VATICAN I SI CARDINALUL STROSSMAYER

VATICAN I SI CARDINALUL STROSSMAYER (*

de Cãlugãrul Vasile

Traditia canonicã este asezatã, referindu-ne la organizarea generalã a Bisericii, pe principiul bunei întelegeri si al armoniei, pe unitatea de credintã si de comuniune a tuturor Bisericilor locale. Timp de mai multe secole, Apusul si Rãsãritul stiau cã ideea unui episcop universal era în mod radical strãinã Traditiei Bisericii.

Dar atunci, cum a ajuns Biserica romano-catolicã în 1870, dupã Conciliul I Vatican, sã defineascã în mod solemn dogma infailibilitãtii pontificale? Aceasta ar cere un alt studiu despre evolutia teologiei Bisericii romano-catolice care a dus la promulgarea infailibilitãtii papale, a Imaculatei conceptii, a Purgatoriului...

La fiecare inovatie a Bisericii romano-catolice s-au ridicat oameni pentru a i se opune, însã Roma fie i-a izgonit, fie i-a supus. În legãturã cu dogma infailibilitãtii, Cardinalul Strossmayer a fost un opozant puternic... înainte de a i se supune, în ciuda luptei grele la care s-a angajat. Asadar, vom da interventia sa în Conciliul I Vatican, care exprimã admirabil adevãrul istoric si dogma Bisericii Ortodoxe. Cine era Cardinalul Joseph-Georg Strossmayer? A decedat în orasul Osseka la 26 martie 1905. A fost arhiepiscop romano-catolic de Bosnia, Diakovo si Strensky. Viata acestui om deosebit a fost marcatã de o mare activitate în folosul lumii slave si mai ales al patriei sale, Regatul Unit al Croatiei, Sloveniei si Dalmatiei, unde a ocupat scaunul arhiepiscopal timp de 55 de ani si unde s-a bucurat de o popularitate fãrã egal.

Cardinalul Strossmayer era foarte apreciat de cãtre papi care admirau darurile sale exceptionale, inteligenta sa luminoasã, bogata si binevoitoarea sa activitate: Pius al IX-lea 1-a numit "apostolul slavilor". Însã monseniorul Strossmayer întretinea cu Vaticanul relatii libere si independente, neezitînd, în anumite cazuri, a-i denunta abuzurile.

În 1870, Cardinalul Strossmayer a luat parte la Conciliul I Vatican, care reunea mai mult de 700 de prelati veniti din toate tãrile lumii. La acest Conciliu, Papa Pius al IX-lea va decide proclamarea în mod solemn a dogmei infailibilitãtii. Monseniorul Strossmayer a refuzat recunoasterea noii dogme. Ce definea noua dogmã?

"Cînd vorbeste ex cathedra, adicã atunci cînd împlinindu-si oficiul de pãstor si învãtãtor al tuturor crestinilor în virtutea autoritãtii sale apostolice supreme, cînd defineste o doctrinã, în materie de credintã sau moravuri, ca obligatorie pentru Biserica universalã, Pontiful Roman se bucurã, în virtutea asistentei divine ce i-a fost fãgãduitã fericitului Petru, de însãsi infailibilitatea pe care Mîntuitorul a vrut sã o dea Bisericii Lui în definirea doctrinelor privitoare la credintã si moravuri; urmeazã de aici cã definitiile de acest gen fãcute de Pontiful Roman sunt ireformabile prin ele însele si nu prin consimtãmîntul Bisericii" (Conciliul I Vatican, sesiunea a patra).

Dupã îndelungi dezbateri, Constitutia Pastor Aeternus proclama principiul infailibilitãtii Suveranului Pontif, recunoscîndu-i papei "o deplinã si supremã putere de jurisdictie asupra întregii Biserici, nu numai în problemele ce privesc credinta si obiceiurile, dar si în cele ce apartin de disciplina si guvernarea Bisericii universale" (Conciliul I Vatican, sectiunea a patra, Pastor Aeternus, cap. 3).

