O EPISTOLÃ ATHONITÃ


 de Sinaxa Extinsã a Sfîntului Munte Athos



În ochii pãrintilor din Sfîntul Munte Athos, respectul total pentru adevãr este una din primele îndatoriri pe care le impune iubirea pentru aproapele. Ei nu au nici o pozitie doctrinarã aparte, ci mãrturisesc pur si simplu credinta Bisericii Ortodoxe: "Biserica este una. Aceastã Bisericã una si adevãratã, care pãstreazã continuitatea vietii ecleziale, adicã unitatea Traditiei este Ortodoxia. A admite cã aceastã Bisericã una si adevãratã nu existã pe pãmînt în stare purã ci cã ar fi partial continutã în diferite «ramuri», înseamnã... a nu avea credintã în Bisericã si în Capul acesteia".

Fãrã ostentatie, cãlugãrii athoniti tin ca aceastã convingere sã se înscrie în fapte. Nu pot aproba manifestãri sau vorbe care ar implica o recunoastere practicã a "teoriei ramurilor". Unitatea crestinilor, care le e la fel de pretioasã ca oricãrui alt crestin, nu poate fi împlinitã decît prin alãturarea neortodocsilor la întregul si plinãtatea credintei apostolice. Ea n-ar putea fi rodul unor compromisuri si eforturi nãscute dintr-o aspiratie omeneascã si fireascã la unitate a unor oameni care nu dau douã parale pe învãtãtura încredintatã Bisericii.

În materie de ecumenism, ca si în viata duhovniceascã, atitudinea Athosului este alcãtuitã din luciditate si discernãmînt.

Traditia spiritualã a Muntelui Athos este în esenta ei identicã cu cea în care trãiau Pãrintii si, în particular, toti vechii cãlugãri din Apus, într-o perioadã în care schismele si divizãrile nu distruseserã încã unitatea spiritualã a Europei. Drept pentru care, redãm în cele ce urmeazã textul scrisorii Pãrintilor athoniti referitoare la Documentul de la Balamand, ca pe un rãspuns patristic la o problemã contemporanã de o mare importantã:


Sanctitãtii Sale, Patriarhul ecumenic,
Pãrintele si Stãpînul nostru, Bartolomeu

Prea Sfintite Pãrinte si Stãpîne,

Unirea Bisericilor sau pentru a vorbi mai precis, revenirea heterodocsilor la Biserica noastrã, sfîntã, soborniceascã, apostoleascã si ortodoxã este o dorintã fireascã a noastrã, ca sã se împlineascã rugãciunea Domnului: "Toti sã fie una" (Ioan 17,21), rugãciune pe care o primim si o împãrtãsim total în sensul ei ortodox. Dupã cum scrie profesorul J. Romanides: "Hristos se roagã aici pentru ca ucenicii Lui si ucenicii ucenicilor Lui sã fie una în perspectiva slavei Sale încã din aceastã viatã, ca mãdulare ale Trupului Sãu, adicã ale Bisericii...". Iatã de ce, de fiecare datã cînd crestinii heterodocsi ne viziteazã, desi îi primim cu dragoste în Hristos si le oferim ospitalitate, constientizãm totusi cu durere despãrtirea noastrã în credintã si imposibilitatea de a lega relatii ecleziale cu ei.

Schisma dintre ortodocsi si anticalcedonieni si apoi cea dintre ortodocsi si occidentali constituie o adevãratã tragedie, cu care nu trebuie sã ne obisnuim si s-o acceptãm linistiti si resemnati.

Asadar, întelegem eforturile care vizeazã unirea numai atunci cînd sunt fãcute cu frica lui Dumnezeu si în acord cu traditia ortodoxã, cînd ele nu rezultã în nici un caz din micsorarea sau anularea dogmelor ortodoxe si nici din indiferenta tolerantã fatã de mãrturisirile strîmbe ale, heterodocsilor - pentru cã o astfel de unire nu va fi o unire întru Adevãr, si ca atare nu va fi niciodatã acceptatã cu adevãrat de Bisericã, nici binecuvîntatã de Dumnezeu. Asa cum spun Sfintii Pãrinti: "Binele nu e bine decît cînd e bine fãcut".

Dimpotrivã, o astfel de falsã unire ar provoca noi schisme, noi dureri si diviziuni în trupul astãzi unit al Ortodoxiei. În aceastã privintã am spune cã, în fata marilor schimbãri care s-au produs în tãrile de traditie ortodoxã si în fata violentului curent care se manifestã sub diferite forme la scarã mondialã, Biserica Ortodoxã, care este una, sfîntã, soborniceascã si apostoleascã, ar trebui, pe de-o parte, sã consolideze coeziunea Bisericilor locale, avînd grijã de membrii ei rãniti si restabilindu-i spiritual, si, pe de altã parte, constientã de ea însãsi, sã predice puternic si limpede, umanitãtii decãzute, puterea mîntuitoare, harul unic care-i apartine.

