FALSE TEOFANII SI ANGELOFANII (*

de Mihai Urzicã




Diavolul, în atacurile sale împotriva umanitãtii si a Bisericii, cautã sã-i însele pe cei binecredinciosi prin credintã, dupã cum a încercat cu însusi Mîntuitorul Hristos în pustie.

Fecioara Maria este cea care a deschis drumul mîntuirii si al resfintirii universale. De aceea diavolul i-a purtat, dintru început, toatã ura, cãci lui i-a rostit Domnul: Dusmãnie voi pune între tine si între femeie, între sãmînta ta si sãmînta ei; aceasta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei întepa cãlcîiul (Fac. 3, 15).

Fatã de darurile mîntuitoare care se obtin prin rugãciunile Sfintei Fecioare cãtre Fiul Sãu si Dumnezeul nostru, ca mijlocitoare milostivã pentru toti credinciosii care o preamãresc, Satana a cãutat, în felurite chipuri, sã-i huleascã numele si sã steargã din constiinta crestinilor prezenta ei spiritualã. Ca urmare, cultul Fecioarei a încetat sã mai existe în toatã lumea protestantã, iar dintre crestinii de pretutindeni, care apartin Bisericilor Sacramentale, numerosi sunt aceia care nu mai cred în întreita ei feciorie, atribuindu-i si alte nasteri sau contestînd nasterea, mai presus de fire, a Mîntuitorului. În unele tãri din Apus, i se profaneazã numele cu expresii sacrilege. Iar acolo unde i se pãstreazã cultul, intervin mistificãri ale Satanei si apar prooroci mincinosi care, în numele Maicii Domnului, rãspîndesc rãtãciri.

Întîmplãri neobisnuite, cu aspecte suprafiresti si cu chemarea la pocãintã, au fost de la început primite ca o descoperire dumnezeiascã, fãrã sã fie sesizatã înselãciunea diavolului, prin atîtea nepotriviri fatã de adevãrata credintã si traditie ortodoxã. Din aceastã cauzã, rãtãcirea a luat proportii, antrenînd cea mai mare parte din clerul Bisericii. Dar si mai grav apare faptul cã asemenea manifestãri au fost uneori oficializate de ierarhia bisericeascã.[1] (...)

Pentru asemenea cazuri de falsã credintã, Pravila Bisericeascã vesteste cu luminat adevãr: Dumnezeu nu voieste sã fie slujit prin minciunã, cãci ceea ce astãzi minciuna pare cã zideste, mîine va distruge împãtrit mai rãu. Siguranta mîntuirii este o gravã ispitã, ea este momeala trufiei prin care Satana prãbuseste sufletele de la : mîntuire. Chiar si unii dintre cei mai încercati nevoitori crestini s-a' poticnit în felul acesta, primind minciuna drept adevãr. Cînd în ordinea spiritualã lipseste discernãmîntul de a alege Binele de Rãu, omul poate cãdea mai usor în rãtãciri, întrucît nu mai ajunge sã desprindã eroarea din tot ceea ce altereazã integritatea Adevãrului, iar constiinta pãcatului i se întunecã si ochiul duhovnicesc îsi pierde lumina. În cuvîntul despre vorbele care aduc pierzare sufletelor, Sfîntul Teodor Studitul spune: Nu cu usurintã poate sãvîrsi omul calea si nu poate scãpa usor de mestesugurile diavolului, de care trebuie sã se îngrijoreze pînã în ceasul mortii. Tot astfel povesteste si Patericul despre un bãtrîn cuvios cãruia, ajungînd la vremea sfîrsitului, diavolul i-a spus: Acum ai scãpat de mine. Dar sfîntul i-a rãspuns: Încã nu stiu bine.

Deci cum ar fi sã credem cã duhul cel necurat nu se va mai atinge de noi, cã el va fi gonit, cã Arhanghelul Mihail ne va ocroti de orice rele si cã la dreapta judecatã vom afla milã si vom fi primiti în Împãrãtia lui Dumnezeu, numai pentru faptul cã am transcris si am tinut asupra noastrã aceastã cãrticicã magicã! Cît de grosolanã apare înselãciunea Vrãjmasului pentru ademenirea celor simpli si de bunã credintã, spre asemenea rãtãciri prin care vrea sã le lege sufletele; si cît de mare este cutezanta si obrãznicia lui ca sã se foloseascã în acest scop de numele Maicii Domnului si al Arhanghelului Mihail!

Din cauza urii nestãvilite pe care o poartã Arhanghelului Mihail (care i s-a împotrivit în Împãrãtia cereascã) si Sfintei Fecioare (care i-a zdrobit capul), diavolul cautã sã provoace în rîndul crestinilor tot felul de diversiuni si abateri de la dreapta credintã, folosindu-se tocmai de numele Arhanghelului Mihail si al Maicii Domnului.

Aparitii spectaculoase atribuite Maicii Domnului, de pe urma cãrora au apãrut grave rãtãciri, s-au petrecut, în repetate rînduri, în special în Occidentul catolic, afectînd în cea mai mare mãsurã acea Bisericã. Asemenea pretinse teofanii au fost însotite uneori si de vindecãri neobisnuite precum si de alte semne cu aparente suprafiresti, pentru a cîstiga astfel nu numai încrederea lumii, dar mai ales a autoritãtii eclesiastice. Pe locurile acelor arãtãri s-au ridicat biserici si asezãminte religioase, devenind centre de mare faimã si pelerinaj, cunoscute în toatã lumea.