Întelegem, parcurgînd aceste texte, reactia Cardinalului Strossmayer. El a pronuntat în acest scop un discurs în care denunta fãrã înconjur, cu o logicã de necombãtut, netemeinicia acestor teze. Iatã ce spunea Cardinalul, adresîndu-se papei si tuturor episcopilor, înaintea votului referitor la infailibilitatea papalã.

Interventia Cardinalului Strossmayer la Conciliul I Vatican

"De la începutul acestui conciliu, primind imediat dreptul de a asista la sesiunile lui solemne, am urmãrit cu mare atentie toate discursurile pronuntate în aceastã adunare, în speranta ca o razã cereascã sã vinã sã pãtrundã în întelegerea mea si sã-mi lumineze ratiunea, pentru a putea adera cu o convingere sincerã la deciziile acestui sfînt conciliu. Constient de responsabilitatea mea fatã de Dumnezeu într-o problemã atît de gravã, m-am pus sã studiez cu asiduitate Sfintele Scripturi: Vechiul si Noul Testament. Am cãutat în aceastã nepretuitã culegere de adevãruri sfinte rãspunsul la urmãtoarea problemã: este adevãrat cã sfîntul primat, presedintele acestei adunãri este realmente succesorul Sfîntului Petru si vicarul (loctiitorul - n.n.) lui Christos?

De la începutul cãutãrii unui rãspuns de netãgãduit la aceastã problemã, a trebuit sã mã transpun în spiritul epocii în care nu exista nici galicanism, nici ultramontanism, ci în care adevãrurile Bisericii erau propovãduite de Discipolii lui Christos: Sfîntul Pavel, Sfîntul Petru, Sfîntul Ioan si Sfîntul Iacob, a cãror autoritate nu poate fi contestatã de nimeni.

Am deschis sfintele pagini ale scrierilor apostolice si ce-am gãsit? Sã îndrãznesc sã spun? As putea sã mã exprim? Nu am putut descoperi nici un indiciu, nici o aluzie ca papa sã fie succesorul Sfîntului Petru si vicarul (loctiitorul - n.n.) lui Christos. Nici un capitol, nici un verset nu face mentiunea faptului cã Christos a conferit Sfîntului Petru primatul asupra celorlalti Apostoli.

Dacã Sfîntul Petru ar fi fost învestit cu înalta misiune de a-1 reprezenta pe Christos, cum dupã credinta noastrã îl reprezintã în zilele noastre Sanctitatea Sa Pius al IX-lea, ar fi fost posibil ca Christos sã fi pronuntat cuvintele consacrãrii în aceastã demnitate: "Cînd Mã voi întoarce la Tatãl Meu, de tine vor trebui apostolii sã asculte, cum ei ascultã de Mine, si tu vei fi vicarul meu pe pãmînt!". El nu a spus ceva asemãnãtor.

Christos a promis însã tuturor Apostolilor dreptul de a judeca toate triburile lui Israel, fãrã a da prioritate Sfîntului Petru.

Ce concluzie putem trage din tãcerea lui Christos despre drepturile exclusive ale Sfîntului Petru? Nu existã decît o singurã solutie valabilã: aceea cã Christos nu a vrut sã facã din Sfîntul Petru conducãtorul Apostolilor.

Cînd Christos si-a trimis Apostolii sã propovãduiascã Evanghelia, le-a dat tuturor puterea de a lega si dezlega. Tuturor Apostolilor le-a dat fãgãduinta Sfîntului Duh. Or, dacã ar fi dorit sã facã din Sfîntul Petru Vicarul Sãu, lui i-ar fi putut încredinta comandamentele puterilor sale spirituale. Evangheliile ne învatã cã Christos a interzis lui Petru, ca si celorlalti Apostoli, de a dori puterea si autoritatea asupra credinciosilor, în felul regilor pãgîni (Luca 12). Christos ar fi putut pronunta aceste cuvinte, dacã 1-ar fi destinat pe Petru a fi papã? Or, dupã traditiile noastre, papa tine în mîinile sale douã spade, simboluri ale puterii spirituale si temporale.

