SOBORNICITATEA RÃSÃRITEANÃ vs.
GLOBALIZAREA APUSEANÃ
 (catolicii în lumina canoanelor Sfintilor Pãrinti)


 de Monahul Paisie Moldoveanu





Dintotdeauna, Biserica Ortodoxã si-a fãcut mãrturisirea de credintã întemeiatã pe hotãrîrile celor sapte Sinoade Ecumenice, pe scrierile canonice ale Bibliei si ale Sfintilor Pãrinti. Astfel a fost pãstratã neatinsã mostenirea dogmaticã, liturgicã si eclesialã, iar cînd lupii îmbrãcati în blanã de oaie au cãutat sã dezbine pãstorii si sã sfîsie turma, s-a mers deschis la mãrturisire pînã la moarte, sîngele mucenicilor ducînd mai departe în istorie si pînã în vecii nesfîrsiti adevãrul Ortodoxiei.

Trãim astãzi vremuri tulburi, politice si religioase, care trãdeazã starea de decãdere duhovniceascã în care ne-am obisnuit sã ne ducem nestingheriti zilele. Iar adîncirea în pãcat este mai mare cu cît renuntãm mai mult la rãdãcinile strãbune înfipte adînc în glia, limba si credinta dreptmãritoare, de cãtre domnitorii, mucenicii si mãrturisitorii romani ai veacurilor trecute, si devenim din ce în ce mai cãldicei pe mãsurã ce ne altoim idealurile pe promisiunile desarte fãcute de Apus. Chiar dacã uitarea si ignoranta muscã adînc din constiintele noastre datoria ce o avem fatã de Bisericã, de Tarã si de Strãmosi, nu trebuie sã trecem cu vederea faptul cã datoritã jertfei lor, noi romanii mai rãmînem pe acelasi meleaguri si mai vorbim si ne rugãm în aceeasi limbã, chiar dacã demonii rosii nu au fãcut decît sã tulbure vremurile si sã înscrie în Cartea Vietii alte mii de martiri, ce acum asteaptã smeriti recunoasterea si recunostinta noastrã.

Dupã ce am trecut prin experienta internationalismului socialist-comunist, suntem chemati sã ne alãturãm unei noi înselãtorii pusã la cale amãnuntit de cãtre serenisimii si iluminatii lojilor masonice[1], de fapt o nouã paradigmã socialã de inspiratie demonicã, cãreia politicienii îi zic globalizare iar unii ierarhi ecumenism, la bazã stînd sincretismul religios al noii epoci (New Age) ce tinde sã anihileze la nivel social persoana si cultura omului, iar la nivel religios sã omogenizeze credintele si sã retîlcuiascã istoria mîntuirii.

Ne surprinde însã tenacitatea Noii Inchizitii Catolice de a face pasi mari spre o apropiere, cît mai ecumenicã cu putintã, de Biserica Ortodoxã, enuntînd noi teorii si aggiornamente care mai de care mai bizare sau hilare, totul mascat de o deschidere largã a orizonturilor de întelegere papistã, ce vrea sã înglobeze Ortodoxia rãmasã fidelã Traditiei si Credintei Sfintilor Apostoli si Sfintilor Pãrinti.

Dureros este faptul cã unii ierarhi au uitat prea repede impactul catolicismului în tara noastrã si trãdarea de credintã a greco-catolicilor ce a dezbinat si dezbinã Romania, ca acum sã-si întindã mîinile si sã binecuvinteze pe fii si urmasii celor care ne-au dãrîmat Bisericile, mãnãstirile si scolile cu tunul si ne-au vîndut strãinilor pe treizeci de arginti.

Dorim ca prin alcãtuirea cuvintelor ce urmeazã, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, sã aruncãm o luminã asupra principalelor erori dogmatice, canonice si eclesiale din biserica catolicã, bazîndu-ne pe Sfînta Scripturã, pe hotãrîrile celor Sapte Sinoade Ecumenice si Canoanele Sfintilor Pãrinti, spre slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe si spre vãdirea Adevãrului cel adevãrat.

Papa este rege al Statului Vatican si se pretinde suveran pontif al Bisericii crestine. Din fericire, Canonul 7 al Sinodului IV de la Calcedon (451) prevede: "Am orînduit ca cei ce au fost rostuiti odatã în cler, precum si monahii, sã nu intre în oaste nici în dregãtorie lumeascã; iar dacã ar îndrãzni aceasta si nu s-ar pocãi, încît sã se întoarcã  la aceea ce mai întîi au ales pentru Dumnezeu, sã fie dati anatemei", iar Canonul 83 Apostolic hotãrãste: "Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zãbovindu-se si vrînd amîndouã a le tinea, dregãtoria Romanã, si Preoteasca ocîrmuire, cateriseascã-se. Cã cele ale Chesarului, Chesarului, si cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Can. 6, 81 Apost.; 3, 7 IV Ecum.; 10 VII Ecum.; 16 Cartagina; 11 sin I-II; 35 Vasile cel Mare]". Iar dupã tîlcuirea fãcutã de cãtre cãlugãrii Sfintei Mãnãstiri Neamt în Pidalionul din 1844, ucenici ai Sfîntului Paisie Velicicovski, se zice asa[2]: "În douã se împarte stãpînirea si începãtoria. Alta este lumeascã, pe care o a încredintat Dumnezeu împãratilor, si stãpînitorilor, iar alta Duhovniceascã, care o a încredintat Dumnezeu Arhiereilor si sufletestilor Iconomi. Însã una alteia este potrivnicã, cã una este pãmînteascã iar alta cereascã, una poartã sabie si omoarã iar cealaltã cu blîndete iartã si îmbiazã. Pentru aceasta si Hrisostom zice: "Altele sunt hotarele împãrãtiei si altele hotarele Presbiteriei, Împãratul are încredintate acestea de aici, iar eu cele Ceresti (eu cînd zic, pe Preotul zic). Împãratului trupul i s-a încredintat, iar Preotului sufletul. Împãratul rãmãsite de bani iartã, iar Presbiterul datorii de pãcate, acela sileste iar acesta mîngîie, acela pe arme simtitoare iar acesta arme duhovnicesti." (Cuvînt 4 la Ozia Tom: al 5-lea foaia 149). Aceasta si necuviintã urmeazã dacã sau împãratul va îndrãzni a intra în Sfîntul Altar, sau Arhiereul a împãrãti si a încinge sabie. Precum o a pãtit aceasta Uriasul cel cu douã coarne al Romei, Papa zic, carele pe lîngã aceasta cã este din lãuntru si dupã Duh Arhiereu, va sã fie din afarã, si dupã trup împãrat. Se blagosloveascã si sã omoare, sã tie cîrja cea pãstoreascã si sabia cea ucigãtoare. Amestecare neamestecat, si grozãvie strãinã! Vadã dar însusi cã se aflã cãlcãtor al acestui Apostolesc Canon si caterisirii se supune vrînd a le avea pe amîndouã: si stãpînirea Romaniceascã si ocîrmuirea Ierarhiceascã. Cãtre aceasta preatrebnice sunt cele de Cuviosul Episcop Cudruvis, cãtre Constantin zice (La Atanasie în Epistolia cea cãtre cei ce pretutindenea se nevoiesc la viata monahiceascã): "Tie Dumnezeu ti-a încredintat împãrãtia, nouã ne-a încredintat cele ale Bisericii. Si precum cel ce ar rãpi stãpînirea ta, se împotriveste lui Dumnezeu cel ce o a rînduit; asa teme-te si tu ca nu cumva trãgînd la sineti cele ale Bisericii, sã te faci vinovat unei mari vinovãtii. Deci nici nouã nu ni se iartã a stãpîni pe pãmînt, nici tu o împãrate ai stãpînire a tãmîia."[3]
O piatrã de poticnire în constiinta eclesialã actualã sunt si "tainele" sau asa-zisele sacramente ale latinilor, adicã validitatea sau nevaliditatea lor atunci cînd sunt sãvîrsite de cãtre prelatii catolici. Întrebarea care se pune e dacã harul mîntuitor lucreazã sau nu în chip ordinar si în afarã de Biserica Ortodoxã, si considerãm a fi de o însemnãtate deosebitã întelegerea iconomiei cu privire la primirea catolicilor si care sunt rînduielile ce trebuiesc sãvîrsite, cu întelepciune si dreptate, pentru revenirea acestora în Biserica Ortodoxã.