Multi credinciosi, în curãtenia inimii lor, dau crezare acestor aparitii dubioase, considerîndu-le, cu toatã evlavia, ca fiind adevãrate revelatii, iar aceasta cu atît mai mult cu cît, pentru unii dintre ei, s-au produs si vindecãri senzationale. Ca urmare a diferitelor aparitii cu aspect miraculos, însusite de Biserica Romano-Catolicã, s-au rãspîndit, în decursul timpului, devotiuni pãgubitoare si dogme gresite care s-au mentinut pînã în ziua de azi, aducînd tot felul de rãtãciri Bisericii Catolice si credinciosilor ei. Asa este, de pildã, credinta desartã legatã de gajul mîntuirii sau de privilegiul sabatin, oficializat prin decretul din 20 ianuarie 1613 de cãtre papa Paul al V-lea prin Sacra Congregatie a Sfintei Inchizitii, pe baza dubioasei vedenii a Maicii Domnului, pe care a avut-o conducãtorul Ordinului Carmel, Simon Stock, trecut apoi în rîndul sfintilor catolici.

Documentele aratã cã Prea Fericita Fecioarã i s-a arãtat carmelitului Simon însotitã de o multime de îngeri si, tinînd în mînã scapulariul ordinului (un mic pieptãras care acoperã umerii), i-a spus abatelui: Iatã privilegiul pe care ti-l dau tie si tuturor fratilor si surorilor carmeliti. Oricine va muri purtînd acest vesmînt nu va fi în suferinta focului vesnic, adicã va fi mîntuit[2].

Aceastã fãgãduintã a fost ulterior prezentatã sub denumirea de privilegiul sabatin, prin decretul papei Paul al V-lea, care hotãra: Se permite preotilor carmeliti sã predice cã Prea Fericita Fecioarã Maria va ajuta sufletele confratilor si surorilor (din arhiepiscopia Notre Dame du Mont Carmel) decedati în credintã, care în timpul vietii lor au purtat vesmîntul sãu, printr-o protectie specialã ce le va acorda-o dupã moartea lor, cu deosebire dacã au murit sîmbãta (privilegiul sabatin)[3].

Gajul mîntuirii sau al privilegiului sabatin, fãgãduit Sfîntului Simon pentru devotiunea purtãrii scapulariului, a fost reamintit si prin aparitia din 1857, de la Lourdes.

Estelle Faguette, vizionara de la Pellevoisin, a întãrit, prin mesajul pe care l-a primit în 1876, pe o aceeasi cale, de la pretinsa vedenie a Maicii Domnului, devotiunea legatã de scapulariu. Mesajul era: Iatã darurile pe care le voi revãrsa asupra acelora care î1 vor purta cu încredere si care vor ajuta la rãspîndirea acestui vesmînt: întelepciune, pietate, convertire, vointa[4]. În vîrstã de 33 de ani, Estelle era bolnavã de presupusã peritonitã tuberculoasã si, în aceastã stare, a avut vedenia Maicii Domnului, care i-a fãgãduit vindecarea deplinã; lucru care s-a si întîmplat dupã cinci zile, pentru a dovedi originea sfîntã a arãtãrilor.

Obiectivul principal urmãrit de aparitia respectivã a fost întãrirea devotiunii scapulariului si a sfintei inimi carnale a lui Iisus, imagine reprodusã pe unul din colturile acelei mici bucãti de stofã albã a vesmîntului pe care îl purta aparitia. Nimic nu-mi va fi mai plãcut, s-a pronuntat vedenia, decît sã vãd acest vesmînt pe fiecare din copiii mei. Te-am ales pe tine sã publici slava mea si sã rãspîndesti aceastã devotiune. Apoi a adãugat: Vei merge la preot si-i vei spune sã te ajute cu toatã puterea lui[5].

Este de remarcat cã, în timpul primelor cinci aparitii (în total au fost cinsprezece), Estelle a avut, concomitent cu vedenia Fecioarei, si pe cea a diavolului, care o înfricosa; închipuita arãtare a Maicii Domnului o apãra si îl mustra pe Cel Rãu, spunîndu-i sã se depãrteze de patul bolnavei. Printre înselãciunile cu care Satana încearcã sã deruteze pe credinciosi, pentru a le cîstiga încrederea si a le infiltra credinta vãtãmãtoare si superstitioasã, pot figura uneori si asemenea dedublãri.

Este usor de presupus cã, datoritã înselãciunii atît de mestesugite, Estelle nu a avut nici o îndoialã cã Maica Domnului i s-a arãtat cu adevãrat si a izbãvit-o de înfricosãrile diavolului; ca urmare, cele spuse si cerute de vedenia Sfintei Fecioare nu puteau fi decît comandamente sacrosancte. La rîndul sãu, papa Leon al XIII-lea, care si-a manifestat fãrã rezerve încrederea fatã de aparitiile Maicii Domnului de la Pellevoisin, a acordat, în anul 1892, o indulgentã plenarã pentru pelerinajul la locul arãtãrii, care a avut loc la 9 septembrie în acelasi an.

Pentru a atenua gravitatea superstitiei - deja înrãdãcinatã în lumea catolicã - referitoare la purtarea scapulariului, asa dupã cum se vestise încã din 1613, papa Pius al XI-lea a fãcut cunoscut prin scrisoarea sa Petis in quidem, din 18 martie 1922, cã Fecioara iubeste într-adevãr pe cei care o iubesc, dar nimeni nu poate spera cã Preacurata îl va sprijini în ceasul mortii, dacã în timpul vietii nu a meritat aceastã gratie, fie prin îndepãrtarea de pãcat, fie prin practicarea Cultului Maicii Domnului. Însã aceastã revenire fãcutã de papa Pius al XI-lea asupra textului original al mesajului ceresc nu a putut sterge rãtãcirea propagatã timp de trei secole de vizionara de la Pellevoisin si nici nu s-a putut schimba originea tenebroasã a mesajului care trezea duhul mîndriei în sufletele tuturor acelor credinciosi.