În acest duh urmãrim, atît cît ne permite angajamentul monahal, manifestãrile si dialogurile miscãrii numitã ecumenicã si constatãm cînd divizarea cuvîntului adevãrului, cînd compromisurile si concesiile în chestiuni fundamentale de credintã.

Asadar, actele si declaratiile reprezentantilor Bisericilor ortodoxe ne-au pricinuit o adîncã mîhnire, pentru cã sunt lucruri nemaiauzite si total contrare credintei noastre.

Mentionãm mai întîi cazul Prea Fericitului Patriarh al Alexandriei, care a declarat cel putin de douã ori cã noi, crestinii, ar trebui sã-l recunoastem pe Mahomed ca profet! - si nimeni pînã astãzi nu l-a criticat pe acest Patriarh asa de grav rãtãcit, care a continuat sã conducã destinele Bisericii sale ca si cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Pãrãsim, deci, limitele sincretismului pancrestin si intrãm în sincretismul tuturor religiilor!

În al doilea rînd, vã aducem la cunostintã cazul Patriarhului Antiohiei care, fãrã consimtãmîntul unanim ortodox, a intrat în comuniune liturgicã cu anticalcedonienii Antiohiei, fãrã sã se fi gãsit cea mai micã solutie la foarte gravele probleme ale acceptãrii lor de cãtre Sinoadele ecumenice posterioare Sinodului III si, mai ales, Sinodului de la Calcedon, care constituie o temelie de nezdruncinat a Ortodoxiei.
Din nefericire, nici în acest caz n-am vãzut proteste din partea vreunei Biserici ortodoxe.

Dar motivul cel mai serios de neliniste este brusca si inadmisibila schimbare de atitudine a ortodocsilor, asa cum reiese din continutul declaratiei comune de la Balamand din iunie 1993 a Comisiei mixte pentru dialog între ortodocsi si romano-catolici, care adoptã teze antiortodoxe si asupra cãreia tinem în mod special sã atragem atentia Sanctitãtii Voastre.

Pentru a începe, se cuvine sã recunoastem cã declaratiile pe care Sanctitatea Voastrã le-a dat din cînd în cînd în privinta uniatismului, considerat un obstacol de neocolit în calea dialogului dintre ortodocsi si romano-catolici - ne-au linistit.

Textul în cauzã dã, cu toate acestea, impresia cã declaratiile Voastre au fost ocolite, cã uniatismul beneficiazã de amnistie si se vede chiar invitat la masa Dialogului Teologic, în ciuda respingerii categorice din partea Conferintei panortodoxe din Rodos: "Iatã de ce am hotãrît sã pretindem, ca o conditie prealabilã pentru reluarea dialogului, ca toti agentii si propagandistii uniatismului de la Vatican sã fie îndepãrtati definitiv din tãrile ortodoxe, si ca toate Bisericile numite unite sã fie supuse si încorporate Bisericii Romei, deoarece uniatismul si dialogul sunt absolut incompatibile". Pentru a ne justifica nelinistea, vom aduce ca dovadã, între altele, articolul Înalt Prea Sfintitului mitropolit Demetriados K. Hristodulos, apãrut în "Biserica Pireului", din care vom cita cîteva fragmente.

Dar tezele ecleziastice ale acestui document provoacã încã un si mai mare scandal, Sanctitate. Vom mentiona rãtãcirile cele mai strigãtoare la cer.

Citim în articolul 10: "Ca reactie la Biserica Catolicã ce, pretinzîndu-se unica depozitarã a mîntuirii, îsi exersa eforturile misionare în detrimentul ortodocsilor - Biserica Ortodoxã, la rîndul ei, a adoptat aceeasi conceptie, potrivit cãreia numai la ea se gãseste mîntuirea. Pentru a asigura mîntuirea «fratilor rãtãcitii», ajungea chiar sã-i reboteze pe crestini, uitînd exigentele libertãtii religioase a persoanelor si a actelor de credintã, exigente la care epoca respectivã era putin sensibilã".