Pãrintele Dumitru Stãniloae, în Ortodoxie si romanism, referindu-se la harul în catolicism, spune: "Cîtã vreme în Ortodoxie harul este o lucrare a fiintei dumnezeiesti, activînd în om si legîndu-l deci pe acesta cu Dumnezeu, în catolicism harul e conceput ca o realitate creatã. Deci chiar omul ce trãieste în har e dezlegat de Dumnezeu, neîmpreunat cu El. Dumnezeu rãmîne cu totul inabordabil, inaccesibil omului. Arienii din veacul al IV-lea reprezentau aceeasi mentalitate".

Deja se depãseste o diferentã de limbaj si concept, si se atacã grav fundamentele dogmatice, atunci cînd Catehismul catolic[4] prezintã ca o realitate aplicabilã notiunea de caracter sacramental[5] ce ar conferi, în cele trei taine - Botez, Sf. Mir si Preotie - pe lîngã har, adicã pe lîngã Duhul Sfînt, o pecete de nesters în inima credinciosului. Pînã la ei nici un Sfînt Pãrinte nu a vorbit despre asa ceva si nici nu a gîndit mãcar despre harul Duhului Sfînt cã ar mai putea fi împlinit printr-un nou caracter.

Rãmînînd tributari duhului de noutate, teologii catolici de astãzi cautã sã reformuleze erezia Filioque[6], ajustînd-o noilor cereri ecumenist-globalizatoare, dîndu-i un caracter complementar[7] si împãciuitor care atenteazã vãdit la firea Sfintei Treimi: "Persoanele divine sunt relative unele la altele (…) În numele relative ale Persoanelor, Tatãl este raportat la Fiul, Fiul la Tatãl, Duhul Sfînt la amîndoi."[8]
Canonul 7 al Sinodului al III-lea de la Efes (431) statorniceste ca "Acestea citindu-se, a hotãrît Sfîntul Sinod, altã Credintã nimãnuia a-i fi slobod sã aducã sau sã scrie, sau sã alcãtuiascã, afarã de cea hotãrîtã de Sfintii Pãrinti, cei adunati în cetatea Neceenilor, împreunã cu Sfîntul Duh; iar pe cei ce îndrãznesc, ori a alcãtui altã credintã, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunostinta adevãrului, sau din elinism, sau din iudaism, sau din orice fel de eres. Acestia, de ar fi Episcopi, sau Clerici, strãini sã fie, Episcopii de Episcopie, si Clericii de Clericat, iar de ar fi lumeni, sã se anatematiseascã. (…) Încît, adicã, Episcopul sã se înstrãineze de Episcopie, si sã fie caterisit. Iar Clericul asemenea sã cadã din Cler. Iar mirean de ar fi cineva, si acesta sã se anatematiseascã. Precum s-a zis."

Atacul dogmatic asupra dreptei credinte ortodoxe nu poate rãmîne fãrã urmãri asupra celor care-l provoacã si care cautã sã impunã rînduieli latinesti ca dreptar al legii. Sã nu uitãm cã ereticii intrã direct sub anatemele Sfintilor Pãrinti ceea ce înseamnã pogorîrea de viu în iad. Dacã acestia vor rãmîne în rãtãcire, Biserica prin Sfintii Pãrinti ale Sfintelor Sinoade îi va lepãda în continuare si-i va tine sub anateme, iar harul Duhului Sfînt nicicînd nu se va mai pogorî pentru a-i sfinti, fãcînd nelucrãtoare tainele si nevalidã succesiunea apostolicã[9], cãci despre ce taine poate fi vorba acolo unde se huleste Sfînta Treime si ce apostolat viazã în cei ce rãstãlmãcesc cuvintele Sfintilor Apostoli?

Ne vom limita la a rãspunde cã în cadrul Conciliului de la Ferrara - Florenta (1439) ortodocsii au adus prin gura Sfîntului Marcu al Efesului, toate argumentele scripturistice, sinodale si patristice care dovedesc cã Duhul Sfînt purcede numai de la Tatãl[10], iar grecii citind din Epistola Sf. Maxim Mãrturisitorul cãtre preotul Marin din Cipru, au spus latinilor: "Dacã o primiti, unirea e fãcutã", dar învîrtosarea a fost prea mare ca latinii sã accepte dreapta credintã[11]. Cu toate acestea, la  5 iulie 1439, delegatii ortodocsi trãdãtori semneazã actul unirii prin care se acceptã doctrina catolicã, inclusiv primatul papal. Singurul care nu a semnat a fost Sfîntul Marcu al Efesului, despre care papa Eugen al IV-lea a spus: "Dacã Rãsãriteanul nu a semnat, nu am rezolvat nimic". Întorsi la Constantinopol la 1 februarie 1440, ierarhii ortodocsi vestesc poporului unirea cu catolicii, acesta reactionînd prompt: desi era Postul Mare, bisericile au rãmas goale, oamenii fugind de unionisti. În plus, credinciosii, clerul de mir si monahii din Sfîntul Munte se adunã sub pãstorirea Sfîntului Marcu al Efesului. El îsi pãrãseste scaunul episcopal pentru a propovãdui Ortodoxia pretutindeni în Imperiul Bizantin, hirotonind diaconi si preoti, construind biserici si învãtînd credinciosii sã-si pãstreze credinta. La Constantinopol, unirea a fost proclamatã oficial al 12 decembrie 1452, cînd patriarhul unionist Grigorie III Mammas a slujit împreunã cu legatul pontifical, cardinalul Isidor, fostul mitropolit al Rusiei, avînd în sobor peste 300 preoti. La mai putin de un an, Bizantul cãdea în mîinile musulmanilor…

Amintim cã numai încãlcarea hotãrîrilor primelor douã sinoade de la Niceea si Constantinopol, în care s-au alcãtuit cele 12 capete ale Crezului, leagã pe cei ce nu mãrturisesc drept Crezul ortodox, cu anateme de nedezlegat. Chiar dacã Patriarhul Athenagoras împreunã cu Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie 1965 au "ridicat"[12] reciproc anatemele din 1054, lucrurile nu au revenit la starea dinaintea schismei si nicidecum se poate reveni la Potirul comun, atîta timp cît se mentin deosebirile dogmatice, canonice si cultice, si mai mult cu cît în acest rãstimp au apãrut dogme catolice noi, mai grave si mai greu de reconciliat.