O altã gravã superstitie bazatã pe o credintã talismanicã s-a rãspîndit si s-a statornicit în Catolicism prin Catherine Laboure, sanctificatã în 1947. În anii 1830-1831, în urma a cinci aparitii a Sfintei Fecioare, Catherine a primit solia sã introducã în lume medalia cu monograma Mariei (M), încadratã de douãsprezece stele si avînd reprezentate douã inimi alãturate: una a lui Iisus, înconjuratã cu o cununã de spini, si alta a Fecioarei - co-mîntuitoarea - strãpunsã de o sabie.

Medalia miraculoasã, dupã cum a fost denumitã, poartã si o invocare: O, Marie, conceputã fãrã de pãcat, roagã-te pentru noi, cei care recurgem la tine! Prin aceastã rugãciune, conditionatã de o credintã ereticã, s-a propagat si s-a admis de cãtre Biserica Catolicã dogma rãtãcitã a imaculatei conceptiuni, iar prin medalia respectivã s-a întãrit si cultul sfintei inimi a lui Iisus si a inimii Mariei, o altã devotiune cu totul strãinã de Sfînta Traditie si de sensul adevãrat al spiritualitãtii crestine.

Din relatarea vizionarei Catherine Laboure reiese cã Maica Domnului a asigurat-o cã toate persoanele care vor purta la gîtul lor, cu devotament, aceastã medalie si care vor face aceastã scurtã rugãciune, vor primi mari daruri[6]. Numai cã orice rugãciune care, prin continutul ei, cuprinde o rãtãcire de credintã, cum este si cea a imaculatei conceptiuni, strecuratã cu subtilitate de tatãl minciunii în acea invocare, atrage dupã sine si prezenta demonului, inspiratorul acelei rãtãciri. (...)

Din îndemnul Vicleanului, prin care credinciosii catolici au fost încurajati sã poarte la gît medalia miraculoasã, încredintati cã vor primi prin aceasta mari harisme, s-a ajuns la falsa evlavie, ca în numeroasele cazuri în care acest semn talismanic a fost preferat sau a înlocuit Sfînta Cruce.

Prin bula Miserentissimus Redemptor, papa Pius al XI-lea a prezentat crestinilor devotiunea cãtre sfînta inimã, ca o dovadã de cucernicie cãtre inima carnalã a lui Iisus, simbol al dragostei Lui jignite (prin pãcatele oamenilor) si care pretinde o devotiune reparatorie.

În linia acelorasi aparitii dubioase care duc la credinte rãtãcite si care stabilesc, prin invizibile fire, o legãtura cu demonul, a fost cazul petrecut la Lourdes, în anul 1858. Fetita Bernadette a avut în total optsprezece viziuni. În ziua de Buna Vestire 1858, vedenia Fecioarei Maria a întîmpinat-o cu cuvintele: Eu sunt imaculata conceptiune. Aceastã repetatã si accentuatã mãrturisire, prin care s-a confirmat încã o datã, pe aceeasi cale, aparent miraculoasã, noua dogmã promulgatã de Biserica Romano-Catolicã, a contribuit si mai mult la rãspîndirea si înrãdãcinarea rãtãcirii respective în sufletele credinciosilor catolici. La vedenii s-a adãugat si faptul cã la locul respectiv s-au petrecut multe vindecãri neobisnuite, în special de paralizii, care i-au impresionat pe pelerini.

O altã aparitie a Maicii Domnului a fost semnalatã în 1917, la Fatima, în Spania; acea vedenie cerea sã se instituie în toatã lumea devotiunea cãtre inima imaculatã a Fecioarei. Celor ce vor sã primeascã acest cult le fãgãduiesc mîntuirea, iar aceste suflete vor fi iubite de Dumnezeu, ca niste flori cu care va împodobi Tronul Sãu[7].

Ca si în celelalte rãtãciri pomenite, si în fãgãduintele aparitiilor de la Fatima se ascunde, subtil, duhul trufiei. Neîntelegînd acest lucru, Biserica Romano-Catolicã a introdus erezia imaculatei conceptiuni (lansatã si rãspînditã de diavol) chiar si în exorcismele contra Satanei: Puternica Maicã a Domnului, Fecioara Maria a imaculatei conceptiuni, îti porunceste tie, diavole.

În cultul Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu Tatãl este invocat pentru a-1 certa pe diavol, ca sã iasã din fãpturile Lui, prin moliftele Sfîntului Vasile. În Biserica Romano-Catolicã este invocatã Maica Domnului ca sã-l alunge pe diavol, iar exorcismele care se fac - cuprinzînd erezia "Imaculatei Conceptiuni", condamnabilã fatã de dreapta credintã - zãdãrnicesc lucrarea de izbãvire.

