Legii celei Vechi, odatã cu Întruparea, Rãstignirea, Moartea si Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevãrat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fãrã acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatãlui Ceresc si Dumnezeu adevãrat, nu poate duce la mîntuire. Vechiul Testament are desigur importanta lui covîrsitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profetii Vechiului Testament vorbesc despre Mîntuitorul si despre Împãrãtia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu - Biserica lui Hristos -  mai strãlucitor si mai plin de slavã decît templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi crestinii, pe cînd iudeii încã Îl mai asteaptã; orbirea si învîrtosarea inimilor lor rãmîn si astãzi aceleasi ca pe vremea Mîntuitorului. Legalismul, formalismul, rãstãlmãcirea pînã la extrem a Legii, persistã si azi ca atunci cînd Mîntuitorul îi învinuia pe cãrturari si pe farisei cã înteleg semnele schimbãrii timpului privind la cer, cînd e soare sau e nor, dar nu înteleg semnele plinirii vremii. Însusi mîntuitorul Hristos a spus cã El nu a venit sã strice Legea, ci sã o plineascã. Cu aceeasi semnificatie este si urmãtorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmã credinta Bisericii Ortodoxe cã pãstrînd numai vechile porunci ale Vechiului Testament si totodatã negînd dumnezeirea persoanei Mîntuitorului, asa cum fac iudeii, reprezintã o vesnicã osîndã: "O, adunãturã vicleanã si desfrînatã (adicã sinagoga)... de ce tii Legãmîntul dacã nu esti mostenitoarea lui? De ca te lauzi cu Tatãl, dacã nu ai primit pe Fiul?"[13]

De cînd a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influentat de duhul filosofilor necrestini modernisti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner si de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iatã un exemplu din declaratiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: "Este nevoie sã separãm crestinismul de forma lui europeanã. Popoarele cu o culturã strãveche au dificultãti în a accepta crestinismul, întrucît aceastã religie le este prezentatã în formulele ei europene... Întelegem cã se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre crestine."[14] Teologul ortodox, va vedea, fãrã îndoialã, în aceastã declaratie a papei, greseala tipicã a catolicilor privind conceptia despre mîntuire, despre Traditie si despre adevãrul mîntuitor, anume: cã toate acestea sunt numai o chestiune de mostenire culturalã.

Actuala conversie pãgînã a romano-catolicismului nu a început însã cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment cînd s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseanã. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii sãi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii însisi au încetat de a mai fi Bisericã în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã - Biserica Ortodoxã.

Si ce înteleg romano-catolicii practic prin aceastã "adaptare culturalã" a vietii Bisericii? În mai 1985, vizitînd Belgia, papa Ioan Paul al II a declarat cã atît musulmanii cît si crestinii sunt supusii aceluiasi Dumnezeu, utilizînd fiecare "cãrtile noastre sfinte corespunzãtoare". Astfel, papa pare sã fi uitat cã în una din aceste "cãrti sfinte" - în Coran, sunt scrise urmãtoarele blasfemii: "Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, sîngele, cîinele, porcul, bãrbatul si femeia ne-musulmani si treimea."[15] Si încã: "Cine crede în treime este spurcat precum urina si fecalele."[16]. În august 1985 vizitînd Marocul, acelasi papã a afirmat despre credinta noastrã cã este comunã atît crestinilor cît si musulmanilor. Aceste eforturi de a "adapta" religia crestinã la obiceiurile si traditiile culturale este foarte fructuoasã în Europa mai mult decît în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostã capelã dominicanã. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea bisericã din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altã moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altã moschee s-a deschis la Roma...