În duhul acestei tendinte se încadreazã si sîrguinta Patriarhiei Constantinopolului prin mitropolitul Meliton de a convoca sfîntul si Marele Sinod Ecumenic. Sedintele pregãtitoare au debutat în 1976, rãstimp în care s-a tot schimbat continutul nu însã si criteriile "catalogului tematic", fapt ce vãdeste o neîntelegere a Ortodoxiei din partea celor care vor sã impunã Bisericilor Ortodoxe "Sinodul" lor. "Niciodatã, nici un Sinod Ecumenic nu s-a reunit fortat, cu teme inventate pentru lucrãrile si întrunirile sale; cã nicicînd nu s-au tinut atîtea sedinte, consfãtuiri, congrese presinodale si alte adunãri prefabricate, chemate voit, total necunoscute si strãine traditiei sobornicesti, împrumutate în fapt de la organizatiile occidentale strãine de Biserica lui Hristos."[13] În ultimul timp Patriarhia Constantinopolului a fabricat o multime de episcopi si mitropoliti fãrã turmã si fictivi, care sã asigure majoritatea voturilor, pentru ambitiile neo-papiste ale acestei patriarhii de a se proclama primus inter pares si de a-si impune comportamentul si conceptiile sale tuturor Bisericilor autocefale si întregii lumi si diaspore ortodoxe[14]. "Pe de altã parte, Bisericile misionare, cu rîvnã apostolicã, precum Mitropolia Americanã, Biserica Rusã din diaspora, Biserica Niponã, Africanã si altele, nu reusesc sã aibã nici un reprezentant. Unde-i sobornicitatea Ortodoxiei si cum va fi acesta un Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?"[15] Deja se prefigureazã ca odatã cu dobîndirea prin vot democratic al statutului de primat al Patriarhiei Constantinopolului, sã se continue legiferarea canonicã si dogmaticã a unor formule de înnoire eclesialã care ar aduce Ortodoxia pe marginea prãpãstiei. Este vorba de impunerea ecumenismului (rugãciuni si împãrtãsire împreunã cu ereticii si pãgînii) ca o revigorare obligatorie a cultului, de adoptarea unor pseudo-canoane sau "pogorãminte" ce ar anula si ar face derogãri tocmai de la Canoanele Apostolice ale celor sapte Soboare Ecumenice ce contrazic fãtis hotãrîrile lor, precum si de fabricarea unor dezlegãri politice ce ar contracara eventualele rãbufniri în fortã si propovãduirea unei iubiri hristice universale ce ar anihila unele mustrãri de constiintã. Teoria cum cã numai un sinod ecumenic poate dezlega hotãrîrile altui sinod ecumenic este desãvîrsit drãceascã si tine sã demonstreze cã mintile celor care vor sã facã aceste lucruri sunt rãu contaminate de neo-papism si filo-masonerie. Orice-ar face, omul nu poate zãdãrnici Duhul Sfînt în lucrãrile Sale si nici învãtãtura Bisericii nu vorbeste din cele ale oamenilor ci este expresia întelepciunii dumnezeiesti, dupã cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel: "Adevãrul este de la Dumnezeu, iar tot omul este mincinos".

Nu arhiereii constituie credinta Bisericii. Nu ei sunt stãpînii credintei si nici nu au dreptul sã o formuleze dupã bunul plac. Arhiereii si preotii sunt pãzitorii bunei credinte si au obligatia sã lupte pentru ea. Cînd traditia înseptit-soborniceascã a Bisericii vine în contradictie cu concluziile oricãrui sinod chiar pan-ortodox, atunci acestea din urmã constituie întelepciunea pãmînteascã si demonicã, vrednicã de dispretuit.

De fapt, ce s-a întîmplat dupã schisma din 1054? Biserica romano-catolicã, fãrã nici o bazã în Sfînta Scripturã si în Sfînta Traditie apostolicã a sustinut urmãtoarele inovatii doctrinare: primatul papal, erezia Filioque, Imaculata conceptie - adicã învãtãtura gresitã cã Maica Domnului s-a nãscut fãrã pãcatul originar sau strãmosesc[16], învãtãtura despre purgatoriu ca loc intermediar dintre rai si iad, folosirea azimei la Messã în loc de pîine dospitã cum s-a folosit la Cina cea de Tainã si mai apoi în practica Bisericii din primele veacuri, celibatul preotilor - ce contravine rînduielii din Biserica primarã si combãtut de Sfîntul Pafnutie la Soborul I ecumenic, si altele asemenea, care au fost pãstrate de cãtre catolici cu strictete si vãrsare de sînge pînã în zilele noastre. Ne întrebãm cum oare acum cinci sute sau o mie de ani aceleasi inovatii si teorii latine erau socotite de cãtre Sfintii Pãrinti ai Ortodoxiei nu numai schismatice ci si profanatoare, iar astãzi sunt ignorate pe motivul cã nu afecteazã minimul dogmatic ce ar sta la baza celor douã "biserici surori" si ar leza bunele intentii de apropiere eclesialã.

Ce sustine de fapt teoria bisericilor surori sau mai nou fiica acesteia, teoria ramurilor sau a ramificatiilor? Aceea cã idealul real al unei biserici ecumenice nu-i corespunde nici una din Bisericile ortodoxe, catolice sau protestante existente; si cu toate acestea ea trebuia sã existe undeva în realitate, dupã fãgãduinta Mîntuitorului. Mergînd pe aceastã cale a cugetãrii logice, acesti "savanti teologi" ajunserã la acea concluzie, cã "adevãrata Bisericã ecumenicã nu poate fi reprezentatã de nici una din cele trei biserici existente, luate aparte, ci de toate acestea la un loc. Biserica ecumenicã ar fi aidoma arborelui, care, avînd o singurã rãdãcinã si un singur trunchi, odatã cu cresterea si dezvoltarea sa, se ramificã, asa încît fiecare ramurã, la privirea superficialã, se pare cã n-ar avea nimic comun cu celelalte ramuri; în realitate însã toate ramurile au aceeasi tulpinã comunã, se hrãnesc din acelasi suc comun si au aceeasi rãdãcinã vitalã. Cele trei Biserici principale - ortodoxã, romano-catolicã si anglicanã - care multumitã conditiilor de dezvoltare istoricã s-au separat în comunitãti deosebite, nu ar fi decît niste ramuri ale unei singure Biserici ecumenice. Fiecare din ele, luatã în parte, nu alcãtuieste Biserica ecumenicã în propriul înteles, ci este numai o parte a ei si încã o parte care a violat puritatea prototipului sãu sub influenta diferitelor elemente istorice si nationale. Dar dacã se iau ele toate la un loc si prin ajutorul unui cunoscut proces logic se readuc la principiile comune dezbrãcîndu-le de elementele particulare nationale, atunci aceste principii comune vor si alcãtui acel trunchi ecumenic, pe care stau diferitele Biserici, ca ramuri deosebite ale unuia si aceluiasi arbore". Se ajunge sã se recunoascã, prin adoptarea democraticã a acestor principii comune, dreptul ca fiecare sã se considere membru al Bisericii ecumenice si fãrã deosebire sã poatã primi tainele în oricare din cele trei "biserici" îi va plãcea.

Iatã unde a ajuns teologia latinã tinînd o cale cu totul logicã unilateralã si falsã a formelor confesionale apusene, ce s-a prãbusit si continuã sã cadã în prãpastia groaznicã a rationalismului si a necredintei. Tinem sã facem stiut faptul cã aceste teorii înscriindu-se în duhul actual de globalizare, fac în mintea si practica unor "teologi" ortodocsi ca viabilã comuniunea "in sacris" dintre catolici, protestanti si ortodocsi.

