RÃSPUNS SUSTINÃTORILOR BISERICII LATINE
DESPRE NEDREAPTA FALÃ A PAPISTASILOR
CU PRETINSA DEMNITATE A BISERICII LOR (*
de Sfîntul Ambrozie de la Optina
(1812-1891)
În ziua de azi unii arhierei, preoti si mireni încep sã
se abatã în erezia ecumenismului, catolicismului, protestantismului.
Motivînd cãderea lor de la credinta pãrintilor cu neemanciparea
acestor din urmã, cu noul duh al vremii si situatia politicã,
se fac încercãri de a introduce în Ortodoxie cîte
ceva de la catolicism, cîte ceva de la protestantism, se rãspîndesc
îndemnuri pentru unificarea tuturor confesiunilor crestine. Drept rãspuns
la acestea pot servi mai jos publicatele scrisori ale pãrintelui Ambrozie,
luminãtor recunoscut al credintei ortodoxe. În lucrãrile
sale, îndreptate spre demascarea ereziei catolicismului, luteranismului,
cît si a tot protestantismului, cuviosul Ambrozie descoperã
mortalitatea acestor învãtãturi, aratã groaznicele
urmãri ale decãderii duhovnicesti de la Ortodoxie. Cuviosul
nu oboseste sã sublinieze cã nu este mîntuire în
alte confesiuni, nu este altã cale cãtre Dumnezeu decît
prin credinta Ortodoxã. Si asta o spune nu un om obisnuit sau chiar
un preot, asta o spune un sfînt - acela care cunoaste adevãrul
de la Însusi Dumnezeu.
De aceea, blagocestive cititorule, studiind scrisorile cuviosului Ambrozie,
primeste-le pe ele ca pe vocea lui Dumnezeu, ca si pe piatra unghiularã,
pe care se cuvine a fi încercate toate învãtãturile
si inovatiile la modã. Ia aminte cãci cuviosul teolog este
sfînt, dar sfintenia multor teologi contemporani este destul de îndoielnicã".[1]
Degeaba se mirã unii ortodocsi de existenta propagandã a
Bisericii Catolice, de falsa jertfire de sine si activitatea misionarilor
ei si de stãruinta surorilor de caritate latine, si pe nedrept atribuie
Bisericii Latine atîta importantã, ca si cum dupã decãderea
acesteia de la Biserica Ortodoxã, cea din urmã n-ar fi rãmas
aceeasi, ci are nevoie sã se uneascã cu cealaltã. Dupã
o examinare mai amãnuntitã, pãrerea aceasta se dovedeste
a fi gresitã; iar activitatea energicã a latinilor nu numai
cã nu uimeste, ci dimpotrivã trezeste compasiune adîncã
în inimile oamenilor care vãd si pricep adevãrul.
Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã din timpurile
Apostolilor si pînã acum respectã neschimbate si nealterate
de inovatii, atît învãtãtura Evanghelicã
si Apostolicã, cît si predania Sfintilor Pãrinti si
deciziile Soboarelor Ecumenice, la care bãrbatii purtãtori
de Dumnezeu, strîngîndu-se din toatã lumea, au interzis
din toate privintele, prin amenintãri groaznice, orice adãugire
si scoatere din acestea, sau schimbare, sau mutare, mãcar cu o iotã.
Iar Biserica Romanã demult s-a dedat la erezii si înnoiri.
Încã Vasile cel Mare demasca în aceasta pe unii episcopi
ai Romei în epistola sa cãtre Eusebiu de la Samosat: "Adevãrul
ei nu-l cunosc si nici nu vor sã-l cunoascã; cu cei care le
vestesc adevãrul se ceartã, ei însisi însã
sustin erezii"[2].
Apostolul Pavel ne porunceste sã ne îndepãrtãm
de cei afectati de erezie, nu sã cãutãm unirea cu ei,
spunînd: "De omul eretic, dupã întîia si a doua
mustrare, depãrteazã-te, stiind cã unul ca acesta s-a
abãtut si a cãzut în pãcat, fiind singur de sine
osîndit" (Tit. 3, 10-11).
Biserica Ortodoxã Soborniceascã nu o datã, ci de
mai multe ori a încercat sã lumineze Biserica Catolicã,
dar ultima, necãutînd la toate dovezile adevãrate aduse
de prima, se încãpãtîna în felul ei gresit
de gîndire si actionare.
Încã în secolul sapte a apãrut în Bisericile
apusene pãrerea gresitã, precum cã Duhul Sfînt
purcede si de la Fiul.