Cultul Sfintei Inimi a lui Iisus, sustinut si propagat prin vedeniile avute de Catherine Laboure în 1831, îsi are originea într-un alt caz de presupusã teofanie, petrecut în Franta anului 1674, la Paray-le-Monial, cu Marguerite Marie, canonizatã ulterior ca sfîntã. Aceastã vizionarã a avut aparitia materializatã a Mîntuitorului: El i-a încredintat misiunea de a face cunoscut oamenilor sã i se cinsteascã inima, înfãtisînd-o pe pieptul sãu printr-o inimã carnalã a cãrei icoanã sã fie expusã chiar pe partea inimii... Si oriunde va fi expusã aceastã imagine pentru a fi veneratã, El va rãspîndi daruri si binecuvîntãri[8]. Ispita subtilã strecuratã prin aceastã cerintã a rãmas neobservatã si, ca urmare, Biserica Romano-Catolicã si-a însusit iarã rezerve cultul Sfintei Inimi, ca pe o nouã devotiune. Astfel, în anul 1854, sub pontificatul lui Pius al II-lea, s-a proclamat, pe baza aparitiilor pe care le-a avut Catherine Laboure, aceastã dogmã rãtãcitã a imaculatei conceptiuni, condamnatã de Biserica Ortodoxã ca si de marii înaintasi ai teologiei catolice. Sub acelasi pontificat, în anul 1870, s-a decretat si gresita dogmã a infailibilitãtii papale.

Neprihãnita zãmislire sau imaculata conceptiune a reprezentat o pãrere veche, reactualizatã în Biserica Apuseanã încã din secolul al VIII-lea, prin care s-a sustinut cã Fecioara Maria s-a nãscut fãrã pãcatul strãmosesc. Aceastã învãtãtura contrazice dogma consacratã a transmiterii, fãrã exceptie, a pãcatului protopãrintilor întregului neam omenesc. Sustinerea punctului de vedere al imaculatei conceptiuni nu-si gãseste nici o recunoastere, nici în Sfînta Scripturã si nici în Sfînta Traditie. Dimpotrivã, textele Scripturii precizeazã categoric cã toti oamenii mostenesc pãcatul strãmosesc, afarã numai de Fiul lui Dumnezeu, care s-a nãscut din Tatãl, fãrã mamã, si din mamã, fãrã tatã. Imaculata conceptiune a fost respinsã si de cei mai reputati scolastici ca Toma d'Aquino si Bernard. Nici unul din Sfintii Pãrinti nu a apãrat aceastã sustinere, iar fericitul Augustin, marele teolog al Occidentului, chiar a condamnat-o (în Op. imperf. IV, 122).

Propagarea unor credinte desarte, provenite prin intermediul unor aparitii neobisnuite, cu aspecte suprafiresti, dovedesc originea lor necuratã. Apostolul Iacov se întreabã: Oare din aceeasi vînã a izvorului poate sã tîsneascã si apã dulce si amarã? (Iac. 3, 11). Iar Mîntuitorul atrage atentia: Se vor ridica hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca sã amãgeascã, de va fi cu putintã, si pe cei alesi (Mt. 24, 24).

În cazul falselor teofanii pomenite, aparitia tuturor vedeniilor a fost precedatã de fenomene fizice spectaculoase: rafale de vînt, fulgere, tunete, siluete de îngeri, fascicule luminoase care iradiau cãldurã în jurul aparitiilor.

Semne si minuni materializate s-au produs uneori si în vãzul unor multimi numeroase, adunate cu pietism pe locurile în care apãruserã viziuni. În Spania, si anume la Fatima, în amiaza zilei de 13 septembrie 1917, în fata unei multimi de peste douãzeci de mii de oameni, soarele strãlucea pe un cer senin, cînd, deodatã, a început sã-si piardã putin cîte putin strãlucirea, iar atmosfera a cãpãtat o tentã gãlbui-aurie. Era ziua celei de-a cincea aparitii a Maicii Domnului în acele locuri. Cu toti aveau privirile atintite spre cer. Un glob luminos se deplasa de la Rãsãrit spre Apus si aluneca încet si maiestuos, strãbãtînd spatiul; globul degaja o luminã strãlucitoare, dar plãcutã la vedere; cînd dispãru aceastã aparitie, începurã sã cadã din cer un fel de flori albe sau de fulgi de zãpadã care nu atingeau pãmîntul, ci se spulberau la o oarecare înãltime. Un nor alb învãluia stejarul verde (pe care apãrea în mod obisnuit vedenia Maicii Domnului) iar apoi se risipea în înãltime, în volute, pînã dispãrea[9]. La 13 septembrie 1917 s-a produs, în acelasi loc, a sasea aparitie, în fata unei asistente tot atît de numeroase: în jurul soarelui a apãrut chipul Sfintei Fecioare si al bãtrînului Iosif, cu pruncul în brate. Din cele scrise de sora Lucia, vizionara acestui ultim caz, reiese cã minunea anuntatã de Fecioara Maria se produse în fata tuturor. Imensa multime contemplã un semn nemaiauzit. Ploaia care cãdea a încetat, norii s-au rãspîndit si soarele, care apãru la orizont, era asemãnãtor unui disc de argint. Dupã putin, soarele începu sã salte, sã se balanseze, sã se roteascã în jurul lui ca o roata de foc si sã împrãstie în toate directiile jerbe de luminã. Timp de patru minute, luminozitatea lui a devenit, succesiv galbenã, verde, albastrã, violetã... Dupã o bruscã oprire, si-a reluat dansul fantastic. Martorii erau încremeniti, uluiti. Soarele s-a desprins apoi din cer, a coborît spre multime si cãldura lui a devenit din ce în ce mai mare. Poporul stãtea în genunchi, în noroi, si se auzeau strigãte din toate piepturile: Minune! Minune!, în timp ce altii spuneau crezul. Apoi soarele si-a reluat locul obisnuit pe cer...[10]. (...)