Sfîntul Ciprian spune cã "cel care nu pãstreazã unitatea bisericeascã nu împlineste legea lui Dumnezeu, nu pãstreazã credinta Tatãlui si a Fiului, nu pãstreazã viata si mîntuirea."[17] Însã pãstrarea unitãtii bisericesti presupune integrarea în Biserica una. Asa-zisa teorie a ramificatiilor introduce separarea în natura Bisericii. În felul acesta nu poate exista Biserica una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic si nu teologic. O vede ca trup al crestinilor, ca asociatie, si nu ca trup al lui Hristos. "Aceastã viziune sociologicã despre Bisericã s-a împropriat în conceptia catolicã mai ales dupã Conciliul II Vatican (1958-1966), motivînd teologic unitatea cu Papa. Este o teorie secularizantã, care se aliniazã cu mondializarea."[18]

Din acelasi unghi de vedere si recunoasterea confesiunilor si sectelor ca "biserici surori" este foarte înselãtoare deoarece submineazã unitatea de credintã a crestinilor. Din punct de vedere eclesiologic însã, Biserici surori, dupã schismã, sunt între ele numai Bisericile ortodoxe locale, care pãstreazã si propovãduiesc nealterat adevãrul de credintã. De altfel, prin documentul Comisiei pentru Învãtãtura de Credintã, romano-catolicismul revine la a sustine o pozitie mai veche prin care "Bisericã universalã, una, sfîntã, catolicã si apostolicã nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici locale". Aceastã redefinire a notiunii de biserici surori în optica romano-catolicismului se integreazã foarte bine cu dorinta de înglobare a tuturor denominatiunilor crestine sub tiara papalã, lãsîndu-le ritul dar cerîndu-le credinta si dependenta canonicã.

Dar sã lãsãm cuvîntul unui luptãtor al cuvintelor, Sfîntul Iustin Popovici, mãrturisitor al Bisericii Sîrbe, care descrie unitatea Bisericii astfel: "Urmînd pe Sfintii Apostoli, Pãrintii si Dascãlii Bisericii mãrturisesc cu dumnezeiascã întelepciune serafimicã si rîvnã heruvimicã unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de înteles rîvna înflãcãratã a Sfintilor Pãrinti ai Bisericii fatã de orice despãrtire de Bisericã si cãdere din Bisericã si atitudinea lor asprã fatã de erezii si schisme. În aceastã privintã, de exceptionalã însemnãtate divino-umanã sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristicã întelepciune, Biserica Ortodoxã este nu numai una, ci si unicã. Dat fiind cã Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despãrtirea sau împãrtirea Bisericii este cu neputintã. Ca atare, niciodatã nu a existat vreo împãrtire a Bisericii, ci au existat si vor exista despãrtiri de Bisericã, asa cum vitele care de bunã voie rãmîn sterpe si cad uscate din Via divino-umanã cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unicã si de nedespãrtit a lui Hristos s-au despãrtit si au cãzut în felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au încetat a mai fi mãdulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cãzut mai întîi gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcãtuiesc legiunea eretico-schismaticã."[19]

Trecînd peste motivele politice si manevrele de culise din vremea anului 1054, putem spune cã practic "Biserica" Vechii Rome, aflatã sub jurisdictia papei, s-a rupt de Biserica Ortodoxã. Divizarea Bisericii ontologic este cu neputintã, pentru cã niciodatã n-a fost si nu poate fi o divizare a Bisericii. De-a lungul timpurilor s-au produs si se vor produce doar separãri de Bisericã, unitatea Bisericii rãmînînd strîns legatã de unitatea Capului[20] ei, Domnul Iisus Hristos, iar Sfîntul Ioan Gurã de Aur spune cã "între trup si cap nu exisã loc pentru nici un interval, cel mai mic interval ne-ar face sã murim".

Toatã aceastã eclesiologie ortodoxã a fost rãstãlmãcitã prin mîndria gîndirii apusene, si s-a pãgînizat de la un secol la altul de cãtre toti filozofii "teologi" latini, ce voiau sã-si arate superioritatea fatã de teologia greacã, culminînd în anul 1870, cînd la Conciliul I Vatican s-a promulgat dogma infailibilitãtii pontificale.

Infailibilitatea este o însusire naturalã divino-umanã si o functie naturalã divino-umanã a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al cãrui vesnic cap - Adevãrul - e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.

"Si asa a fost timp de veacuri, pînã cînd în veacul trecut la anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitãtii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centralã a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si apãrat atît de stãruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnãtate cît se poate de epocalã pentru întreaga soartã a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pãsit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate supremã, divinitate universalã. Panteonul european umanist si-a dobîndit Zeusul sãu."[21]

Sfîntul Iustin Popovici spune despre papã: "dogma infailibilitãtii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decît renasterea pãgînismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. "Horribile dictu", dar si urmãtorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitãtii papei a fost ridicat la rangul de dogmã umanismul închinãtor la idoli, si în primul rînd cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmã valoarea universalã, a fost ridicatã la rangul de dogmã criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Pãgînãtate ridicatã la rangul de dogmã. În felul acesta a ajuns sã fie dogmã autarhia omului european, dupã care timp de veacuri au nãzuit cu înfocare toate umanismele europene.

Uzurpînd prin dogma infailibilitãtii în favoarea sa, adicã în favoarea omului, toatã puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Bisericã în Biserica papistã si a devenit în ea totul în toate.

Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Bisericã si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si "moartea a doua" (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricãrui umanism. Totusi, înaintea Adevãratei Biserici a lui Hristos care de la arãtarea Dumnezeului-om Hristos existã în lumea noastrã pãmînteascã ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie[22], fiindcã nici o erezie nu s-a ridicat atît de radical si atît de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a fãcut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei - om ".[23]

Pãrintele Dumitru Stãniloae înfãtiseazã doctrina ortodoxã despre infailibilitatea papei cu urmãtoarele cuvinte: "Dacã nu-l avem pe Iisus Hristos în trãirea haricã, nu-l putem avea în nici un fel. Numai o singurã persoanã stã în legãturã cu El: e papa. Toti ceilalti oameni sunt avizati în legãturã cu papa, pentru a se bucura  prin intermediul lui, prin intermediul unei fãpturi asemenea celei inventate de arieni, de mîntuirea în Iisus Hristos. Caracteristica fundamentalã a crestinismului, care constã în surparea zidului despãrtitor dintre Dumnezeu si oameni (…) e înlãturatã în catolicism într-o nouã formã. Sobornicitatea crestinã, însãsi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfãcutã din îmbrãtisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformatã într-o societate pur laicã. (…) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o persoanã, cu papa în Vatican. (…) Tot ce conteazã e dependenta juridicã de o persoanã omeneascã. Misticul e transformat în juridic, viata în Bisericã devine o preocupare de bunã si uniformã orînduialã juridicã. Cuvintele religioase nu mai exprimã de aceea nici ele misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de precizãri pozitiviste, pãmîntesti."[24]

"Biserica" latinã îl pune pe credincios într-o falsã dilemã: sau Papa este infailibil, sau Biserica este failibilã. A accepta cea de-a doua ipotezã înseamnã a reduce Biserica la o societate umanã sau la un partid politic. A-l decreta pe papã infailibil înseamnã a-l pune pe om în locul Dumnezeului-om. Biserica Ortodoxã nu cunoaste un intermediar între Om si Dumnezeu: "Pãstorul este în cer, turma pe pãmînt."