La început împotriva acestei noi gîndiri se ridicau
unii papi, numind-o pe aceasta ereticã. Papa Damas asa vorbeste
despre ea în decizia soborniceascã: "Cine cugetã corect
despre Tatãl si Fiul, iar despre Duhul Sfînt nu cugetã
corect, acela este eretic"3. Acelasi lucru îl sustineau si alti papi,
Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea. Dar o mare parte a succesorilor lor,
ademeniti de drepturile de întîietate si gãsind în
aceasta multe profituri lumesti pentru sine, au îndrãznit sã
schimbe dogma ortodoxã despre purcederea Duhului Sfînt, contrar
hotãrîrilor celor sapte Soboare Ecumenice, la fel si împotriva
evidentelor cuvinte ale Mîntuitorului din Evanghelie: "Care de la Tatãl
purcede" (In. 15, 26).
Dar precum o gresealã, care nu e consideratã eroare,
întotdeauna atrage dupã sine pe o alta, si orice rãu
naste alt rãu, tot asa s-a întîmplat si cu Biserica Romanã.
Abia a reusit sã aparã în Apus aceastã pãrere
gresitã, cã Duhul Sfînt purcede si de la Fiul, cã
singurã a si dat nastere la alte rãutãti asemãnãtoare
si a adus cu sine putin cîte putin alte inovatii, care în mare
mãsurã contrazic Poruncile Mîntuitorului ce se aratã
limpede în Evanghelie, cum ar fi: stropirea în locul cufundãrii
în taina Botezului, privarea mirenilor de Dumnezeiescul Potir si împãrtãsirea
numai cu pîine, întrebuintarea azimelor în locul pîinii
dospite, excluderea din Liturghie a Dumnezeiestii chemãri a Atot-Sfîntului
si De-Viatã-Fãcãtorului si Atot-Sãvîrsitorului
Duh.
De asemenea a introdus inovatii, care încalcã ritualurile
vechi Apostolesti ale Bisericii Sobornicesti, cum ar fi înlãturarea
pruncilor ce se boteazã de la Mirungere si împãrtãsirea
cu Sfintele Taine, înlãturarea celor cãsãtoriti
de la preotie, recunoasterea papei ca persoanã fãrã
de pãcat si ca înlocuitor al lui Hristos s.a. În
acest fel a rãzvrãtit tot vechiul cin Apostolesc cu privire
la sãvîrsirea aproape a tuturor tainelor si ierurgiilor Bisericesti
- cinul, pe care îl continea Sfînta Bisericã Ortodoxã
Romanã veche, fiind pe atunci una din cele mai cinstite membre ale
Sfintei Sobornicesti si Apostolesti Biserici.[4] Însã
eresul principal al Bisericii Romane, nu dupã esentã, ci
dupã actiune, este nãscocita dogmã despre suprematia,
sau mai bine spus cãutarea arogantã a întîietãtii
episcopilor Romei asupra celelalte patru Patriarhate Rãsãritene.
Doar pentru aceastã întîietate adeptii Bisericii Romane
au pus pe papa lor mai presus de canoanele si hotãrîrile Soboarelor
Ecumenice, crezînd în infailibilitatea lui. Dar în ce
fel este aceastã infailibilitate a papei, ne mãrturiseste
istoria nefalsificatã. Despre papa Ioan al XXIII-lea se vorbeste în
hotãrîrea Soborului de la Constanta, prin care a fost rãsturnat
acest papã: "S-a descoperit cã papa Ioan este un nelegiuit
înrãdãcinat si incorigibil, a fost si este un criminal,
pe drept învinuit de omor, de otrãviri si alte crime grele,
care frecvent si cu insistentã, în fata a diferiti demnitari
duhovnicesti, sustinea si dovedea cã sufletul omului se stinge si
moare odatã cu trupul omului, asemenea cu sufletele animalelor si
dobitoacelor si cã rãposatul nicidecum nu va învia în
ultima zi".[5] Fãrãdelegile papei Alexandru
al VI-lea si ale fiilor sãi au fost într-atît de îngrozitoare,
încît dupã pãrerea contemporanilor, acest papã
se îngrijea de instaurarea pe pãmînt a împãrãtiei
lui veliar, iar nu a lui Dumnezeu. Papa Iuliu al II-lea se hrãnea cu
sîngele crestinilor, atîtînd în permanentã,
pentru atingerea scopurilor sale, vrajba între popoarele crestine.[6] Sunt si alte multe exemple, care mãrturisesc
despre marile pãcate ale papilor; dar a vorbi despre ele nu este timpul
potrivit. Avînd în vedere astfel de mãrturii istorice
asupra stricãrii prin erezii si despre pãcatele papilor, ne
întrebãm: oare pe drept se laudã papistii cu pretinsa
demnitate a Bisericii Romane? Oare pe drept înjosesc Biserica Ortodoxã
Rãsãriteanã, care-si întemeiazã infailibilitatea
sa nu pe o persoanã oarecare, ci pe învãtãtura
Evanghelicã si Apostolicã, si pe canoanele si hotãrîrile
celor sapte Soboare Ecumenice si a celor nouã Soboare locale? La aceste
Soboare au luat parte bãrbati sfinti si de Dumnezeu insuflati din
toatã lumea, si au stabilit toate cele referitoare la necesitãtile
si trebuintele duhovnicesti ale Bisericii, în conformitate cu Sfînta
Scripturã. De aceea, oare procedeazã corect papistasii, care
pentru scopuri lumesti pun persoana papei mai presus de canoanele Soboarelor
Ecumenice, cinstind pe papa lor ca fiind mai fãrã de pãcat
decît acestea?