Noi, ortodocsii, nu vom putea admite niciodatã un astfel de punct de vedere, dat fiind faptul cã Sfînta noastrã Bisericã Ortodoxã nu a început sã se creadã singura depozitarã a mîntuirii ca reactie la uniatism, ci cu mult înainte de el, încã din epoca în care, din motive dogmatice, s-a produs schisma. Biserica Ortodoxã nu i-a asteptat pe uniati pentru a întelege cã ea este continuatoarea autenticã a Bisericii una, sfîntã, soborniceascã si apostoleascã a lui Hristos, pentru cã ea a avut întotdeauna constiinta cã papismul e o erezie. Dacã n-a folosit prea des acest termen de "erezie", a fãcut-o dintr-un motiv explicat de Sfîntul Marcu al Efesului: "Latinii nu sunt numai schismatici, ci eretici, iar dacã Biserica n-a proclamat acest lucru foarte clar a fost pentru cã natiunea lor era mult mai numeroasã si mai puternicã decît a noastrã... înaintasii nostri n-au vrut sã-i zdrobeascã pe latini ridiculizîndu-i si stigmatizîndu-i cu numele de eretici pentru cã desi îi asteptau sã se întoarcã, fãceau toate eforturile sã le menajeze prietenia".

Atunci cînd uniatii si misionarii Romei au nãvãlit în Anatolia noastrã pentru a-i converti, mai ales prin mijloace dubioase, pe ortodocsii slãbiti de grele încercãri - tacticã mult folositã si astãzi de ei, Ortodoxia a trebuit sã predice adevãrul nu pentru a face prozelitism de tip roman, ci pentru a-si proteja turma.

Astfel, Sfîntul Fotie a denuntat de mai multe ori Filioque ca o erezie si pe adeptii ei ca rãu-mãrturisitori (kakodocsi).

Sfîntul Grigorie Palama spune despre occidentalul Varlaam cã, venit la Ortodoxie, n-a arãtat "ca sã spunem asa nici un semn de sfintire primit de la Biserica noastrã, care ar fi putut sterge pãcatele cu care a venit".

Este clar cã Sfîntul Grigorie îl considerã pe Varlaam un eretic care are nevoie de harul sfintitor pentru a intra în Biserica Ortodoxã.

Formula utilizatã în articolul 10 aruncã pe nedrept vina asupra Bisericii Ortodoxe, pentru a o atenua pe cea a sustinãtorilor papismului. Cînd i-au rebotezat ortodocsii pe romano-catolici si pe uniati independent de vointa lor, cãlcîndu-le în picioare libertatea religioasã? Si dacã existã exceptii, ortodocsii care au semnat acest text n-ar fi trebuit sã uite cã cei care au fost rebotezati "independent de vointa lor" erau urmasii ortodocsilor care fuseserã uniti cu forta, cum a fost cazul în Polonia, Ucraina si Transilvania! (vezi articolul 11).

Citim în articolul 13: "De fapt, mai ales dupã conferintele panortodoxe si al doilea Conciliu al Vaticanului, redescoperirea si punerea în valoare, atît de cãtre ortodocsi cît si de cãtre catolici, a Bisericii drept comuniune au schimbat radical perspectivele si deci si atitudinile fundamentale. Ambele pãrti au recunoscut cã ceea ce Hristos a încredintat Bisericii Sale - profesia de credintã apostolicã, împãrtãsirea cu aceleasi taine, mai ales preotia unicã celebrînd jertfa unicã a lui Hristos, succesiunea apostolicã a episcopilor - nu poate fi considerat proprietatea exclusivã a uneia singure dintre Bisericile noastre. În acest sens este evident cã orice rebotezare este exclusã".

Redescoperirea Bisericii drept comuniune are desigur sens pentru romano-catolici care, în fata impasului în care se gãseau din cauza eclesiologiei lor absolutiste, au fost constrînsi sã se întoarcã, printr-un joc dialectic, spre caracterul comunitar al Bisericii. Asadar, alãturi de o extremã, aceea a puterii absolute, ei pun altã extremã, aceea a puterii colegiale, asezîndu-se întotdeauna, în acest du-te vino, pe aceeasi bazã antropocentricã. Biserica Ortodoxã, dimpotrivã, a avut întotdeauna si conservã constiinta de a fi nu o simplã comuniune, ci o comunitate teandricã sau, cum spune Sfîntul Grigorie Palama în "Tratatul despre purcederea Sfîntului Duh" (2,78), o "comuniune de îndumnezeire". Or, comuniunea de îndumnezeire nu este numai necunoscutã, dar ea este teologic incompatibilã cu teologia romano-catolicã, care refuzã sã accepte energiile create ale lui Dumnezeu, singurele prin care aceastã comuniune poate exista.

Acestea fiind zise, constatãm cu cea mai mare tristete cã, în articolul cu pricina, sfînta noastrã Bisericã Ortodoxã este pusã la egalitate cu Biserica Romano-Catolicã rãu-mãrturisitoare.