Biserica Ortodoxã, cu Sfîntul Maxim Mãrturisitorul, mãrturiseste cã "dacã în Tainã, preotul este imaginea lui Hristos, el nu e deloc un vice-Hristos", iar cu Sfîntul Ioan Gurã de Aur crede cã: "Nu numai preotul atinge capul (celui botezat), ci si dreapta lui Hristos". Acestora li se opune cu totul dogma catolicã despre sacramente, care prin ex opere operato - care gãseste de ajuns ca un preot sã pronunte cuvintele Domnului "Acesta este Trupul Meu…" asupra pîinii si vinului, cu intentia de a face din ele Trupul si Sîngele lui Hristos, pentru ca asa sã fie - face Taina independentã de rugãciune si pocãintã. Toma d'Aquino împinge mai departe filozofia, spunînd cã un preot poate sfinti Trupul si Sîngele Mîntuitorului si în afara contextului liturgic, rezultînd cã rugãciunea de invocare a Duhului Sfînt numitã epiclezã[25] - din cadrul rugãciunilor Sfintei Liturghii pentru sfintirea darurilor - devine de prisos iar participarea credinciosilor inutilã. Astfel de misse, pe lîngã caracterul pur teatral, aduc în sufletul credinciosilor golire duhovniceascã, le desacralizeazã fiinta misticã si produc dezbinare între minte si suflet, le rationalizeazã comportamentul, transformîndu-i în rigoristi si îndreptãtori de sine. Înlãturarea lucrãrii treimice si subminarea puterii divine cu cea a persoanei prelatului, face ca Taina sã nu mai aibã nici o lucrare sfintitoare iar împãrtãsania sã fie golitã de orice sacralitate.

Un exemplu concret al conceptiei legaliste a mîntuirii este felul cum se practicã taina pocãintei de cãtre romano-catolici. "Pocãinta si mãrturisirea se desfãsoarã ca un proces. Cel ce se spovedeste îsi spune pãcatele, despãrtit de duhovnic si necunoscut de el (în binecunoscuta cãmãrutã de lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu existã legãturã pastoralã personalã si pãrtãsire bisericeascã, ci o legãturã legalã si impersonalã. Precumpãneste absolvirea legalã a pãcãtosului, iar nu iertarea, întoarcerea si reasezarea sa în casa pãrinteascã (Biserica) si îmbrãtisarea pãrinteascã."[26]

Vorbind despre Botez, canoanele si tîlcuirile Sfintilor Pãrinti sunt lãmuritoare si intransigente, iar aplicarea lor cu acrivie de-a lungul vremii a tinut în trezvie constiinta ortodoxã a romanilor. Privind istoria bisericeascã, observãm cã odatã cu schisma din 1054 au apãrut si divergentele referitoare la cult si practicarea lui. Dupã scurte perioade de "reconcilieri" pînã în 1439, totusi în 1756 patriarhii ortodocsi de Alexandria, Ierusalim, dar mai ales Chiril V al Constantinopolului au cerut oficial rebotezarea latinilor si a protestantilor în sinodul de la Istambul, în Rusia si Grecia s-a cerut acelasi lucru în 1667, iar Pidalionul de la Neamt pecetluieste prin acestea:

Canonul 46 - "Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfã, a se caterisi poruncim. Cã ce conglãsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15] "

Canonul 47 - "Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez dupã adevãr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de cãtre cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, sã se cateriseascã. Ca unul ce-si bate joc de Crucea, si de Moartea Domnului, si nu osebeste pe Ierei de cãtre minciunoierei. [Apost: 46, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95, 84; Carhid: 1]"

Canonul 68 - "Dacã vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, sã se cateriseascã si el si cel ce l-a hirotonisit. Fãrã numai de ar dovedi, cã de la eretici are hirotonia. Cã cei ce de unii ca acestia sunt botezati, sau hirotonisiti, nici credinciosi, nici Clerici este cu putintã a fi. [Apost: 46, 47; Sobor 1:  8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]"

Canonul 50 - "Dacã vreun Episcop, sau Presbiter nu va sãvîrsi trei afundãri ale unei Taine, ci o afundare, care se dã întru Moartea Domnului, sã se cateriseascã. Cã nu a zis Domnul întru Moartea mea botezati. «Ci mergînd, învãtati pe toate neamurile, botezîndu-i pe ei în Numele Tatãlui, si al Fiului, si al Sfîntului Duh» [Matei 28: 19]. [Sobor 2: 7]"

La rînduiala Sfîntului Botez se aminteste în Molitfelnic[27] de cuvîntul Sf. Simeon al Tesalonicului despre nasii la botez care trebuie sã fie ortodocsi, nicidecum eretici sau necunoscãtori ai drepte credinte[28]. Dacã nasii trebuie sã fie ortodocsi botezati, cum numai mirunsi ar trebui sã fie primiti penitentii catolici? Nu ne vine usor a crede cã din omisiune, numai cap. 62 al pomenitului sfînt este amintit în rînduiala botezului, ci se cuvenea a arãta si cele mai dinainte în care spune: "Iar de cînd s-au întîmplat izvodirea pentru dumnezeiescul Simbol, nu-1 mai avem pe Papã adevãrat nici Apostolesc, nici Pãrinte."[29] Dacã cenzuratul Molitfelnic din '92 si urmãtoarele ar urma Molitfelnicului bogat[30], la fila 314 am fi gãsit lãmurirea urmãtoare: "Dar dupã cum se vede în cartea ce se numeste Arãtare sau adunare pe scurt a Dumnezeiestilor Dogme ale credintei[31] aratã pentru îndumnezeitorul Botez cu mii de mãrturii de la toti Sfintii Prooroci, Apostoli, Ierarhi, prea înteleptii Dascãli, cã cel ce nu se va boteza în trei afundãri si în trei chemãri ale Sfintei Treimi, sau va fi stropit, nu este desãvîrsit botezat. De aceea dar în puterea acestor prea mari mãrturii, zicem cã tot felul de eretic si apusean sã se boteze desãvîrsit cu toatã orînduiala, iar nu numai cu ungere de mir."

În mod inexplicabil, poate datoritã rugãciunilor sãvîrsite la întrunirile ecumenice din ultima jumãtate a secolului, rigorismul Sfintilor Pãrinti a fost înmuiat în practica actualã bisericeascã, ajungînd pînã la a recunoaste Botezul catolicilor prin stropire si a le face primirea în Biserica Ortodoxã doar prin ungerea cu Sfîntul Mir si lepãdarea verbalã de papism, considerîndu-se despre acestia ca fiind doar înselati în unele privinte neesentiale de credintã. Sã ne aducem aminte cã de-a lungul vremurilor, Biserica a dat dovadã de o largã întelegere sau pogorãmînt, fãcut tocmai pentru îndreptarea si întoarcerea la dreapta credintã a ereticilor, dar de aici si pînã la a recunoaste tainele ereticilor ca valide, abuzîndu-se de iconomia si dragostea Bisericii - cea care nu se bucurã de nedreptate ci se bucurã de adevãr[32] - este o dovadã clarã de orbire duhovniceascã, datã în vileag de însusi dumnezeiescul Hrisostom care zice: "Cã a iconomisi se cuvine unde nu se face cãlcare de lege", iar tîlcuirea Canonului 46 Apostolic din Pidalionul de la Neamt întãreste: "Cu adevãrat rea iconomie este aceasta, cînd printr-însa, nici pe Latini putem ai întoarce, si noi cãlcãm scumpãtatea sfintitelor Canoane, si primim minciunobotezul ereticilor. Iar cum cã cu iconomie s-au fãcut închipuirea aceea, dintru aceasta este arãtat, cã pînã atunci rãsãritenii botezau pe apusenii cei ce se întorceau. Precum o mãrturiseste aceasta localnicul Sobor cel din Laterano Romei, care s-a fãcut la anul de la Hristos 1215 cã zice acesta în Canonul 4 cã rãsãritenii nu liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi fãcut mai-nainte apã sfîntã, spre curãtire. Si apoi zice, cã Rãsãritenii al doilea boteza pe Apusenii cei ce veneau la Biserica Rãsãritului, adicã ca pe unii ce nu aveau botez sfînt si Apostolesc. (Dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24)."