Încã un fapt care m-a obligat sã reflectez: dacã Petru poseda puterea unui papã, ar fi putut fi trimis cu Sfîntul Ioan, cu ceilalti Apostoli, sã propovãduiascã Evanghelia în Samaria? Ce gînditi, venerabilii mei confrati, dacã ne-ar fi îngãduit sã trimitem în acest moment pe Sanctitatea Sa Pius al IX-lea cu Monseniorul Plantier la Constantinopol, cu misiunea de a-1 convinge pe patriarh de a pune capãt schismei?

Dar existã un fapt încã mai important.
Iatã cã la Ierusalim se reuneste un conciliu pentru a rezolva o problemã care dezbinã credinciosii. Dacã Petru ar fi fost papã, nu lui i-ar fi revenit convocarea sinodului si proclamarea deciziilor sale? Sfîntul Petru a participat la sinod, printre ceilalti apostoli, însã Sfîntul Iacob este cel care a convocat sinodul, ale cãrui hotãrîri au fost proclamate în numele tuturor apostolilor, dupã dreptul prioritãtii de vîrstã.

Astfel procedãm noi în Biserica noastrã?
Pe cît studiez Sfintele Scripturi, pe atît devin convins cã în timpurile apostolice, Sfîntul Petru nu a fost considerat niciodatã ca întîiul între apostoli.

Noi învãtãm cã Biserica a fost întemeiatã pe Sfîntul Petru, în timp ce Sfîntul Pavel, a cãrui autoritate este incontestabilã, afirmã cã ea a fost întemeiatã pe credinta apostolilor si a profetilor si cã piatra unghiularã este Christos Însusi.

Acelasi Apostol Pavel credea atît de putin în suprematia lui Petru, încît îi dezaproba în mod deschis pe toti cei care aveau obiceiul de a spune: "noi suntem ai lui Apollo, iar noi ai lui Pavel", dupã cum altii spuneau: "noi suntem ai lui Petru".

Ar fi putut el adresa asemenea reprosuri adeptilor Vicarului lui Christos?
Acelasi Apostol Pavel, enumerînd marile vocatii ale Bisericii, vorbeste de apostoli, de profeti, de evanghelisti, de pãrinti ai Bisericii; putem noi presupune, onoratii mei frati, ca Sfîntul Pavel, marele apostol al neamurilor, sã uite cu totul sã mentioneze cea mai importantã dintre vocatii papalitatea - dacã ar fi fost convins de originea ei divinã?

Dimpotrivã, dupã toatã probabilitatea, ar fi consacrat o lungã epistolã unei probleme de o asemenea importantã. Nu am gãsit nici o aluzie, nici o urmã de autoritate papalã în epistolele Sfîntului Pavel, ale Sfîntului Ioan, sau a Sfîntului Iacob.

Tãcerea acestor sfinti, a cãror competentã este neîndoielnicã, mi s-a pãrut întotdeauna uimitoare si chiar inexplicabilã dacã Sfîntul Petru era în mod papã înzestrat cu prerogative supreme. Însã ce m-a surprins mai mult, este tãcerea Sfîntului Petru însusi. Dacã era cu adevãrat vicarul lui Christos, pentru ce motiv nu se manifesta ca atare? Nu a avut-o dupã Pogorîrea Sfîntului Duh, cînd a pronuntat primele sale cuvîntãri. Nu s-a manifestat ca papã nici în primele sale epistole, amîndouã adresate Bisericii.

Afirm deci cã ideea papalitãtii nu a existat în timpurile apostolilor. Dacã ne încãpãtînãm a dovedi contrariul, trebuie sã aruncãm la foc toate Sfintele Scripturi ori sã le ignorãm în întregime.
Însã aud din toate pãrtile strigãtele: "Sfîntul Petru nu a fost la Roma? Nu a fost el rãstignit cu capul în jos? Nu în acest oras etern se aflã strãvechiul scaun de pe care învãta adevãrurile evanghelice, si altarele pe care, celebra Sfînta Liturghie?"