Sunt trecute cu vederea gravele diferente teologice - Filioque, primatul papal, infailibilitatea, harul creat etc. - si este fabricatã o unire artificialã fãrã cel mai mic acord asupra dogmelor.

Asadar se dovedesc adevãrate previziunile care anuntau unirea planificatã de Vatican si în care, de voie, de nevoie, se vor gãsi angajati ortodocsii - cum spunea Sfîntul Marcu al Efesului. Acestia din urmã se gãsesc, de fapt, si astãzi în situatii politice si nationale extrem de dificile, fiind supusi uneori unor state cu altã religie. Unirea va fi deci acceleratã si realizatã fãrã acordul asupra diferentelor dogmatice. Planul în cauzã constã în a pecetlui unirea fãrã a se tine cont de divergente, printr-o recunoastere reciprocã a Tainelor si a succesiunii apostolice a fiecãrei Biserici, si realizarea intercomuniunii, la început limitatã, apoi lãrgitã. Dupã care va rãmîne sã fie pusã problema diferentelor dogmatice, considerate teologumene.

Or, dacã unirea s-a fãcut, ce sens va mai avea discutarea divergentelor teologice?
Roma stie foarte bine cã ortodocsii nu vor accepta niciodatã învãtãtura ei heterodoxã. Experienta încercãrilor de unire fãcute pînã acum a demonstrat-o. În consecintã, ea pune pe picioare o unire pe deasupra diferentelor, sperînd cã elementul dominant (omeneste vorbind; si aici, ca întotdeauna, punctul de vedere romano-catolic este pur uman si antropocentric) va absorbi cu timpul pe cel mai slab, adicã Ortodoxia.

Profesorul Jean Romanides a prevãzut aceastã metodã într-un articol apãrut în februarie 1966 în "The Orthodox Witness" sub titlul: "Miscarea de unificare si ecumenismul popular".
Am vrea sã-i întrebãm pe semnatarii ortodocsi de la Balamand:
Filioque, primatul, infailibilitatea, purgatoriul, imaculata conceptiune, harul creat, apartin mãrturisirii de credintã a Apostolilor? E posibil ca noi, ortodocsii, sã le recunoastem romano-catolicilor o credintã si o mãrturisire apostolicã, în ciuda tuturor acestor lucruri?

Aceste grave devieri teologice ale Romei sunt sau nu erezii?
Dacã da, dupã cum au judecat Sinoadele si Sfintii Pãrinti, nu înseamnã cã Tainele si succesiunea apostolicã a unor astfel de heterodocsi sunt absolut invalide?

Poate exista plinãtatea harului acolo unde nu existã plinãtatea Adevãrului?

Îl putem separa pe Hristos de Adevãrul Sãu din Taine si din succesiunea apostolicã?

Succesiunea apostolicã a fost invocatã la început de Bisericã doar ca o confirmare suplimentarã si istoricã a pãstrãrii si salvãrii Adevãrului de-a lungul timpului. Cu toate acestea, atunci cînd chiar adevãrul este alterat, ce sens mai poate avea pãstrarea unei succesiuni apostolice pur formale si exterioare? Marii ereziarhi n-aveau, cei mai multi, o astfel de succesiune? Dar cum putem sã credem mãcar pentru o clipã cã aveau har?

Si cum putem sã considerãm douã Biserici ca "Biserici surori" nu datoritã originii lor comune dinainte de schismã, ci datoritã pretinsei lor mãrturisiri comune, harului sfintitor si preotiei neîntrerupte, trecînd cu vederea prãpastia dogmaticã dintre ele?

Ce ortodox ar putea accepta infailibilitatea, primatul, puterea jurisdictionalã a Papei "care se întinde asupra întregii Biserici" si pe seful politico-religios al statului Vatican ca succesor autentic al Apostolilor?

Nu ar fi aceasta o negare a credintei si a traditiei Apostolilor?

Sau, poate, semnatarii acestui text ignorã cã multi romano-catolici de astãzi gem sub talpa Papei si a sistemului sãu eclezial scolastic si antropocentric si cã doresc sã se reapropie de Ortodoxie?

Si cum s-ar putea ca aceste suflete frãmîntate spiritual, care doresc sfîntul botez, sã nu fie primite în Ortodoxie, sub falsul pretext cã acelasi har s-ar gãsi în ambele pãrti? Nu se cuvine sã le fie respectatã libertatea religioasã, cum pretinde în alte locuri declaratia în chestiune, si sã li se ofere botezul ortodox? Cum ne vom apãra în fata Domnului pentru faptul de a fi refuzat plinãtatea harului unor suflete care, dupã lungi ani de luptã si de cãutãri personale, au ajuns sã doreascã sfîntul botez al Bisericii noastre ortodoxe, una, sfîntã, soborniceascã si apostoleascã?