Considerãm pilduitoare si vrednice spre luare aminte doar mãrturiile Sf. Nicodim Aghioritul, Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul si ale lui Paisie Velicicovschi în a lãmuri aceastã problemã. În rãspunsul cãtre Patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului, sfîntul pãrinte Nicodim sfãtuieste despre botezul unui cãlugãr transilvãnean "molipsit de întinãciunea latinilor" ce a fost botezat prin stropire, ca "sã fie botezat cu botezul Bisericii noastre de Rãsãrit"[33] urmînd apoi sã primeascã, dupã o duhovniceascã sfãtuire, si Taina Cãlugãriei[34]. Se vede cît de mult se nesocotea în acea vreme botezul prin stropire si cum procedau sfintii cu dragoste de adevãr. Profund cunoscãtor al canoanelor Bisericii, Sfîntul Ioan Iacob nici mãcar nu primea a sta de vorbã cu catolicii pînã ce acestia nu se botezau[35], iar din timpul Cuviosului Paisie asa a rãmas mãrturia: "Iarã prea cuviosul asupra  tuturor celor ce venea de supt stãpînirea papii, sãvîrsea aceastã mare tainã a Botezului, fãrã de nici o împiedicare sau îndoire, ca pre o prea de nevoie, la mîntuirea omului"[36] si încã "Au ereticii rîmleni (romano-catolici, nn) cu al lor papã? Bine stiu cã vei zice cã sunt eretici si de vreme ce sunt eretici, precum si adevãrat sunt, atunci Sfînta noastrã Bisericã îi afuriseste pe dînsii. Si pe care Sfînta Bisericã îi afuriseste, si eu, împreunã cu Biserica, fiul ei fiind, îi afurisesc"[37] iar despre uniati: "Cã pentru alte rãtãciri si erezii rîmlenesti, ce nu se cuvine de acum sã si mai vorbim cã si cu toate ereziile cele rîmlenesti s-au amestecat si cu ele se unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor nãdejde de mîntuire? Nicidecum. Numai pentru Botez îti voi vorbi tie din Scripturi, fãrã de care nu poate avea nimeni nãdejde de mîntuire."[38]

Sã vedem însã indicatiile din Catehismul Bisericii Catolice despre administrarea Botezului: "În caz de necesitate, orice persoanã, chiar nebotezatã, poate sã boteze dacã are intentia cerutã. Intentia cerutã este sã vrea sã facã ceea ce face Biserica atunci cînd boteazã si sã foloseascã formula baptisimalã trinitarã" (Cap. 1256) iar mai jos declarã cã: "A lega eficacitatea numai de materializarea rugãciunilor sau semnelor sacramentale în afara dispozitiei interioare pe care acestea le pretind, înseamnã a cãdea în superstitie" (Cap. 2111).

"Zice încã si Dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea "La început era cuvîntul") "Nu te amãgeascã pe tine o ascultãtorule adunãrile ereticilor, cã au Botez dar nu luminare. Si se boteazã cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineazã." Ci si sfîntul Leon în epistolia cea cãtre Nichita zice: "Nici un eretic dã sfintenie prin taine." Iar Ambrosie în cuvîntul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: "Botezul celor rãu cinstitori de Dumnezeu, nu sfinteste."[39]

Abaterea dogmaticã si canonicã a retras latinilor Duhul Sfînt, dacã nu au Duhul Sfînt nu au har, iar dacã nu au har nu au preotie, dacã nu au preotie nu au Sfinte Taine, dacã nu au Sfinte Taine nu au mîntuire. Tocmai lipsa Duhului Celui Sfînt si dãtãtor de viatã face din tainele latinilor un teatru vrednic de plîns, în care omul implorã harul unui dumnezeu fãurit dupã trebuintele si placul sãu.

Totusi se vorbeste mult despre scrierile si vietile sfintilor catolici. Dar este de ajuns sã ai cîteva viziuni cutremurãtoare, sã radiezi de cuviosie si sã te supui papei, pentru a fi declarat sfînt chiar înainte de moarte. Amintim doar de Toma d'Aquino (†1274) care în timpul somnului a fost pus la fiert în apã cu ulei si dupã o înselãtoare luminã si stigmatizare, carnea s-a desprins de oase, acestea au fost declarate relicve sfinte, au fost puse în tuburi de aur dinainte pregãtite si au fost rãspîndite la diverse abatii si catedrale[40]. Cîtã deosebire de sfintii nostri ortodocsi, care nu conteneau în a-si vedea pãcatele si a respinge orice slavã vizionarã. Este bine sã stim cã dupã schismã catolicii nu mai au sfinti, mãrturie rãmînînd lipsa moastelor întregi. Pentru a putea pecetlui sirul minunilor dumnezeiesti fãcute pentru vãdirea înselãrii catolice, amintim numai prãbusirea zidurilor Mãnãstirii Xiropotamu din Muntele Athos la anul 1274, asupra nefericitilor ieromonahi ce amenintati fiind cu moartea au cutezat sã sãvîrseascã în biserica mãnãstirii liturghia latinã.[41]

În fata încercãrilor habsburgilor care stãpîneau Transilvania din 1688, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea s-au ridicat împotriva unirii fortate cu Roma, nenumãrati apãrãtori ai dreptei credinte ce au fost bãtuti, întemnitati, alungati si martirizati. Pomenim aici pe mucenicul Oprea  (Miclãus) din Sãlistea Sibiului, preotul Moise Mãcinic din Sibiel, preotul Ioan din Gales, precum si ieromonahul Visarion Sarai, care prin puterea cuvîntului a întãrit credinta strãmoseascã si a stîrnit oprobiul ereticului episcop unit de atunci, Inochentie Micu, care scria: "La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la bisericã, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i îngroapã fãrã prohod si fãrã mîngîieri duhovnicesti, copii si-i boteazã prin femei bãtrîne si se întîmplã si alte pagube duhovnicesti de felul acesta."[42] Tot în aceeasi perioadã s-a ridicat si ieromonahul Sofronie de la Cioara, care prin diferite scrisori, memorii[43] si proclamatii a reusit ca la 18 februarie 1761 la Alba Iulia sã adune un "Sinod" ale cãrui hotãrîri a dat peste cap cei 60 de ani de robie pãgînã, zeci de sate lepãdînd uniatia. Drept urmare, Maria Tereza a împuternicit pe generalul Bukow a distruge cu tunurile cele aproximativ 200 de schituri si mãnãstiri care existau pe atunci în Transilvania. În urma acestei barbarii, practic, n-a mai rãmas nici urmã de viatã monahalã ortodoxã, Biserica ducîndu-si crucea prin codrii si munti.

Lupta împotriva uniatilor catolici a dat de partea ortodocsilor mãrturisitori si mucenici si a demonstrat istoriei cã Ortodoxia iese biruitoare chiar si atunci cînd toate altarele de piatrã sunt pîngãrite si distruse, si cã Ortodoxia va rãmîne vesnicã si lucrãtoare în altarele inimilor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.