Prin aparitiile de la Salette, din 1846, vedenia cu chipul Maicii Domnului i-a încredintat fetitei Melanie Cavat o tainã prin care dezvãluia decãderea si pervertirea clerului, precum si nelegiuirile si lepãdarea de credintã a lumii contemporane, cînd totodatã si o serie de preziceri despre sfîrsitul lumii, dintre care unele neîntemeiate, putînd sã zdruncine încrederea credinciosilor fatã de proorocirile autentice.

Astfel, pentru multele pãcate ale omenirii, aparitia a vestit cã în anul 1864, Lucifer împreunã cu un numãr de demoni vor fi eliberati din iad, iar în anul 1865 se va vedea urîciunea ("l'abomination") în toate locurile sfinte[11]. În continuarea aceluiasi mesaj, presupusa aparitie a Maicii Domnului a mai spus: În mãnãstiri, florile Bisericii vor fi putregãite si demonul se va înscãuna ca stãpînitor a1 inimilor[12]. Aparitia a mai vestit si cã în aceeasi vreme se va naste Antihristul[13].

Iatã însã cã de atunci a trecut mai bine de un secol si încã nu sunt semne cã Antihristul s-ar fi nãscut. Pe de altã parte, nu s-a pomenit niciodatã, în toatã traditia Vechiului si Noului Testament, ca dezvãluirile ceresti, sau proorocirile, sau prezicerile sã cuprindã date calendaristice. Totodatã, dacã multi membri ai clerului s-au nãimit cu tot felul de pãcate, atît în Occident cît si în Orient, nu înseamnã cã acest oprobiu poate fi aruncat peste tot clerul si nici cã abominatiunea s-ar fi înscãunat încã din anul 1865 în mãnãstiri si în toate locurile sfinte. Pare de asemenea ciudat cã, vorbindu-se despre nasterea Antihristului, nu s-a pomenit nici un cuvînt despre venirea lui Hristos ca Judecãtor.

Presupusele teofanii si anghelofanii, în urma cãrora au apãrut rãtãciri, dintre care si cele pomenite, s-au petrecut, în general, cu copii sau cu adolescenti, dinadins alesi de Ispititor, pentru ca nevinovãtia lor sã serveascã drept garantie a sfinteniei acelor aparitii. Alteori au fost folosite în aceleasi scopuri persoane în vîrstã, foarte credincioase, dar usor influentabile, înclinate a crede tot ceea ce era învãluit în suprafiresc. În toate cazurile mentionate, nãlucirile diferitelor întruchipãri ceresti, si în special ale Maicii Domnului, urmãreau sã cîstige încrederea vizionarilor prin tot felul de promisiuni, recompense si aprecieri mãgulitoare, flatîndu-le amorul propriu si stîrnind în sufletul lor un duh de mîndrie si de slavã desartã. Vedeniile au comunicat si secrete, pe care vizionarii nu aveau voie sã le spunã nimãnui, ceea ce îi subordona si mai mult nãlucirii respective. Asemenea atitudini sunt însã potrivnice spiritului autenticelor teofanii, cunoscute din traditia Bisericii si din vietile sfintilor.

Ca sã întãreascã Diavolul si mai mult convingerea lumii cã arãtãrile si vestirile pe care le difuzeazã sunt de la Dumnezeu, si deci nu au o origine dubioasã, el se serveste uneori si de închipuirea crucii.

Cãci nu îi este greu sã însele prin semnul biruintei Mîntuitorului, dacã însealã prin chiar chipul Biruitorului.

În sens traditional, o viziune poate fi obiectivã cînd provine de la o percepere exterioarã (vizualã sau auditivã) sau poate fi subiectivã cînd provine de la perceperea unei imagini interioare (prin imaginatie si ratiune). De cele mai multe ori, profetii au avut - pe cît se pare viziuni interioare precum si viziuni pur intelectuale, prin care Dumnezeu le-a fãcut anumite comunicãri, fãrã imagini materializate, iar aceasta mai ales atunci cînd profetul îsi anunta mesajul prin cuvintele: Asa grãieste Domnul. Dar niciodatã o descoperire de la Dumnezeu nu a fost fãcutã unui profet prin mãguliri, prin promisiuni de binefaceri ceresti si printr-o tendintã de a-i trezi mîndria, lãsîndu-l sã creadã cã este neprihãnit si cã i se va rezerva un loc de mare cinste în cer.

Aparitii dubioase ale Maicii Domnului, cu un caracter miraculos si cu rãsunet mondial au mai fost semnalate în Franta, la Salette, cu Mélanie si Maximin, în 1846; la Pontmain, în 1871; la Fatima, în Spania, în 1917 (cu reveniri în 1921 si 1943); apoi la Bauvaing si la Kerezineu în Bretania, cu 71 de pretinse teofanii si anghelofanii, din 1936 si pînã în 1965.