Declaratia citeazã la articolul 14 cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: "Efortul ecumenic al Bisericilor surori din Orient si Occident, fondat pe dialog si rugãciune, cautã o comuniune perfectã si totalã care sã nu fie nici absorbtie, nici fuziune, ci întîlnire în adevãr si dragoste " (cf. Slavorum Apostoli, n.27).

Cum poate avea loc unirea întru adevãr cîtã vreme diferentele dogmatice sunt ocolite si cele douã Biserici sunt calificate Biserici surori în ciuda acestor diferente?

Adevãrul Bisericii nu poate fi împãrtit, pentru cã el este Însusi Hristos. Acolo unde existã divergente de dogmã nu poate exista unitate în Hristos.

Istoria Bisericii ne învatã cã numai Bisericile ortodoxe au fost întotdeauna surori între ele, dar niciodatã Biserica Ortodoxã n-a fost sorã cu Bisericile heterodoxe, oricare ar fi fost gradul lor de rãtãcire în credintã (kakodoxie).

Suntem îndreptãtiti sã ne întrebãm dacã sincretismul religios si minimalismul dogmatic, produse ale secularizãrii umanocentrice, n-au influentat gîndirea celor care au semnat un astfel de text.

Este evident cã acest document, poate pentru prima oarã din partea ortodocsilor, adoptã teza cã cele douã Biserici, Ortodoxã si Romano-Catolicã, constituie Biserica una si sfîntã sau cã sunt douã expresii legitime ale ei.

Este din pãcate tot prima oarã cînd ortodocsii recunosc oficial o formã a tezei ramurilor.
Sã ne fie permisã exprimarea profundei noastre mîhniri în fata acestui fapt, mai ales în mãsura în care aceastã teorie intrã în conflict categoric cu traditia Ortodoxiei si constiinta de sine pe care întotdeauna a avut-o pînã în zilele noastre.

Ca mãrturie a acestei constiinte de sine ortodoxe, potrivit cãreia Biserica noastrã este Biserica una si sfîntã, avem multe autoritãti recunoscute de întreaga ortodoxie.
Astfel Sinoadele:
l. de la Constantinopol din 1722
2.de la Constantinopol din 1727
3.de la Constantinopol din 1838
4.Enciclica celor patru patriarhi ai Orientului si respectiv, a Sinoadelor lor din 1848
5.Sinodul de la Constantinopol din 1895
au mãrturisit cã numai Sfînta noastrã Bisericã Ortodoxã constituie Biserica Una si Sfîntã.

Sinodul din 1895 de la Constantinopol rezumã toate sinoadele anterioare: "Asadar, Biserica Ortodoxã a Orientului se mîndreste pe drept în Hristos cã este Biserica celor sapte Sinoade Ecumenice si a primelor nouã veacuri ale crestinismului si în consecintã, Biserica una sfîntã, soborniceascã si apostoleascã a lui Hristos, stîlpul si temelia adevãrului. Biserica Romanã este biserica inovatiilor, a falsificãrii scrierilor Pãrintilor Bisericii; este Biserica falsei interpretãri a Sfintei Scripturi si a hotãrîrilor Sfintelor Sinoade. Iatã de ce este total îndreptãtitã respingerea ei, atîta timp cît va persista în rãtãcire. Pentru cã, asa cum spune dumnezeiescul Grigorie de Nazians: «Mai bine un rãzboi demn de laudã decît o pace care ne separã de Dumnezeu»".

Tot o astfel de doctrinã predicau reprezentantii Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Ecumenic al Bisericilor unde participau eminenti teologi ortodocsi, ca pãrintele G. Florovsky. Astfel, la Conferinta de la Londra (1952), el a declarat: "Am venit aici nu pentru a critica alta Biserici, ci pentru a le ajuta sã vadã adevãrul, pentru a le lumina cugetarea într-un mod frãtesc, informîndu-le despre învãtãtura Bisericii una, sfîntã, soborniceascã si apostoleascã, care este Biserica greco-ortodoxã, neschimbatã din epoca apostologicã".

Si la Evanston în 1954, delegatii ortodocsi proclamarã: "În concluzie, trebuie sã ne declarãm convingerea profundã cã numai sfînta Bisericã Ortodoxã a pãstrat credinta transmisã o datã pentru totdeauna sfintilor în toatã plinãtatea si puritatea ei; si asta nu datoritã meritului nostru omenesc, ci pentru cã i-a plãcut lui Dumnezeu sã pãstreze «aceastã comoarã în vase pãmîntesti, pentru ca revãrsarea darului sã vinã de la Dumnezeu".