Intruparea în Biserica Ortodoxã nu poate fi realizatã prin Taine care se sãvîrsesc în afara limitelor sale canonice. Mîntuirea omului se realizeazã numai în Hristos si în Bisericã, dar în acelasi timp nu putem sista lucrarea Bisericii, deci implicit a Duhului Sfînt, numai la limitele canonice. Dar dacã omul nu se încorporeazã în Trupul Bisericii, nu se împãrtãseste de Sfintele Taine si nu lucreazã virtutile, nu va avea parte de mîntuire. "S-a observat din istoria Bisericii cã, în perioadele cînd crestinii deveneau mai secularizati, s-au alcãtuit si mai multe canoane, astfel ca poporul sã discearnã nestatornicia sa duhovniceascã, sã deosebeascã binele de rãu si sã fie cãlãuzit pe calea spre mîntuire. Gresita folosire a legii, prefãcînd-o din mijloc în scop, din leac în ideologie, este legalismul nesãnãtos care întemeiazã dreptatea fariseicã si îndreptãtirea de sine care nu mîntuiesc pe om."[44]

Tocmai aici intervine diferenta. Dacã acum o mie de ani s-a produs o rupturã în Bisericã numitã Schismã, astãzi nu mai putem vorbi de acelasi lucru în biserica latinã, deoarece aceasta, dimpreunã cu toti teologii si papii ce au urmat ruperii, au alunecat încet dar sigur spre erezie, ajungînd astãzi sã putem vorbi despre "teologia" catolicã ca despre un sistem filozofic evoluat, iar despre eclesiologia latinã ca un stil arhitectonic futurist, în care omul prin papã tine locul lui Dumnezeu pe pãmînt si tot el distribuie contribuabililor locuri în rai prin diverse indulgente si dispense[45]. Dacã în primii ani de dupã Schismã reprimirea latinilor în Biserica Ortodoxã se fãcea doar prin Mirungere - lucru pe deplin justificat deoarece atunci încã mai aveau Botezul Bisericii Apostolice - astãzi depãrtãrile dogmatice si abaterile canonice impun Bisericii Ortodoxe si clerului slujitor rebotezarea catolicilor, pentru a le deschide sufletul spre calea cea dreaptã a mîntuirii si a împiedica infuziunea de credinciosi hibrizi, de pseudo-ortodocsi mostenitori ai rãzvrãtirii si egocentrismului latin ce ar putea isca dihonie în sînul Bisericii.

Se cuvine asadar a nu ne lãsa purtati de fãcãtorii de basme care cautã cu dinadinsul a ne dovedi necesitatea unei depline reforme a teologiei în favoarea aplicãrii studiului comparat istoric în sfera religiei, a emancipãrii fatã de autoritatea supranaturalã a Bibliei si a admiterii principiului dezvoltãrii dinamice a credintelor religioase - contra neschimbabilitãtii dogmelor.

Catolicismul roman plecînd de la aceastã idee, tinde tocmai la întemeierea unei împãrãtii universale, tinde la întemeierea acelei Civitas Dei, care sã uneascã toatã omenirea într-un organism bisericesc cu un singur cap. Dar întrucît el pricepe crestinismul numai unilateral si orizontal, aceastã tendintã fireascã si legitimã a crestinismului a degenerat într-o tiranie crudã, împotriva cãreia se revoltã simtul national. Pricepînd crestinismul ca o nouã teocratie politicã, asemenea celei a Vechiului Testament, catolicismul roman în activitatea sa unificatoare n-a pãsit în calitate de Bisericã, ci în calitate de stat, de imperiu puternic, care ar fi avînd dreptul sã înghitã toate popoarele si statele.

Nu existã viclenie a vremii împotriva cãreia Biserica Ortodoxã sã nu aibã leac: se ridicã împotriva celorlalte "biserici" prin unicitate, se înrãdãcineazã si creste în viata neamului prin sfintenie, se opune globalizãrii prin sobornicitate si se ocîrmuieste spre adevãr prin ascultarea apostoleascã.

Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreunã cu unitatea de credintã si pururea învãtãtura Mîntuitorului viazã în învãtãtura Apostolilor si a Sfintilor Pãrinti. Niciodatã întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodatã Sinoadele ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Sinoadele anterioare, niciodatã Sfînta Traditie nu va fi supusã revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodatã nu ne vom aseza deasupra Bisericii prin împãrtãsirea unor experiente personale ce contrazic experienta infailibilã a Bisericii, niciodatã nu vom reduce Biserica la vreo mãsura personalã sau hotãrîre statalã, cãci atunci cînd vom încuviinta cea mai micã dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii si ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mîntuitorul si Domnul nostru Iisus Hristos.

Fatã de toate aceste abateri de la învãtãtura Bisericii primare - adevãrata Bisericã ecumenicã - Biserica Ortodoxã nu deznãdãjduieste si nutreste speranta cã pînã la urmã adevãrul va triumfa, iar biserica romano-catolicã va reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sã se elibereze ea însãsi de greutatea apãsãtoare a inovatiilor sale dogmatice, cultice si disciplinare, întrucît aceste teorii dogmatice sunt cu totul strãine de adevãratul duh al Evangheliei lui Hristos si continuã sã împingã Apusul în bezna infailibilitãtii mintii sale.