Religiile pãgîne asiatice par sã beneficieze de aceeasi bunãvointã papalã. Putem mentiona urmãtoarele fapte: complimentele adresate reprezentantilor budisti si sintoisti care au fost primiti de papã la Tokio în 1981. Laudele aduse libertãtii religioase si acelor religii care adorã natura (vizita papei la Bankok, cînd papa s-a plecat în fata sefului spiritual budist) În India, papa si-a scos pantofii pentru a aseza o ghirlandã de flori la mormîntul lui Mahatma Gandhi. Cu aceastã ocazie, papa a declarat: "omul este acea rãdãcinã pe care Biserica trebuie sã o cultive, pentru a-si rãmîne fidelã ei însisi..." Si mai mult: "Hindusii, budistii si crestinii se reunesc pentru a proclama adevãrul despre om si în special privind apãrarea drepturilor omului; pentru a elimina sãrãcia, foametea, ignoranta, persecutiile."[17] Putem cu usurintã sã ne întrebãm ce adevãruri comune despre om pot proclama împreunã crestinii si pãgînii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeasi divinitate.

În Europa actiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un templu tibetan, unde au fost "consacrati" 10 francezi drept "lama" si într-un timp scurt au fost consacrati alti 14 francezi drept "lama" tibetani. În Franta s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viatã a unui lama tibetan si mentioneazã cã multi lama au sosit în Franta de la Darjeeling, India. Unul dintre ei si-a deschis în Franta în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda". Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franta si unele dintre statui au peste 7 metri în înãltime. Acesti cãlugãri tibetani trãiesc aparent din donatii, însã cum au reusit ei atunci sã ridice un asemenea templu? Pe banii cui?[18]

Este bine stiut cã din trupul stricat al unei credinte eretice, viermuiesc si odrãslesc noi erezii. Prin urmare vor fi usor de înteles urmãtoarele fapte uimitoare si scandaloase, nu mai putin condamnabile decît faptele istorice despre opulenta, erorile si atitudinea departe de smerenia crestinã a ierarhiei romano-catolice.

La numai cîteva ore dupã închiderea lucrãrilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericesti în Biserica Romano-catolicã: "totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformãrii Liturghiei este enormã si e dificil de prevãzut cum se va sfîrsi."[19] Anii urmãtori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi la o ceremonie de un milion de participanti. Preotii se legãnau în timp ce multimea cînta "gloria"; dupã aceea au cîntat în Swahili, Lingala si Kikongo, acompaniati de chitare, acordeoane si tam-tamuri. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papã la Nairobi, ofertorium-ul a fost de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus cosulete cu fructe, o oaie care behãia, obiecte de artizanat local. Papa însusi si-a asezat pe cap faimoasa podoabã "Masai", de 40 centimetri înãltime, ornatã cu pene, iar pe umeri o mantie "Masai" rosie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa a constat din cîntece si dansuri traditionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci cînd îsi ucideau sclavii în ritualurile lor pãgîne. Douã luni mai tîrziu, Reuniunea Nationalã Liturgicã a Episcopilor din Volta Superioarã a prescris ritualul liturgic, constînd dintr-un amalgam de asa-numite elemente crestine din dansuri traditionale, bãtãi ritmice din palme, strigãte de femei, bãtaia ritmicã a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bãrbati si femei, trebuie sã salute Crucea.[20]

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu aceastã ocazie, 250 de dansatori, pe jumãtate dezbrãcati si purtînd ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bãtãi de tobe.

În septembrie 1984, papa a hirotonit opt diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzînd plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dãruit papei o panã înmuiatã în sînge proaspãt. În 1985, în timpul cãlãtoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima datã m-am rugat împreunã cu cei care cred în animism."[21] De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual pãgîn propriu-zis, nemaiascunzîdu-se sub masca unei liturghii crestine. Astfel, papa însotit de vrãjitori s-a deplasat într-o pãdure. Jurnalul "L'Osservatore Romano" descrie cum papa a acceptat sã invoce puterea magicã a apei si a mortilor: "Papa a executat toate miscãrile si gesturile rituale, folosind fãinã si apã si împrãstiindu-le pe pãmînt în mai multe directii. Dupã aceea, el însusi s-a plecat la pãmînt."[22]