La New Delhi, în 1961, acelasi ecou: "Unitatea a fost ruptã si trebuie recuceritã. De fapt, Biserica Ortodoxã nu este o confesiune între altele, nici una dintr-o multitudine. Pentru ortodocsi, Biserica Ortodoxã este, în sine, Biserica. Biserica Ortodoxã este profund crestinã cã temelia ei lãuntricã si învãtãtura ei coincid cu mesajul apostolic si cu traditia Bisericii primare, neîmpãrtite. Biserica Ortodoxã se aflã în continuitatea neîntreruptã si niciodatã distrusã a preotiei harice, a vietii si credintei în Taine. Succesiunea apostolicã a demnitãtii episcopale si a preotiei sacramentale este, pentru ortodocsi, cu adevãrat esentialã si de aceea reprezintã un criteriu indispensabil al existentei Bisericii în general. Potrivit convingerii sale intime si avînd constiinta propriei sale întemeieri, Biserica Ortodoxã considerã cã ocupã un loc aparte si exceptional în sînul crestinãtãtii dezbinate; ea este purtãtoarea si martora traditiei Bisericii primare neîmpãrtite, din care provin prin reducere sau separare toate confesiunile crestine existente".

Am putea sã mai prezentãm aici mãrturii ale teologilor ortodocsi cei mai distinsi si mai recunoscuti. Ne vom multumi cu unul dintre acestia, Pãrintele Dumitru Stãniloae, teolog cunoscut nu numai pentru stiinta sa, ci si pentru lãrgimea sa de vederi si perspectiva unui ecumenism înteles în sens ortodox.

În mai multe locuri din remarcabila carte Pentru un ecumenism ortodox (Le Pireé, 1976), Pãrintele Dumitru face aluzii la temele abordate de Declaratia Comunã, pe care le trateazã însã potrivit mãrturisirii ortodoxe. Citatele vor evidentia discordanta dintre tezele Declaratiei si credinta noastrã ortodoxã.

"Fãrã unitatea credintei si fãrã comuniunea cu acelasi Trup si Sînge ale Cuvîntului întrupat, nu va exista Bisericã în adevãratul sens al termenului. (...) Cu alte cuvinte, iconomia permite validarea unei taine sãvîrsite în afara Bisericii pentru acela care intrã în comuniune deplinã de credintã cu membrii Bisericii Ortodoxe si devine un membru al ei. (...) În conceptia romano-catolicã, Biserica nu este atît un organism spiritual al cãrui cap este Hristos, ci mai degrabã o organizatie juridicã care nu trãieste în dimensiunea divinã, ci în planul «supranaturalului» si al gratiei create. (...)

Unitatea de credintã joacã un rol indispensabil în pãstrarea acestei unitãti, pentru cã ea leagã absolut toti membrii Bisericii cu Hristos si între ei.(...)

Toti cei care nu-l mãrturisesc pe Hristos în întregime, ci doar partial, nu pot realiza comuniunea totalã nici cu Biserica, nici între ei. (...) Cum ar putea catolicii sã se uneascã într-o euharistie comunã cu ortodocsii din moment ce ei cred cã sunt uniti mai mult prin Papa decît prin dumnezeiasca Împãrtãsanie? Ar putea dragostea sã se reverse dinspre Papã spre lume? Acea dragoste care se revarsã din Hristos aflat în Sfînta Împãrtãsanie?(...) E suficient sã recunoastem faptul cã Ortodoxia, ca trup deplin al lui Hristos, vrea sã primeascã în sînul sãu pãrtile care s-au despãrtit de ea..."

N-ar putea exista, se întelege, douã trupuri depline ale lui Hristos!

Suntem pe deplin stupefiati Sanctitate, sã vedem cã ortodocsii fac aceste concesii tocmai în momentul în care romano-catolicii nu numai cã-si mentin ecleziologia papocentricã, dar chiar o întãresc si mai mult.
Conciliul II Vatican, se stie, departe de a diminua primatul si infailibilitatea, dimpotrivã le-a mãrit. Profesorul Ioan Kamiris scria: "Bine cunoscutele pretentii latine la monarhia absolutã a Papei nu numai cã nu si-au pierdut nimic din fortã atunci cînd au fost ascunse la Conciliul II de la Vatican, sub masca colegialitãtii episcopilor; dimpotrivã, chiar prin asta ele s-au întãrit, si actualul papã nu ezitã ca, din cînd în cînd, sã le punã în evidentã cu multã emfazã".