Onorabilii mei frati, prezenta Sfîntului Petru la Roma nu se sprijinã decît pe traditie si nu pe un fapt istoric. Dar chiar dacã admitem cã el a fost episcop la Roma, putem trage concluzia ca episcopatul roman sã-i confere întîietate asupra tuturor celorlalte Biserici?
Negãsind nici o urmã a papalitãtii în timpurile apostolilor, mi-am spus: voi gãsi ceea ce caut în cronicile Bisericii. L-am cãutat pe papã în primele secole ale erei crestine, dar în zadar. Nu 1-am gãsit.
Sper cã nimeni dintre voi nu se îndoieste de autoritatea marelui episcop al Hipponei, fericitul Augustin. Acest Pãrinte al Bisericii a fost secretar la conciliul din Mileve. Printre deciziile acelei venerabile adunãri gãsim aceste cuvinte remarcabile: "Acela care doreste sã facã apel la cei care se gãsesc peste mare nu va putea fi primit în nici o comunitate din Africa".

Episcopii din Africa aveau atît de putinã consideratie pentru episcopul Romei, cã excomunicau pe toti cei care îi adresau plîngeri.
Aceiasi episcopi, la sinodul din Cartagina, 1-au avertizat pe Celestin, episcopul Romei, cã nu trebuie sã primeascã nici apeluri, nici reclamatii de la nici un episcop, preot ori cleric african, si cã nu trebuie sã introducã în Bisericã orgoliul uman.
Or, este un fapt bine stabilit cã din primele veacuri ale Crestinãtãtii, pontiful Romei a încercat a reuni toate puterile, însã tot atît de sigur este cã nu poseda atunci nici o suprematie, care îi este atribuitã în prezent de ultramontanisti.
În caz contrar, episcopii Africii, inclusiv Sfîntul Augustin, si-ar fi apãrat ei dreptul de a face apel la tribunalul lor suprem?
Sunt întru totul de acord în a recunoaste cã Patriarhul Romei ocupa primul loc printre demnitarii Bisericii. "Decernãm primul loc printre episcopi Papei de la Roma si al doilea - Prea Sfîntului Arhiepiscop de Constantinopol-Noua Romã".
"Înclinã-te, asadar, înaintea suprematiei papei" - îmi spuneti. Nu fiti prea grãbiti în concluziile voastre. Legea lui Justinian nu a fost fãcutã pentru a vã justifica doctrina. Prioritatea este un lucru si puterea jurisdictionalã altul.

Importanta episcopilor romani depindea de importanta orasului unde se afla scaunul lor.
Vin sã spun cã din primele secole ale erei noastre, patriarhii Romei au emis pretentia de a fi conducãtori supremi în Bisericã. A lipsit putin ca ei sã nu-si atingã scopul, însã, din fericire, împãratul Teodosie trebuia sã aibã aceeasi putere ca cel de la Roma.
Pãrintii sinodului de la Calcedon au recunoscut, de asemenea, aceleasi drepturi si aceeasi putere episcopilor celor douã Rome, Vechea si Noua (can. 28).

Cît despre titlul de episcop ecumenic care s-a dat ulterior papilor, sfîntul Papã Grigore I, în speranta cã succesorii sãi nu vor îndrãzni niciodatã sã se împodobeascã cu el, a scris: "Nici unul dintre succesorii mei sã nu comitã aceastã impietate; cãci crestinii nu cedau tentatiei de a-si atribui un titlu care inspira neîncredere confratilor lor".
Aceste mãrturii incontestabile (si vã pot prezenta sute) nu dovedesc cu o claritate orbitoare cã primii episcopi ai Romei nu au fost niciodatã considerati ca ecumenici, nici ca fiind sefi ai Bisericii?
Pe de altã parte, este cunoscut de cãtre toti cã între anul 325, cînd s-a reunit primul sinod de la Niceea, si 380, anul cînd s-a tinut al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol, printre cei 1.109 episcopi care au participat la sase sinoade ecumenice nu putem numãra decît 19 episcopi din Apus. Este, de asemenea, cunoscut cã sinoadele ecumenice au fost convocate fãrã avizul si adesea contra dorintei papilor.

Ajung acum la argumentul major pe care vã bazati doctrina. Afirmati cã Sfînta Bisericã a fost fondatã pe piatrã - super petram - si cã aceastã piatrã a fost Petru-Petrum. Dacã acesta ar fi adevãrul, toate discutiile ar fi inutile. Însã strãmosii nostri, si acestora cu sigurantã nu le lipsea competenta, gîndeau cu totul altfel.