Pentru toate pricinile expuse mai sus, Biserica Soborniceascã
de Rãsãrit a pus capãt relatiilor cu Biserica Romanã,
ea fiind cãzutã de la adevãr si de la canoanele Bisericii
Ortodoxe Sobornicesti. Iar episcopii romani, asa cum au început
cu mîndria, tot cu mîndria terminã. Încearcã
sã demonstreze, precum cã Biserica Soborniceascã Ortodoxã
a decãzut de la Biserica lor. Însã aceasta nu numai cã
nu e adevãrat, ci este chiar si absurd. Adevãrul mãrturiseste
cã Biserica Romanã a decãzut de la cea Ortodoxã.
Cu toate cã papistasii, de dragul pretinsei dreptãti, expun
la vedere faptul cã patriarhatul lor, în rîndul celor
cinci, a fost primul si mai mare peste celelalte; dar asta numai pentru reputatia
Romei imperiale, iar nu din oarecare autoritate duhovniceascã sau
putere peste celelalte patriarhii. Tot pe nedrept au numit si Biserica lor
"catolicã", adicã soborniceascã. Partea niciodatã
nu poate fi numitã întreg, iar Biserica Romanã pînã
la decãderea ei de la Ortodoxie alcãtuia numai a cincia parte
din Una Soborniceascã Bisericã. Mai ales din aceastã
cauzã Biserica Romanã nu trebuie sã fie numitã
"catolicã", pentru cã ea a respins Soboarele Ecumenice, urmînd
gresitelor sale pãreri.
Unora li se aruncã în ochi numãrul
mare al adeptilor de pretutindeni ai Bisericii Latine, de aceea cei care
nu înteleg corect adevãrul gîndesc cã poate ar fi
mai bine pentru aceastã pricinã Biserica Latinã sã
se numeascã Universalã si Soborniceascã? Însã
aceastã pãrere este foarte gresitã, fiindcã nicãieri
în Sfînta Scripturã nu se atribuie un drept duhovnicesc
deosebit numãrului si multimii. Domnul a arãtat destul de
clar cã demnitatea adevãratei Biserici Sobornicesti nu se
contine în numãr si multime, cînd spune în Evanghelie:
"Nu te teme, turmã micã, pentru cã Tatãl nostru
a binevoit sã vã dea vouã Împãrãtia"
(Lc. 12, 32). Este si un exemplu în Sfînta Scripturã,
care nu e în folosul multimii. Dupã moartea lui Solomon pe timpul
împãrãtiei fiului sãu s-a împãrtit
împãrãtia Israelului si Sfînta Scripturã
prezintã zece semintii decãzute si douã semintii credincioase
fãgãduintelor lor, necãzute. De aceea zadarnic Biserica
Latinã încearcã sã demonstreze dreptatea sa prin
multa rãspîndire si numãrul mare al adeptilor.
Distinctia Bisericii Universale la Soboarele Ecumenice sfintii pãrinti
o aratã ca fiind cu totul alta, adicã, prin Sobor stabilit:
a crede întru Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã
Bisericã, iar nu pur si simplu în Biserica Universalã
sau de pretutindeni. Cu toate cã Biserica Romanã are adepti
peste tot în lume, dar asa cum nu pãstreazã cu sfintenie
hotãrîrile Sobornicesti si Apostolesti, ci s-a abãtut
spre inovatii si cugetãri gresite, deloc nu mai apartine de Una, Sfîntã
si Apostoleascã Bisericã.