Note bibliografice


1 La 27 noiembrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea a multumit "prietenilor" sãi prin anularea excomunicãrii masonilor, pronuntatã oficial în Codex Iuris Canonici.
2 Este regretabil faptul cã unii teologi se hazardeazã în ale lor tîlcuiri sã facã pogorãminte pãgubitoare Bisericii, prin unele functiuni pentru care autoritatea eclesialã a acordat întotdeauna dezlegare de canoane, fãcînd prin aceasta o inocentã justificare a statutului de arhiereu presedinte (Papa), de popã patron sau parlamentar, aducînd cerintele Bisericii la trebuintele vremii.
3 Nota tîlcuirii Canonului 83 Apostolic, Pidalionul, M-rea Neamt, 1844.
4 Catehismul Bisericii Catolice, cap. 1121 si 1582.
5 Inventatã de Augustin împotriva donatistilor.
6 Adoptînd faptul cã Duhul Sfînt purcede din Tatãl si din Fiul, Biserica Romano-Catolicã a rupt pecetile Sfintelor Sinoade Ecumenice, cãlcînd hotãrîrile Sfintilor Pãrinti si ale Papilor anteriori, si a pricinuit Schisma din 1054.
7 Biserica catolicã nu mai respinge nimic din sacralitatea Ortodoxiei ci doar "mãrturiseste" neîncetat pe Hristos ca fiind "Calea, Adevãrul si Viata (Ioan 14, 16) … în care Dumnezeu a împãcat pe toti cu Sine", ultima parte fiind în contradictie cu chiar spusele Mîntuitorului: "Toti cîti au venit mai înainte de Mine sunt furi si tîlhari" (Ioan 10, 8).
8 Catehismul Bisericii Catolice, cap. 255.
9 Succesiunea apostolicã în Biserica Ortodoxã a stat nu numai în punerea mîinilor a doi sau trei episcopi, nici în folosirea unei formule, ci în primul rînd în mãrturisirea adevãrului de credintã. Un preot sau episcop care înceteazã "de a mai rãspîndi drept si cu credintã cuvîntul adevãrului", înceteazã de la sine a mai fi preot sau episcop, devenind un pseudo-pãstor.
10 Vã voi trimite pe Duhul Sfînt Care de la Tatãl purcede (Ioan 15, 26)
11 Sfîntul Marcu al Efesului, în a 5-a Praxã a Sinodului din Florenta zice, cã, peste treizeci de Simboale ar fi alcãtuit ereticii împotriva cuvîntului "deofiintã". Precum si Dumnezeiescul Marcu al Efesului în Sinodul ce s-a fãcut în Florenta prea-vitejeste aceasta o a dovedit. Dar ce zic cu alt fel de grãire? Nu este iertat a schimba ceva din sfîntul Simbol, nu numai o zicere, ci nici mãcar o singurã silabã. Si cã aceasta este adevãratã, martor este iarãsi însusi Dumnezeiescul Chiril acesta. Iar cînd zic Chiril, pe însusi al 3-lea Sinod Ecumenic îl zic. Cã acela a fost Exarh al Sinodului, si mai ales Sinodul este care grãieste prin gura lui. Cã scriind acesta în cea cãtre Ioan al Antiohiei, acestea zice: "Dupã nici un chip suferim a se clãti de cãtre oarecare Credinta cea hotãrîtã, adicã Simbolul Credintei, al sfintilor Pãrintilor nostri celor adunati în Niceea dupã vremi alcãtuit. Nici însusi nouã dãm voie, sau altora, ori zicere a schimba din cele puse acolo, sau o silabã a o trece." Si dacã nici o silabã a o schimba cineva nu este iertat, cu mult mai vîrtos nici a adãogi ceva întru el, nici a scãdea. Pentru aceasta Papa Agaton în timpul Sinodului al 6-lea scriind cãtre împãratii Romani zicea: "Una si mai aleasã pentru totdeauna a avea ne rugãm si credem, ca nimic afarã de cele canonicesti hotãrîte, sã se împutineze, nici sã se schimbe, nici sã se adaoge, si acestea cu graiurile si cu întelegerile neschimbate sã se pãzeascã." Iar Sinodul al 7-lea zice: "Noi legiuirile Pãrintilor le pãzim, noi pe cei ce au adaos, sau scad din Bisericã îi anatematisim." Dar nu cumva altele au zis si altele au fãcut cu lucrul? Nu. Ci si cu lucrul si în faptã au adeverit cuvintele acelea, fãrã a adãogi sau a scãdea în Obstescul Simbol toate Sinoadele cele Ecumenice de la cel al 3-lea încoace (Tîlcuirea Canonului 7 Apostolic, Pidalionul de la Neamt).
12 Protestul staretilor din mãnãstirile athonite (începînd cu Simonopetra) a fost prompt: au oprit pomenirea patriarhului Athenagoras la slujbele sfintei liturghii. Numeroasele amenintãri cu caterisirea si expulzarea (doi stareti au fost maziliti) au fãcut ca pînã astãzi lucrurile sã fie oficial reintrate "în normal".
13 Sf. Iustin Popovici, Biserica si statul, Schitul Serafim de Sarov,1999, p.44.
14 În aceasta si constã chestiunea dipticelor, care nu înseamnã doar rînduiala pomenirii la liturghie, ci rînduiala Bisericilor la Sinoade.
15 Sf. Iustin Popovici, op.cit., p.47.
16 Sfîntul Ioan Maximovici în cartea sa "Cinstirea Maicii Domnului în traditia ortodoxã" spune cã "învãtãtura Imaculatei Conceptii neagã biruinta Fecioarei asupra ispitelor, preschimbînd-o dintr-o biruitoare, cãreia i se cuvine sã primeascã cununa slavei, într-o unealtã oarbã a voii Dumnezeiesti".
17 Sf. Ciprian al Cartaginei, De catolicae Ecclesiae unitate, 6, P.L. col.504A.
18 Georgios Mantzaridis, Globalizare si universalitate, Ed. Bizantinã, 2002, p.47
19 Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxã si ecumenismul, Ed. Orthodox Kypseli, Tesalonic, 1974
20 Hristos este capul trupului Bisericii (Coloseni 1,18).
21 Sf. Iustin Popovici, op.cit., p.120.
22 Erezie universalã, n.r.
23 Sf. Iustin Popovici, op.cit., p.125.
24 Pr. Dumitru Stãniloae, Ortodoxie  si romînism, pp.100-101.
25 Gratie "epurãrilor canonice" din ultimii ani, Liturghierele ortodoxe au suferit o grozavã pîngãrire chiar în miezul rugãciunilor de invocare a Sfîntului Duh. Comparînd varianta actualã, Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfîntul Tãu Duh în ceasul al treilea, Apostolilor Tãi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieste nouã, celor ce ne rugãm Tie, cu cele ale Liturghierelor tipãrite pînã în vremurile lui Carol II: Doamne… ci ne înnoieste pe noi, cei ce ne rugãm Tie, observãm cã simpla modificare a cuvintelor face ca preotul sãvîrsitor sã rosteascã niste blasfemii prin care roagã pe Tatãl sã înnoiascã persoana treimicã a Duhului Sfînt la cerere.
26 Arhim. Gh. Kapsanis, Predania ortodoxã si papismul, Sf. Munte Athos, 1979, p.12.
27 Molitfelnic, Ed. IBMBOR, 1992, p.28.
28 "…Unii ca acestia [ereticii] si taina o leapãdã si pe copii lor nu-i lumineazã ci mai vîrtos îi întunecã. Iar preotul care slujeste se face pãrtas celor depãrtati de Dumnezeu…cel ce face unele ca acestea osîndit este", op.cit., p.28
29 Sfîntul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Rãdãutilor, anul 2002, vol.I
30 Tipãrit la Mãnãstirea Neamt în 1843.
31 În cap. Însemnãri oarecare a Dumnezeiestilor Taine, pg. 311, carte tipãritã la Mãnãstirea Neamt în 1816.
32 I Corinteni 13, 6
33 Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Hranã duhovniceascã, Ed. Luminã din Luminã, Bucuresti, 2000, p.527.
34 Inventatorul teoriei celor sapte Taine este catolicul Petru Lombardul (sec. XIII), teorie pe care se sprijinã si anatemele papale de la Conciliul de la Trento (1545-1563) cãtre cei care vor  recunoaste un numãr mai mare sau mai mic de taine. A limita la sapte numãrul Tainelor înseamnã a restrînge puterea Duhului Sfînt în numele unei filozofii mult prea omenesti.
35 Sf.Ioan Iacob, op.cit.
36 Viata Cuviosului Paisie de la Neamt (Mss 154 din Biblioteca M-rii Neamt), Ed.Trinitas, 1997, p.61.
37 Sf. Paisie de la Neamt, Cuvinte si scrisori duhovnicesti II, Ed. Tipografia Centralã, 1998, p.49.
38 Sfîntul Paisie de la Neamt, Cuvinte si scrisori duhovnicesti I, Ed. Tipografia Centralã, 1998
39 Tîlcuirea Canonului 46 Apostolic, Pidalionul de la Neamt.
40 Alex M. Stoenescu, Patimile Sfîntului Tommaso d'Aquino, Ed.Humanitas, p.316.
41 Sf. Ioan Iacob Hozevitul, op.cit., p.516.
42 Proloage, vol.I, ziua 21 oct, numai în cele tipãrite pînã în 1998, an dupã care citatul a fost scos…
43 Într-un impresionant memoriu din anul 1757, credinciosii ortodocsi declarau: "A venit vremea cã ne-am dus la mormintele mortilor si am zis: Iesiti morti din gropi, sã intrãm noi de vii, cã nu mai putem rãbda pedepsele ce ne vin de la popii uniti si de la domnii tãrii. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei sãsesti, nici pe domnii cei nemtesti, nici pe cei unguresti. Cã toate temnitele le-au umplut de noi pentru legea cea greceascã (ortodoxã, n.n.) si atîta ne-au prãdat, venind cu cãtane pe capul nostru, cît nu stim cu ce o sã plãtim portia împãratului".
44 Mitr. Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Ed. Sofia, Bucuresti, 2000, p.143.
45 Amintim doar "pogorãmîntul" papal prin care cel care a omorît un cardinal (sau papã), prin plata a 39 tournois (9 ducati) era absolvit de crimã înaintea lui Dumnezeu.
Pagina anterioarã Sus