Sfîntul Chiril (în a patra sa carte despre Sfînta Treime) scria: "Cred cã sub cuvîntul PETRAM trebuie sã întelegem credinta de neclintit a apostolilor".

Sfîntul Ilarie, episcop de Poitiers, în a doua sa carte despre Sfînta Treime, spune: "Petra este numai piatra binecuvîntatã a credintei mãrturisite prin gura Sfîntului Petru. Pe aceastã piatrã a credintei, voi înãlta Biserica Mea! ".

Dupã Sfîntul Ieronim, Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe piatra credintei si de atunci Simon a primit numele de Petru (a sasea carte despre Evanghelia dupã Sfîntul Matei).

Sfîntul Ioan Gurã de Aur explicã în a cincizeci si patra omilie la Evanghelia dupã Matei: "Pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea, adicã pe mãrturisirea credintei!".

Sfîntul Ambrozie al Milanului si Sfîntul Vasile al Seleuciei dau aceeasi interpretare cuvintelor lui Hristos.

Printre Pãrintii Bisericii din antichitatea crestinã, se distingea prin sfintenia si eruditia sa Sfîntul Augustin. Ascultati cu atentie ceea ce spune în al doilea sãu tratat despre întîia epistolã a Sfîntului Ioan: "Ce semnificã cuvintele: «Voi zidi Biserica Mea pe aceastã piatrã»? Ele înseamnã: pe aceastã credintã, pe aceste cuvinte «Tu esti Christosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu»". În al douãzeci si patrulea sãu colocviu despre Sfîntul Ioan, citim aceastã explicatie semnificativã: "Pe aceastã piatrã a mãrturisirii tale de credintã voi zidi Biserica Mea".

Asadar, piatra este Christos Însusi. Marele episcop era atît de departe de ideea cã Biserica poate fi întemeiatã pe persoana lui Petru încît, încã o datã, pronuntã în al treisprezecelea sãu colocviu adresat enoriasilor sãi urmãtoarele cuvinte: "Tu esti Petru si pe aceastã piatrã - super petram - a mãrturisirii tale de credintã, pe aceastã piatrã - super petram - a cuvintelor tale: Tu esti Christosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, voi zidi Biserica Mea!". Convingerea Sfîntului Augustin în legãturã cu celebrul verset era aceea a întregii crestinãtãti din timpul sãu.