La fel de gresit cugetã si sustinãtorii Bisericii Latine,
care considerã în primul rînd cã dupã decãderea
Apusului de la Ortodoxie în Biserica Soborniceascã s-a creat
un gol. Paguba aceasta demult a fost compensatã prin pronia lui Dumnezeu
- prin întemeierea la nord a Bisericii Ortodoxe Ruse. În al doilea
rînd, ca si cum pentru prioritatea de mai înainte si din pricina
numãrului adeptilor Bisericii Romane, Biserica Ortodoxã are
nevoie de unirea cu aceasta. Dar una e judecata oamenilor si alta e judecata
lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeste clar: "Ce pãrtãsie
are lumina cu întunericul?" (II Cor. 6, 14), cu alte cuvinte, lumina
adevãrului lui Hristos cu întunericul ereziilor niciodatã
nu poate sã aibã nimic comun. Latinii însã
nu voiesc sã lase erezia lor si stãruie în rãtãcirea
lor, dupã cum mãrturisesc despre ei cuvintele lui Vasile
cel Mare, care se împlinesc în faptã de atîtea
veacuri: "Adevãrul ei nu-l cunosc si nici nu vor sã-l cunoascã;
cu cei care le vestesc adevãrul se ceartã, ei însisi
însã sustin erezii"[7] cum s-a zis mai
sus.
Cei înclinati spre latini mai bine ar cugeta la cele spuse în
Psalmi: "Urît-am adunarea celor ce viclenesc" (Ps. 25, 5), si sã
compãtimeascã pe cei care pentru dominare si iubire de arginti,
si alte scopuri lumesti si profituri, tulburau aproape întreaga lume
prin intermediul inchizitiilor si uneltirile viclene ale iezuitilor, pînã
în prezent tulburînd si jignind pe ortodocsii din Turcia prin
misionarii sãi. Misionarii latini nu se îngrijesc sã
converteascã la credinta crestinã pe turcii bãstinasi,
ci se strãduiesc sã abatã de la calea cea dreaptã
pe ortodocsii greci si bulgari, folosind pentru aceasta diferite mijloace
si siretlicuri neplãcute lui Dumnezeu. Oare nu-i viclenie aceasta
si încã viclenie de cea rãutãcioasã? Cu
bunã întelepciune ar fi cãutarea unirii cu astfel de oameni?
Din aceeasi pricinã, face oare sã ne mirãm de pseudo-stãruinta
si pseudo-sacrificiul acestor activitãti ale misionarilor latini si
surorilor de caritate? Cu adevãrat acestia sunt nevoitori jalnici.
Ei se strãduiesc sã aducã lumea nu la Hristos, ci la
papa lor.
Ce sã mai rãspund la întrebãrile: Biserica
Latinã si alte confesiuni se pot oare numi Ierusalimul cel Nou si
Corabia mîntuirii? Si cum sã întelegem Euharistia actualei
Biserici Romane?
Israelul cel Nou poate fi numitã numai Biserica dreptcredincioasã,
iar cea alteratã de cugete eretice, nu poate. Sf. Ioan Teologul spune:
"Dintre ai nostri au iesit, dar nu erau de-ai nostri, cîti de-ar fi
fost de-ai nostri, ar fi rãmas cu noi; ci ca sã se arate cã
nu sunt toti de-ai nostri, de aceea au iesit" (In. 2, 19). Si Sf. Apostol
Pavel spune: "Este un Domn, o credintã" (Ef. 4, 5), una e credinta
adevãratã si nu orice credintã e bunã, asa cum
gîndesc fãrã judecatã cei ce s-au despãrtit
de adevãrata Bisericã, despre care scrie si Apostolul Iuda:
"În vremea de pe urmã vor fi batjocoritori, umblînd potrivit
cu poftele lor nelegiuite. Acestia sunt cei ce fac dezbinãri, (oameni)
firesti, care nu au Duhul" (Iuda 1, 18-19). De aceea cei strãini de
Duhul Adevãrului, cum se vor numi Israelul cel Nou? Sau cum vor fi
cuiva adãpost de mîntuire, cînd nici una nici alta nu
pot fi sãvîrsite fãrã harul Sfîntului Duh?
În Biserica Ortodoxã se crede cã pîinea si
vinul în taina Euharistiei se transformã prin chemarea si pogorîrea
Sfîntului Duh. Iar latinii, cum e spus mai sus, au considerat
de prisos chemarea aceasta si au scos-o din liturghia lor. Astfel
cel întelegãtor, singur sã înteleagã despre
euharistia latinã.
Si încã o întrebare: dacã, precum e spus, în
afarã de Sfînta, Soborniceasca si Apostoleasca Bisericã,
asa cum e numitã Biserica Ortodoxã, mîntuirea altor confesiuni
este pînã într-atît de îndoielnicã,
atunci de ce în Rusia nu se propovãduieste pe fatã acest
adevãr?