Uneori ademeniri s-au fãcut si unor înalti pontifi, prin mesajele transmise de unii vizionari. Este astfel revelatoriu cazul petrecut în timpul rãzboiului civil din Spania, în 1936, cu o femeie paralizatã, din Portugalia, Alexandrina Maria da Costa, din satul Balazas, la nord de Porto, cãreia i s-a arãtat închipuirea materializatã a Mîntuitorului care-i spunea: Altãdatã am cerut consacrarea neamului omenesc divinei mele inimi. Acum o cer pentru inima imaculatã a prea Sfintei Mele Maici. (...) La Roma, Sfîntul Pãrinte îi va consacra lumea si o va invoca sub denumirea de Regina Lumii, Maica noastrã a biruintelor. Cum acestui mesaj nu i s-a dat curs, aceeasi aparitie a revenit dupã un an si a ordonat sã i se comunice papei cã daca nu se va împlini vointa Sa, flagelul Spaniei se va întinde peste toatã lumea[14]. Dar nici de astã datã apelului nu i s-a dat curs. Dupã un an, la 3 octombrie 1938, aceeasi vedenie a Mîntuitorului a fãgãduit cã va conduce pe Sfîntul Pãrinte de-a dreptul în cer, fãrã sã mai treacã prin purgatoriu, dacã va face consacrarea lumii, imaculatei inimi a Mariei[15].

Într-un asemenea apel se vedea deslusit nu numai momeala întinsã Pontifului, dar si propagarea acelei devotiuni a imaculatei inimi, precum si confirmarea dogmei purgatoriului, osînditã de Sfînta Traditie a Bisericii Dreptmãritoare.

În urma acestor viziuni si a unor noi reveniri de acelasi fel, la 24 iunie 1941 si la 29 mai 1942, Papa Pius al XII-lea, devenit din anul 1939 succesorul lui Pius al XI-lea, s-a decis si a promulgat în ziua de 8 decembrie 1942, în bazilica vaticanã, în prezenta unei multimi de circa 80.000 de persoane, actul solemn de consacrare a întregii lumi imaculatei inimi a Mariei, pe temeiul repetatelor cereri adresate de vedeniile Maicii Domnului si ale Mîntuitorului. În acest scop a spus: Am voit ca de sãrbãtoarea Imaculatei Conceptiuni a Prea Fericitei Fecioare Maria, din anul 1942, sã fie consacrat tot neamul omenesc Imaculatei inimi. Iar la 7 iulie 1952, acelasi papã a consacrat, într-un mod cu totul special, toate popoarele Rusiei, Imaculatei inimi a Maicii Domnului, ca urmare a faptului cã, în 1929, presupusa Sfîntã Fecioarã ceruse aceastã consacrare si promisese cã va împiedica prin acest mijloc propagarea erorilor acestei tãri si va asigura convertirea ei.

Prin aceastã consacrare specialã s-a urmãrit sã se ajungã la convertirea Rusiei, adicã nu numai la îndepãrtarea comunismului, ci, în realitate, la integrarea Rusiei în sînul Bisericii Catolice[16].

Nãlucirile dracilor au cerut ca Ortodoxia sã revinã la unitatea catolicã si la supunerea si ascultarea fatã de pontiful roman, adicã oaia sã se pocãiascã pentru cã lupul a voit s-o mãnînce, iar acum sã se bucure pentru cã o cheamã la el.

De altfel, aceastã conceptie ereticã se desprinde în mod vãdit si din actul solemn de consacrare a cultului inimii imaculate a Mariei, pronuntat la 31 octombrie 1942 de papa Pius al XII-lea, în mesajul adresat natiunii portugheze cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la aparitiile de la Fatima. Prin acest solemn act s-a fãcut, între altele, si urmãtoarea suplicã, adresatã Sfintei Fecioare: Popoarelor separate, datoritã rãtãcirii sau discordiei, si în special acelora care nutresc pentru Tine (Prea Sfîntã Fecioarã) un anumit cult (...), dã-le lor pacea si întoarce-i pe ei la staulul unic al lui Christ, sub unicul si veritabilul Pãstor.

Din cîte se vede, pravoslavnica Rusie si celelalte tãri ortodoxe au fost acuzate pentru rãtãcirea si discordia de a se fi separat de unicul staul al lui Christ, de la Roma, cerîndu-se ca aceste popoare separate sã se reîntoarcã sub unicul si veritabilul Pãstor. Totodatã, consacrarea întregii lumii si, în mod cu totul special, a Rusiei la cultul imaculatei inimi a Mariei reprezintã o practicã inovatorie a Bisericii Catolice, care contravine spiritului evanghelic si Sfintei Traditii. Cãci ce poate însemna, în realitate, sã i se consacre Mîntuitorului Hristos sau Maicii Domnului întregul neam omenesc, deci inclusiv si credinciosii altor Biserici crestine, dimpreunã cu mozaicii, cu musulmanii si cu toti pãgînii, dar fãrã participarea liber-consimtitã?

Orice abatere de la dreapta credintã si de la adevãr este o rãtãcire si orice rãtãcire are o origine tenebroasã, indiferent de mijloacele si de cãile prin care a provenit. Prin orice credintã gresitã pe care Ispititorul o provoacã, el urmãreste sã cîstige încrederea credinciosului, a unor întregi comunitãti crestine, pentru a le compromite mîntuirea sufletelor. Si astfel, atît credinciosul care s-a înselat cît si clerul Bisericii care a girat asemenea cazuri dubioase si obscure, ajung în cele din urmã sã poarte stigmatul Satanei.