Redau în mod concis urmãtoarele concluzii:
1 ) Iisus Christos a acordat tuturor apostolilor aceeasi putere ca lui Petru.
2) Apostolii niciodatã nu 1-au considerat pe Petru ca vicar (loctiitor - n.n.) al lui Christos, nici ca învãtãtor infailibil al Bisericii.
3) Sfîntul Petru niciodatã nu a pretins a fi papã si niciodatã nu a actionat ca atare.
4) Sinoadele primelor patru secole, toate recunoscînd înalta demnitate a episcopilor Romei, nu le atribuiau decît întîietatea de onoare si nu aceea de putere, nici de jurisdictie.
5) Sfintii Pãrinti ai Bisericii interpretau versetul evanghelic citat anterior în sensul urmãtor: "Voi zidi Biserica Mea «super petram» (pe piatra) mãrturisirii tale de credintã si «non super Petrum», care era apostolul supranumit Petru".
Bazîndu-mã pe toate datele ratiunii, logicii, bunului simt si constiintei crestine, declar în mod solemn: "Iisus Christos nu a dat lui Petru nici o suprematie peste apostoli, si dacã episcopii romani au devenit Capi ai Bisericii, este pentru cã au reusit sã minimalizeze si sã înãbuse în mod treptat drepturile episcopatului".
Dacã recunoastem infailibilitatea lui Pius al IX-lea, suntem obligati a o recunoaste în mod egal si pe aceea a tuturor predecesorilor sãi. Însã atunci, onoratii mei frati, istoria-si ridicã vocea sa adevãratã si mãrturiseste cã unii papi pãcãtuiau si se înselau.
Papa Victor (192) a început prin a încuviinta erezia celui de-al doilea secol, montanismul, pentru a-1 condamna apoi.
Papa Marcelin (296-304) era pãgîn: intra în templul Vestei si sacrifica zeitei.
Îmi veti spune cã el nu a fãcut dovada decît de slãbiciune omeneascã. Vã rãspund: Vicarul lui Christos trebuie mai curînd a muri decît a deveni apostat.
Papa Liberiu (352-366) a consimtit la condamnarea Sfîntului Atanasie, si pentru a reveni din exil s-a convertit la arianism.
Papa Honoriu 1 (625-638) era monofizit, ceea ce a fost în mod definitiv dovedit de cãtre pãrintele Gratry.
Sfîntul Papã Grigore numea antichrist pe cel care îndrãznea sã se împodobeascã cu titlul de episcop ecumenic, si cu toate acestea, Bonifaciu al III-lea (607) obtinu de la îngîmfatul împãrat Foca atribuirea acestui titlu.
Pascal al II-lea (1099-1118) si Eugen al II-lea (1145-1153) aprobau duelurile si Pius al IV-lea (1559-1565) le-a apãrat.
Eugen al IV-lea a recunoscut împãrtãsirea sub cele douã forme în Biserica Boemiei, Pius al II-lea a suprimat acest privilegiu.
Sixtus al V-lea (1585-1590) a editat Biblia aprobînd lectura printr-o bulã binecunoscutã. Pius al VII-lea condamna pe toti cei care citeau Biblia.
Clement al XIV-lea ( 1769-1774) a suprimat ordinul iezuitilor recunoscut de cãtre Paul al II-lea (1534-1549); Pius al VII-lea ( 1816) 1-a restituit.
Dar la ce bun a recurge la exemple îndepãrtate? Sfîntul nostru Pãrinte, aici prezent, într-o bulã privind regulile acestui conciliu, nu a ordonat el distrugerea, în cazul mortii sale în timpul sedintelor, a tot ce ar fi fost contrar hotãrîrilor sale? Nu voi înceta niciodatã a vorbi dacã ar trebui sã prezint atentiei voastre toate contradictiile papilor si a doctrinelor lor.

Dacã proclamati infailibilitatea actualului papã, trebuie sã declarati cã dupã descoperirea Sfîntului Duh, de la care sunteti inspirati, infailibilitatea papalã nu intrã în vigoare decît începînd cu anul 1870. Îndrãzniti sã o faceti? Este adevãrat cã poporul simplu se intereseazã putin de lucrurile religiei si cã este predispus a trata în mod usuratic problemele teologice pe care nu le întelege cîtusi de putin; însã acelasi popor în fata faptelor concrete, poate sã se comporte cu totul altfel. Nu vã faceti iluzii. Dacã admiteti dogma infailibilitãtii papale, dusmanii nostri, protestantii, o vor combate cu îndrãznealã, cu atît mai mult cu cît sunt pentru ei mãrturii ale istoriei. Ori, noi nu avem a le opune decît opiniile noastre personale. Ce le-am putea rãspunde dacã pun în evidentã lipsa de demnitate, mîrsãvia anumitor episcopi romani predecesori ai lui Pius al IX-lea?

Papa Virgiliu (537-555) a cumpãrat tiara de la Belizarie, general în armata lui Justinian, si încã trãdîndu-si cuvîntul, nefiind achitatã plata. Este îngãduit, dupã hotãrîrile apostolice, de a cumpãra tiara? Al doilea sinod de la Calcedon a interzis categoric. Într-una din deciziile sale citim: "Episcopul care si-a cumpãrat demnitatea trebuie sã fie destituit si excomunicat". Si cu toate acestea, Papa Eugen al III-lea (1145-1153) a urmat exemplul Papei Virgiliu.