Rãspunsul la aceasta e foarte simplu si clar. În Rusia e
admisã toleranta fatã de alte credinte, iar cei de alte credinte,
ca si ortodocsii, ocupã la noi functii importante: sefii institutiilor
de învãtãmînt în marea lor mãsurã
sunt de altã credintã, sefii guberniilor si a comunelor adesea
sunt de altã credintã, comandantii de regimente si batalioane
nu arareori sunt de altã credintã. Oriunde n-ar începe
fata duhovniceascã sã propovãduiascã deschis
cã în afara Bisericii Ortodoxe nu este mîntuire, marii
demnitari de altã credintã s-ar simti jigniti. Din cauza acestei
situatii, clerul pravoslavnic rus a si cãpãtat într-un
fel deprinderea si trãsãtura înrãdãcinatã
de a vorbi despre acest subiect pe ocolite. Sau poate cã unii din
aceeasi pricinã si din cauza îndelungatei comunicãri cu
eterodocsii, dar si mai mult de la citirea cãrtilor lor, au si început
sã gîndeascã cu mai multã îngãduintã
în legãturã cu nãdejdea de mîntuire si la
celelalte confesiuni.
Necãutînd la duhul blîndetii si iubirii de pace si
a rãbdãrii Bisericii Ortodoxe si a pãstorilor si adeptilor
ei, în Apus s-au editat în veacurile de mai înainte de
cãtre adeptii diferitelor confesiuni crestine, mai ales se editeazã
în timpurile noastre, o atît de mare multime de cãrti
îndreptate împotriva învãtãturii Bisericii
Rãsãritene, cã ar fi greu chiar si sã le
enumeri, cu atît mai mult sã le apreciezi dupã merit.
Si cu toate cã astfel de cãrti îndeobste sunt pline de
clevetiri, basme, mustrãri, evidente nãscociri si minciuni,
îndeosebi de desteptãciuni si uneltiri veninoase, cu scopul
evident de a crea în Europa un duh de dusmãnie împotriva
Bisericii Ortodoxe, si mai ales împotriva patriei noastre, ca zdruncinînd
învãtãtura Bisericii noastre Ortodoxe, sã abatã
pe adeptii ei de la calea adevãrului: dar asa cum ele se editeazã
cu titluri ademenitoare, în conditii plãcute, de o atît
de mare dichisealã tipograficã, încît parcã
fãrã sã vrei atrag curiozitatea cititorilor, desigur
cã si în patria noastrã, în care aceste scrieri
pãtrund pe cãi negre, se vor gãsi destui din acei care,
avînd o întelegere de suprafatã despre învãtãtura
crestinã, nu vor putea sã nu ajungã captivati de gînduri
potrivnice adevãrului. Îndeosebi s-au înarmat acum contra
ortodocsilor scriitorii Bisericii Latine, proclamînd domnia papei si
a Bisericii Romane peste toate guvernele, bisericile particulare si popoarele
lumii. Mai cu seamã în prezent de aceasta se ocupã iezuitii
în Franta, care folosindu-se de rãspîndirea limbii franceze,
se avîntã cu un fel de activitate freneticã, prin intermediul
scrierilor în aceastã limbã, sã extindã
ideile lor peste tot, care sunt potrivnice învãtãturii
si structurii ierarhice a Bisericii Rãsãritene, necrutînd
în acest sens cele mai monstruoase nãscociri, evidentele minciuni
si denaturarea nerusinatã a adevãrurilor istorice. Multi dintre
intelectualii ortodocsi, citind aceste lucrãri în limba francezã
si necitindu-le pe ale lor, în rusã, despre credinta ortodoxã,
usor pot crede minciunilor iscusite în schimbul adevãrului,
pe care nu-l cunosc.[8]
Note bibliografice
*) În traducerea colectivului revistei EKKLESIA.
1 Preotul Alexii Moroz, din prefata la editia rusã
2 Ep. reg.7
3 Ep. reg. 5
4 Ep. reg. 5 punct. 12.
5 Ibidem.
6 Convorbiri Duhovnicesti 1858 nr. 41.
7 Idem, op.cit.
8 În continuare avva Ambrozie, pe cîteva rînduri, prezintã
si recomandã o carte apãrutã la vremea aceea despre
atitudinea Bisericii Romane cãtre alte Biserici, atrãgînd
atentia mai ales asupra fãgãduintei pe care o dau episcopii
latini papei lor. Pentru cã cititorii nostri nu au acces la aceastã
carte, noi am omis pasajul respectiv.