Or, textul enciclicei papale din 28 mai 1992 "Cãtre Episcopii Bisericii Catolice" recunoaste ca singurã Bisericã "catolicã" (soborniceascã) pe cea de la Roma si pe Papa ca singurul episcop catolic, universal. Biserica Romei si episcopul sãu constituie "esenta" întregii Biserici. Toate celelalte Biserici locale si episcopii lor reprezintã doar expresii ale "prezentei" si "puterii" imediate ale Episcopului Romei si a Bisericii sale, care determinã "din interior caracterul de eclezialitate al tuturor Bisericilor locale".

Bisericile ortodoxe, dupã acest text al Papei, datoritã faptului cã nu îi sunt supuse, nu au nici un fel de caracter eclezial. Si nu trebuie considerate decît "Biserici partiale" ("Verdienen den Titel «Teikirchenu»" - "Meritã numele de Biserici partiale").

"Directorul pentru aplicarea principiilor si normelor ecumenismului" reia explicit aceeasi ecleziologie. Acest "Director" al Bisericii Romano-Catolice a fost prezentat de Cardinalul Casssidy la reuniunea episcopilor romano-catolici (10-15 mai 1993) în prezenta necatolicilor si ortodocsilor. Se subliniazã în acest document cã romano-catolicii "pãstreazã convingerea fermã cã unica Bisericã a lui Hristos este Biserica Catolicã", guvernatã de succesorul lui Petru si de episcopii care sunt în comuniune cu el (Lumen Gentium, 8; § 17), în mãsura în care "colegiul episcopilor are drept cap pe Episcopul Romei, ca succesor al lui Petru" (§ 14).

Gãsim în acelasi text multe cuvinte frumoase despre necesitatea de a dezvolta dialogurile ecumenice, educatia ecumenicã - evident pentru a "tulbura apele" si a-i prinde pe ortodocsii naivi în cursa metodei unioniste planificate de Vatican si urmate cu succes - adicã subordonarea fatã de Roma.

Aceastã metodã este descrisã astfel de textul despre care vorbim: "Au fost admise drept criterii ale lucrãrii ecumenice în comun: pe de o parte, recunoasterea reciprocã a botezului si introducerea de simboluri comune ale credintei în experienta liturgicã; pe de altã parte, colaborarea pentru educatia ecumenicã, rugãciunea comunã si lucrarea pastoralã comunã, astfel încît sã trecem de la conflict la coexistentã, de la coexistentã la cooperare, de la cooperare la participare si de la participare la comuniune".

Cel mai grav este cã astfel de texte pline de ipocrizie sunt apreciate, în general, de ortodocsi ca pozitive.

Suntem îndurerati sã constatãm cã pe logica romano-catolicã a acestui text se bazeazã si declaratia comunã de la Balamand.

Ne întrebãm, deci, dacã aceste ultime evolutii nu-i justificã de fapt pe cei care propovãduiau cã, în astfel de conditii, dialogurile sub diferite forme se desfãsoarã, în instantã, în detrimentul Ortodoxiei.



Înalt Prea Sfintite Pãrinte si Stãpîne,


Din punct de vedere omenesc, romano-catolicii au obtinut prin acest text, recunoasterea, din partea anumitor ortodocsi, a Bisericii lor drept continuatoarea legitimã a Bisericii UNA SANCTA, avînd plinãtatea Adevãrului, a Harului, a Preotiei, a Tainelor, a Succesiunii Apostolice.

Cu toate acestea succesul se întoarce împotriva lor, pentru cã le ia orice posibilitate de a se pocãi, de a recunoaste si a depãsi grava lor slãbiciune ecleziologicã si dogmaticã.

Iatã de ce concesiile fãcute de ortodocsi nu mai sunt, în esentã si în realitate, rodul dragostei. Ele nu fac bine nici catolicilor, nici ortodocsilor.

Ele fac sã treacã "nãdejdea Evangheliei" (Coloseni 1,23) de la Hristos Dumnezeul-Om, la idolul om-dumnezeu, adicã Papa umanismului occidental.

Suntem obligati, spre binele romano-catolicilor, ca si al întregii lumi, pentru care neprihãnita ortodoxie este ultima nãdejde, sã nu acceptãm niciodatã unirea, nici recunoasterea Bisericii Romano-Catolice ca "Bisericã sorã" sau a Papei ca episcop canonic al Romei, sau a Bisericii Romei ca posesoare a unei succesiuni apostolice canonice, a Preotiei si a Tainelor, fãrã ca ea sã respingã explicit Filioque, infailibilitatea, primatul, harul creat si celelalte mãrturisiri strîmbe (kakodoxii) pe care nu le vom privi niciodatã ca pe niste diferente nesemnificative sau teologumene, pentru cã ele altereazã iremediabil caracterul teandric al Bisericii si sunt blasfemii.