Cine ar putea crede ca un papã care instaleazã comertul la portile edificiului de cult sã fie inspirat de Sfîntul Duh? Îi putem recunoaste dreptul de a învãta si de a conduce Biserica în mod infailibil?
Nu am nimic a adãuga la istoria Papei Formosus (891-896). O cunoasteti cu totii foarte bine. Succesorul sãu, Papa Stefan al VI-lea, a ordonat dezgroparea cadavrului sãu, dezbrãcarea de somptuoasele vesminte sacerdotale, si de a i se tãia degetele cu care binecuvînta poporul; dupã care le aruncã în Tibru proclamîndu-1 trãdãtor si nelegiuit. Pentru aceste fapte, Papa Stefan al VI-lea a fost mai tîrziu aruncat într-o închisoare unde fu otrãvit si sugrumat.

Papa Roman, succesorul lui Stefan al VI-lea, si apoi Papa Ioan al IX-lea au reabilitat memoria lui Formosus. "Toate slãbiciuni", îmi veti spune. Ei bine, Monseniorilor, întîlniti-vã la biblioteca Vaticanului si cititi-1 pe Plotin, cronicarul papalitãtii, precum si cronicile lui Baronius (897). Veti gãsi fapte pe care as dori mai bine, pentru onoarea Sfîntului Scaun sã nu le divulg; însã aici fiind vorba de o dogmã capabilã sã provoace printre noi o mare schismã si avînd în vedere devotamentul nostru pentru Sfînta Bisericã Catolicã, Apostolicã si Romanã, ne este permis a pãstra tãcerea?

As vrea deci sã continuu, si vã rog sã mã ascultati cu atentie: vorbind despre curtea papalã, Cardinalul Baronius ne spune cum, în acele zile nefaste, Biserica romanã era decãzutã si dezonoratã, în mîinile curtenilor care vindeau, cumpãrau si schimbau demnitãtile episcopale. Ei voiau chiar a instala pe tronul papal pe josnicii lor favoriti, falsi papi.

"Însã de vreme ce sunt falsi papi, nu este vorba deloc de papi", îmi veti obiecta. Dar în acest caz, cum putem afirma cã succesiunea episcopilor a fost pãstratã, Sfîntul Scaun fiind ocupat timp de cincizeci de ani de falsi papi? Si Biserica cum ar fi putut exista în mod normal dacã era privatã timp de cincizeci de ani de puterea conducãtoare? Notati bine, pe toti acesti papi îi veti gãsi în arborele genealogic al papalitãtii. Putem sã ne imaginãm cum celebrul Baronius trebuia sã roseascã transmitînd posteritãtii uneltirile episcopilor romani.

Vorbind de Ioan al XI-lea (931-935), fiul nelegitim al papei Sergiu al III-lea (904-91 1 ) si al Maroziei, el scrie în cronicile sale: "Biserica romanã a fost cãlcatã în picioare de acest monstru".

Ioan al XI-lea, papã la 18 ani prin bunãvointa curtenilor, nu a fost mai rãu decît predecesorul sãu.
Sunt jenat de murdãrirea urechilor voastre, dragilor ei confrati, prin toate aceste mîrsãvii.
Trec sub tãcere pe Papa Alexandru al VI-lea, tatãl si amantul Lucretiei; îl ocolesc cu indignare pe Ioan al XII-lea (955-963) care nega nemurirea sufletului si care a fost destituit de cãtre Conciliul de la Constanta. Nu insist asupra schismelor si tulburãrilor care, în acele zile nefaste, au aruncat atîta discreditare pe Bisericã. Este suficient a spune cã Sfîntul Scaun era ocupat de doi si uneori trei rivali. Care era adevãratul papã?
Repet încã o datã: dacã veti recunoaste infailibilitatea actualului papã va trebui inevitabil sã o recunoasteti fãrã nici o excludere pe aceea a tuturor predecesorilor sãi. Veti putea afirma cã îi considerati pe papii lacomi, incestuosi, asasini, simoniaci ca loctiitori ai lui Christos? Monseniorilor, ochii tuturor credinciosilor sunt fixati asupra voastrã. Ei asteaptã de la noi remediile care ar vindeca bolile nenumãrate care dezonoreazã Biserica. Cît de mare va fi responsabilitatea noastrã înaintea lui Dumnezeu dacã vom lãsa sã treacã ocazia solemnã pe care ne-a trimis-o Dumnezeu pentru a purifica Biserica. Sã profitãm de aceastã ocazie, fratii mei! Sã ne înarmãm cu sfîntul curaj, sã facem acest mare, acest nobil efort. Sã revenim la nealterata doctrinã apostolicã fãrã de care am fi fost în tenebre, obsedati de false legende. Sã ne folosim ratiunea si fortele noastre intelectuale si sã recunoastem ca singuri îndrumãtori infailibili, în ceea ce priveste mîntuirea noastrã, apostolii si profetii.