O rãtãcire acceptatã pe o astfel de cale si strecuratã în obstea credinciosilor cu binecuvîntãri sacerdotale, antreneazã apoi si alte rãtãciri mai mari, în mãsura în care Dumnezeu îngãduie asemenea uneltiri ale Satanei, din pricina stãrii de pãcat în care se aflã lumea. Dumnezeu pune astfel la încercare evlavia crestinilor si întelegerea duhovniceascã a purtãtorilor de grijã ai Bisericii, cu privire la pãstrarea nealteratã a credintei precum si a bunei îndrumãri pe care ei trebuie sã le-o dea credinciosilor. Dar, din pãcate, multe se poticnesc, iar unii dintre cîrmuitorii turmei lui Hristos lasã sã intre în staul lupi rãpitori în blanã de oaie. Va veni totusi o zi - cîndva - cînd atît ei cît si toti cei însetati de false teofanii vor vedea, cu alti ochi, cã arãtãrile din care s-au împãrtãsit aveau, de fapt, coarne si coadã de caprã.
Biserica Romano-Catolicã si-a dat girul cu multã usurintã si fãrã nici o rezervã nenumãratelor aparitii care au dus la noi dogme si devotiuni, iar vizionarii respectivi au fost canonizati în rîndul sfintilor. Totusi, în ultima vreme s-a produs o divergentã fatã de autenticitatea acestor cazuri. Este concludentã în acest sens cartea lui Raul Auclair, Kerezinen -Apparitions en Bretagne[17].
*


S-ar putea naste întrebarea: dacã asa de multe sunt înselãciunile diavolului, prin care Înselãtorul cautã sã rãtãceascã lumea, si dacã atîtea întîmplãri, cu aparente miraculoase, nu sunt minuni, ci rãtãciri, atunci care sunt adevãratele minuni si în ce mãsurã se mai pot ele produce si recunoaste?

Este fãrã îndoialã cã interventia Duhului Sfînt a rãmas mereu prezentã în lume si se poate oricînd manifesta sub orice formã, în orice împrejurãri si peste orice legi ale naturii, cu putere mai presus de rînduielile firii. Dar minunile s-au rãrit din ce în ce mai mult, iar unele harisme, ca darul proorocirilor, al vindecãrilor, al vorbirii în limbi, al învierii mortilor, au încetat. Si dacã în zilele, de azi sfintii s-au rãrit si, o datã cu ei, darul facerii de minuni, este de remarcat un alt aspect, esential si revelatoriu, care explicã rarele minuni sau chiar absenta interventiilor supranaturale provenite de la Dumnezeu. Nenumãratele minuni pe care le fãcea Mîntuitorul sau Sfintii Apostoli, sau alti sfinti si mari cuviosi în primele secole ale Crestinismului, au fost necesare atunci ca sã întãreascã noua credintã si sã-i dea chezãsia originii ei divine. Dar credinta o datã statornicitã prin dogmele ei, ca si prin Sfintele si Mîntuitoarele Taine ale Bisericii, nu mai are nevoie sã fie sustinutã prin mijloace suprafiresti, dupã cum nici pomul care a crescut mare nu mai are nevoie de tutori care sã-l propteascã.

Si totusi! Ce minune mai mare s-ar putea petrece în realitate, pentru cine are credintã, decît aceea a prefacerii Sfintelor Taine de la fiecare Sfîntã Liturghie, prin transsubstantierea pîini si a vinului în Sîngele si Trupul Mîntuitorului, sau aceea a aghiasmei nestricate, sau a flãcãrii ceresti care aprinde lumina, la Învierea Domnului, pe altarul Sfîntului Mormînt de la Ierusalim?

Credinta pe care o vrea Dumnezeu de la oameni trebuie sã fie curatã, nesovãitoare, izvorîtã dintr-o neprecupetitã adorare fatã de Cel Autoputemic si fãrã nevoia de a vedea mereu minuni. Printr-o difuzare continuã de minuni, credinta ar înceta si, ca urmare, ni s-ar primejdui si putinta de mîntuire a sufletelor. De altfel, însusi Hristos Domnul o spune: Dacã nu veti vedea semne si minuni, nu veti crede (In. 4, 48). Iar pe Sfîntul Toma si mai categoric l-a apostrofat Mîntuitorul: Pentru cã M-ai vãzut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vãzut si au crezut! (In. 20, 29). Dumnezeu vrea sã fie cãutat si descoperit în duh si în adevãr, si numai astfel sã vinã si El în întîmpinarea noastrã. Cãci cel ce cautã gãseste, si celui care bate i se va deschide (Lc. 11, 10). Ce credintã ar mai fi aceea care tot timpul ar trebui conditionatã de semne si minuni, pentru a ne face sã recunoastem existenta si atotputernicia Iui Dumnezeu!?

De fapt, tot ceea ce este necesar pentru mîntuirea noastrã s-a spus si s-a consfintit si toate mijloacele mîntuitoare pentru dobîndirea vietii vesnice ni s-au pus la dispozitie prin Bisericã, iar Domnul ne-a prevestit prin viziuni eshatologice semnele vremurilor de apoi, precum si uneltirile de la sfîrsit ale diavolului. Nimic în plus nu mai este deci necesar pentru desãvîrsirea credintei noastre si nici vreo nouã dogmã sau inovatie de credintã nu mai este de asteptat, prin revelatii sau aparitii suprafiresti, pentru mîntuirea noastrã.

Adevãrate minuni se pot totusi împlini si în zilele de azi, în viata fiecãrui om, prin interventia Proniei ceresti. Dar nu toti ajung sã vadã si sã înteleagã tîlcul unor asemenea interventii deoarece, în cele mai multe cazuri, ele sunt atribuite hazardului sau norocului si nu lui Dumnezeu. Iar dacã ar fi sã se mai petreacã si azi teofanii, ele s-ar deosebi prin esenta si prin telul lor fatã de contrafacerile Ispititorului, întrucît s-ar integra cu totul în Adevãrul si în Predaniile consacrate ale Bisericii Dreptmãritoare, fãrã nici un fel de devieri, de inovatii si de aspecte stranii ori spectaculoase, si nici cu ademeniri spre gînduri de slavã desartã.