Caracteristice sunt si aceste afirmatii de la Vatican II:
- "Pontiful roman, ca succesor al lui Petru, este principiul perpetuu si vizibil, fundamentul unitãtii atît al episcopilor, cît si al masei credinciosilor.

- Aceastã supunere religioasã a vointei si inteligentei trebuie sã se manifeste într-un fel special în ceea ce priveste magisteriul, autoritatea autenticã de învãtãtor a Pontifului Roman, chiar si atunci cînd nu predicã ex cathedra.

- Pontiful roman, seful colegiului episcopilor, posedã aceastã infailibilitate în virtutea investirii sale, atunci cînd, în calitatea sa de pãstor si de învãtãtor suprem al tuturor credinciosilor, care îi întãreste în credintã pe fratii sãi (cf. Luca 22,32), proclamã si hotãrãste învãtãtura de credintã sau de moralã. Iatã de ce hotãrîrile sale sunt numite pe drept cuvînt definitive prin ele însele si nu prin consimtãmîntul Bisericii; ele sunt de fapt rostite cu asistenta Sfîntului Duh, care i-a fost promis personal preafericitului Petru, nu au nevoie de nici o altã aprobare si nu admit nici un apel la o altã instantã. Pontiful roman se pronuntã deci nu în nume personal, ci el expune sau apãrã credinta catolicã în calitate de învãtat suprem al Bisericii universale, în care aflã harisma infailibilitãtii Bisericii însesi.

- Pontiful roman, în virtutea functiei sale de Vicar al lui Hristos si de Pãstor al întregii Biserici, are asupra acesteia o putere deplinã, supremã si universalã, pe care o poate exersa oricînd în deplinã libertate... Este nul Sinodul ecumenic care nu a fost confirmat sau cel putin acceptat ca atare de succesorul lui Petru si este o prerogativã a pontifului roman convocarea, prezidarea si confirmarea acestor Sinoade".

Sanctitate, toate aceste cuvinte nu sunã în urechile ortodocsilor ca niste hule împotriva Sfîntului Duh si împotriva dumnezeiescului întemeietor al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, singurul Cap vesnic si infailibil al Bisericii, singurul care asigurã unitatea Bisericii? Nu rãstoarnã în întregime ecleziologia evanghelicã, divino-umanã si duhovniceascã a Ortodoxiei? Nu-l supun omului pe Dumnezeul-om?

Cum sã întelegem si sã trãim împreunã în acest duh fãrã a ne pierde credinta si mîntuirea?

Iatã de ce, rãmînînd credinciosi traditiilor primite de la Sfintii Pãrinti, nu vom recunoaste niciodatã Biserica romanã, cel putin în forma în care existã ea astãzi, ca întruchipînd împreunã cu a noastrã - Biserica una, sfîntã, soborniceascã si apostoleascã a lui Hristos.

Pe de altã parte considerãm necesar ca, printre diferentele teologice, sã fie subliniatã deopotrivã problema distinctiei dintre fiinta si energiile lui Dumnezeu si caracterul necreat al energiilor dumnezeiesti, pentru cã dacã harul e creat, asa cum propovãduiesc romano-catolicii, mîntuirea noastrã e zãdãrnicitã, si tot astfel îndumnezeirea omului, iar Biserica înceteazã de a mai fi o comuniune de îndumnezeire, coborînd la nivelul unei organizatii legalo-canonice.

Pentru toate aceste lucruri, ne cãutãm adãpost cu sufletul îndurerat la Voi, pãrintele nostru spiritual, si vã rugãm insistent, cu profundã veneratie sã vã luati rãspunderea acestei probleme, cu prudenta si sensibilitatea pastoralã care vã caracterizeazã sã nu acceptati textul de la Balamand si, în general, sã faceti tot ce vã stã în putintã pentru a preveni consecintele neplãcute pe care le va avea pentru unitatea panortodoxã eventuala adoptare a acestui text, fie si de numai cîteva Biserici.

Cerem totodatã sfintele voastre rugãciuni cãtre Dumnezeu, pentru ca si noi însine, smeriti cãlugãri si sihastri ai Sfîntului Munte - în aceastã epocã de confuzie spiritualã, de compromisuri cu lumea si de slãbire a întelesurilor ortodoxe si dogmatice - sã putem rãmîne supusi pînã la moarte "dreptarului învãtãturii" (Romani 6,17) pe care am primit-o de la Sfintii Pãrinti, oricît ne-ar costa acest lucru.

Vã sãrutãm dreapta cu cea mai adîncã veneratie.
Toti reprezentantii în Sfînta Sinaxã si staretii celor douãzeci de mãnãstiri de la Sfîntul Munte Athos Kareya,

 8 decembrie 1993
Pagina anterioarã Sus