Inspirati de Sfintele Scripturi, tari si de neclintit pe piatra credintei noastre, sã ne prezentãm înaintea lumii, si ca apostolul Pavel în fata necredinciosilor sã recunoastem ca unic conducãtor al nostru pe "IISUS-CHRISTOS, SI PE ACESTA RÃSTIGNIT" (I Cor. 2,2).

Vom învinge predicînd «NEBUNIA CRUCII» dupã cum apostolul Pavel a învins savantii Greciei si ai Romei. Si acesta va fi anul Bisericii Romane!".

Acesta a fost discursul cardinalului Strossmayer rostit in cadrul lucrãrilor Conciliului I Vatican. În încercarea de a-1 convinge pe papã, cardinalul s-a aruncat chiar la picioarele papei, implorîndu-1 sã nu proclame dogma infailibilitãtii, care desfigureazã fiinta adevãratã a Bisericii.

Desigur nu a fost singura interventie remarcabilã în apãrarea Adevãrului.
Curajosul patriarh greco-catolic al Antiohiei, Grigore al II-lea Youssef, a afirmat cu ocazia Conciliului I Vatican cã "Biserica nu este o monarhie absolutã", spunînd personal Papei Pius al IX-lea cã definitiile pregãtite nu sunt în conformitate cu Traditia.

El a provocat celebra replicã a papei: "La traditione sono io" (Eu sunt traditia), iar la interventia episcopului de Bologna, Guidi, replica "Io sono la Chiesa" (Eu sunt Biserica).

Si pentru cã patriarhul greco-catolic al Antiohiei, luîndu-si rãmas bun la încheierea Conciliului, se prosternase (dupã rînduiala ce exista) pentru a îmbrãtisa papucul papei, acesta i-a pus cu asprime piciorul pe ceafã strigînd cu insistentã: "Cap tare! Cap tare!".

Prin noua dogmã proclamatã prin enciclica Pastor Aeternus din 18 iulie 1870, s-a acordat papei, nu numai puterea supremã în Biserica romano-catolicã, ci si infailibilitatea ex cathedra, adicã puterea spiritualã supremã de a proclama în mod infailibil adevãrul în materie de credintã si moralã, iar aceasta ex sese, non autem ex consensu Eclesiae, adicã de la sine, nu prin aprobarea Bisericii.

Declararea infailibilitãtii papale (18 iulie 1870, în timp ce afarã se dezlãntuise o furtunã nãpraznicã - fulgere, tunete si trãsnete) avea sã producã noi sfîsieri în sînul Bisericii romano-catolice, mai ales în rîndul intelectualilor si al profesorilor universitari, care s-au constituit în biserica autointitulatã veterocatolicã.
Aceastã infailibilitate cu care se mîndreste Vaticanul, constituie, în ecleziologie si spiritualitate, o dezarticulare a structurii ei treimice, o nenorocire pentru Bisericã.

Ortodoxia nu poate accepta dogma infailibilitãtii Romei fãrã a se nega pe ea însãsi. Nu poate s-o accepte si sã n-o trãiascã (toate dogmele au fost încorporate în cultul Bisericii, au modelat si pecetluit viata ei).

Biserica occidentalã a confectionat aceastã dogmã în modul ei propriu. A formulat-o în modul ei propriu. Si o trãieste în modul ei propriu.

Infailibilitatea este o calitate divino-umanã naturalã si o functie divino-umanã naturalã a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos, al cãrui Cap vesnic este Adevãrul, Domnul Iisus Hristos.

*) "Primatul papal si mitul suveranitatii infailibile", Calugarul Vasile, Sfînta M-re Bîrsana, 1999