Falsele minuni si teofanii, ca si sugerãrile unor mistificãri demonice, receptate pe cale mintalã, poartã cu sine pecetea nedezmintitã a unui spirit luciferic. Prin seductiile cu care diavolul ne ademeneste, el cautã, prin orice mijloace, sã ne întineze credinta. Asemenea mistificãri se pot recunoaste prin faptul cã nu prezintã o elevatie spiritualã, nu-1 mãrturisesc pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si ca Rãscumpãrãtor al lumii si sunt întotdeauna secundate de aparitii ceresti sau de alte fenomene vizuale, auditive si senzoriale care trãdeazã originea lor necuratã.

Dacã minunile adevãrate, cu înfãtisãri supranaturale, s-au rãrit cu totul, în schimb, pe mãsurã ce înaintãm în vreme si ne apropiem de deznodãmîntul sfîrsitului, Dumnezeu va îngãdui sã se înteteascã; si mai mult tot felul de arãtãri demonice, precum si înselãtoare semne naturale fizice neobisnuite, atît în vãzduh cît si pe pãmînt, din cauza înmultirii pãcatului, deoarece pãcatul pe toate le destramã si pe toate, le stricã fatã de rînduiala si rostul pentru care au fost create si binecuvîntate de Dumnezeu.

Falsele minuni ale Înselãtorului, numai smerenia, rugãciunea cu credintã si puterea sfintei cruci, cu invocarea numelui lui Hristos, le pot spulbera pe toate, risipindu-le ca fumul si topindu-le ca ceara de la fata focului, spre rusinarea si alungarea diavolului si a mincinoaselor lui vedenii. Cãci Jertfa lui Dumnezeu (este) duhul umilit; inima înfrîntã si smeritã Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18).

Prin smerenie, sfintii l-au rusinat pe diavol si l-au îndepãrtat ori de cîte ori a cãutat sã-i însele. Se cunoaste astfel din Pateric cazul unui pustnic cãruia i s-a arãtat diavolul în strãlucirea cereascã sub înfãtisarea Mîntuitorului spunîndu-i: Eu sunt Hristosul; dar bãtrînul vãzîndu-l, si-a închis ochii. Si cînd diavolul l-a întrebat: Pentru ce închizi ochii, cãci eu sunt Hristos, pustnicul i-a rãspuns: Anatema tie, cãci Hristosului meu eu îi cred, care a spus cã de va zice cineva: iatã aici e Hristos, sã nu credeti! Si demonul auzind acestea, s-a fãcut nevãzut. Mai pomeneste Patericul si despre un frate cãruia diavolul i s-a arãtat în chip de înger luminat si i-a spus: Eu sunt Gavriil si sunt trimis la tine ca sã-ti aduc o veste bunã. Dar fratele cu smerenie i-a rãspuns: Cautã cã vei fi trimis la altii, cã eu sunt pãcãtos si nu sunt vrednic sã vãd un înger. Aceasta zicînd fratele, a pierit diavolul dinaintea lui si s-a fãcut nevãzut.

Dacã vãzãtorii de vedenii, atunci cînd au loc mincinoasele aparitii, l-ar conjura pe diavol în numele lui Hristos sau al Sfintei Treimi prin semnul Sfintei Cruci, Vrãjmasul ar dispãrea din fata lor, ar pieri fãrã urmã si s-ar cufunda în adîncurile tartarului.

Dar, din pãcate, credinciosii si numerosi slujitori ai Bisericii nu mai stiu sã aleagã adevãrul, lipsindu-le întelegerea misticã a marilor cuviosi si sihastri de altãdatã, care stiau sã desluseascã ceea ce era fals, fapt care uneori a fãcut ca ei sã fie bãtuti de duhurile necurate. Iatã deci pentru care motive, în aceste vremuri tulburi, Satana îsi poate semãna cu mai multã slobozenie neghina, iar lumea îi acordã cu mai multã usurintã girul, îndepãrtîndu-se tot mai mult de adevãrata cale spre Dumnezeu.


Note bibliografice

*) "Biserica si viermii cei neadormiti", Mihai Urzicã, Ed.Anastasia, 1998.
1 În continuare se prezintã cazul maicii Veronica de la M-rea Vladimiresti, studiu ce nu intrã în canonul lucrãrii noastre (n.r.)
2 Roger Rebut, Les messages de la Vierge Marie, P.Tequi, Paris, p.101.
3 Ibidem.
4 Ibid.,p.154.
5 Ibid.,p.153.
6 Ibid., p.44.
7 Ibid., p.192. În lucrarea citatã, toate aparitiile mentioante au fost considerate adevãrate teofanii.
8 A.Haran, Histoire de la dévotion au Sacré-Coeur, vol.I, p.198.
9 Roger Rebut, op.cit., p.198.
10 Soeur Lucie, Relations des eveniments de Fatima, în Mémoires.
11 L'aparition de la Tres Sainte Vierge sur la Montagne de la Salette, text publicat cu aprobarea Sfintei Congregatii a Romei, în 1879 si 1904.
12 Ibid.
13 Ibid.
14 Pinho, Alexandrina Maria da Costa, cap. XIII
15 Ibid.
16 Roger Rebut, op.cit., p.217.
17 Raul Auclair, Kerezinen - Apparitions en Bretagne, Nouvelles éditiones latines, Paris, 1968.
Pagina anterioarã Sus