E important sã amintim cã ideea unificãrii tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încã de la Chicago (1893) si Paris (1900). Masoneria a propus sã se facã un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universalã, acceptatã de popoare de toate culturile si traditiile", asa cum Loja Marelui Orient a declarat încã de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfîntului Francisc din Assisi, pe reprezentantii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreunã. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde acesta a instalat o statuie a lui Budha. Episcopii catolici au vãzut statuia si nu au spus nimic... Un an mai tîrziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere din Roma, spre satisfactia masonilor, care si-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: "Catolici, ortodocsi, protestanti, evrei, musulmani, hindusi, budisti, liber-cugetãtori, pentru noi nu sunt decît porecle; francmasoneria este numele întregii familii."[23]

Relatiile catolicilor cu francmasoneria au fãcut multe valuri si sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a descris în cartea ei cum în acest secol multi papi au ajuns masoni.[24] Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamã de reviste faimoase (The Wonderer) sau la alte reviste ca "The National Review". Mary Ball afirmã cã papa Ioan al XXIII-lea era initiat în francmasonerie si cã a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat cã papa Ioan XXIII si de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II initiativa de a anula interdictia credinciosilor catolici de a putea fi si masoni), a fost în aceeasi lojã cu Carlos Vasquez, dupã cum declarã chiar acesta din urmã. În "CDL Report" din mai 1995, gãsim urmãtoarea mentiune: "Pe nouã strãzi ale Vaticanului sunt patru loje masonice. Unii din cei mai înalti reprezentanti ai staff-ului Vaticanului sunt membri ai masoneriei si apartin Ritului Scotian."


Concluzii

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu usurintã dacã luãm în considerare mai înainte de toate cã romano-catolicii nu au refuzat niciodatã sã facã compromisuri cu puterea politicã lumeascã pentru a-si mentine si extinde suprematia. Confesiunea romano-catolicã, bazatã pe un sistem doctrinar complet strãin de învãtãtura apostolicã, a luptat sã supravietuiascã prin filozofia sa umanistã si antropocentricã. Astfel, nici harul si nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împãrtãsite credinciosilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectatã de orice legãturã cu Dumnezeu Cel slãvit în Sfînta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explicã rolul major acordat omului (papei) pentru a sustine si justifica credinta lor falimentarã si nemîntuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul si celelalte metode folosite pentru a-si cîstiga cît mai multi credinciosi, ne fac astãzi sã privim cu multã circumspectie la declaratiile de iubire si respect pe care acestia le fac cu insistentã fatã de crestinismul Ortodox rãsãritean.

---

Note bibliografice

1 Pr.prof. Liviu Stan, "Succesiunea apostolicã", Studii Teologice, nr.5-6, 1955.
2 Istoria Bisericeascã Universalã, vol.II, Edit. IBMBOR, Bucuresti,1993.
3 Ibidem.
4 Rugãciune si luminã misticã, Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ed. Dacia, Cluj, 1998
5 Ibidem.
6 "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme", Francmasoneria, pg.49-51, nr.1, 1999.
7 "Catholic Family News", Francmasoneria, pg.49-51, nr.1, 1999.
8 Ibidem.
9 Arhim.Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Ortodoxie si Ecumenism, Mãnãstirea Slãtioara, 1997.
10 Ibidem.
11 Idem.
12 Idem.
13 Stihira III pentru Vecernia Marii Luni.
14 Arhim.Serafim Alexiev, op.cit.
15 Coranul, Articolul 1.
16 Idem, Articolul 2.
17 "Cine atacã Biserica Romano-catolicã?" artic. Internet, Romanian Historical Studies.
18 Ibidem.
19 Idem.
20 Idem.
21 Idem.
22 Idem.
23 Idem.
24 Mary Ball Martinez, Subminarea Bisericii Catolice