ASCETICA SI MISTICA INTRE RASARIT SI APUS de Monahul Alexie Ksutasvili

ASCETICA SI MISTICA ÎNTRE
RÃSÃRIT SI APUS

de Monahul Alexie Ksutasvili

Povãtuieste-mã, Doamne, în calea Ta,
si voi merge întru adevãrul Tãu (Psalm 85, 11).

Una din cele mai periculoase ispite care amenintã în zilele noastre Biserica ortodoxã este puternica propagandã romano-catolicã, desfãsuratã în tãrile ortodoxe din estul Europei. Toatã politica Vaticanului, în a doua jumãtate a secolului XX, este reprezentatã de încercarea de a plasa printre ortodocsi ideea de identitate între cele douã confesiuni crestine, iar micile diferente care totusi nu pot fi contestate ar fi doar produsul diferentelor cultural-nationale în care s-au dezvoltat popoare din diferite pãrti geografice si nu pun în pericol mîntuirea credinciosilor de nici o confesiune.

Strategia catolicilor de cucerire a Orientului ortodox este foarte clar exprimatã în cuvintele conducãtorului greco-catolicilor din Rusia, Exarhul Leonid Feodorov: Prozelitismul si convertirea unor persoane nu trebuie sã fie scopul misiunii noastre, pentru cã aceasta cu putin va ajuta uniatia. Ci scopul principal al nostru este rãspîndirea si popularizarea a însãsi ideii de uniatism, rãspîndirea ideilor pozitive despre catolicism si apropierea cu ierarhii si clericii ortodocsi. Cu prozelitismul putem dobîndi mii de suflete, dar aceste mii vor fi un nou obstacol între noi si acele zeci de milioane de oameni pe care trebuie sã-i aducem într-o singurã turmã. Si de aceea, cînd suntem în fata situatiei de a alege între succesul efemer în dobîndirea unor suflete si scopul principal al misiunii noastre, noi, fãrã îndoialã, renuntãm la primul, în folosul celui de al doilea scop.

O mare reusitã a catolicilor pentru atingerea acestui scop este cunoscutul document de la Balamand (Liban), elaborat si semnat de cãtre o comisie teologicã mixtã, alcãtuitã din ortodocsi si romano-catolici, în 1993, pe 23 iunie. Prin acest document, un grup de arhierei si teologi ortodocsi au recunoscut romano-catolicismul, ca fiind Biserica adevãratã a lui Hristos, biserica-sorã, detinãtoare a harului sfintitor si mîntuitor în mod egal cu Biserica Ortodoxã.

Fãrã sã adîncim toate subtilitãtile disputelor teologice, sã ne aruncãm privirile la ascetii si misticii ortodocsi si romano-catolici, pentru cã ei sunt cei care în modul cel mai deplin si acut aplicã în viata personalã învãtãtura fiecãrei confesiuni. Este de subliniat cã învãtãtura dogmaticã nu este o stiintã abstractã care n-are nimic de-a face cu viata de zi cu zi a fiecãrui credincios, ci ea reprezintã tocmai acea busolã care aratã si marcheazã drumul în Împãrãtia Cerurilor. Dar dacã aceastã busolã de credintã este defectã atunci orice cãlãtorie de la început este predestinatã esecului.

Asceza în nici un caz nu trebuie sã fie privitã separat de învãtãtura de credintã, pentru cã toti Sfintii Pãrinti ai Bisericii Ortodoxe ne învatã cã fãrã constiintã dogmaticã nici o nevointã nu poate avea succes. Mistica ortodoxã, cãlãuzindu-ne în lucrarea duhovniceascã, învatã cã este foarte important ca omul sã se priceapã sã facã diferenta între lucrarea Sfîntului Duh asupra sufletului omenesc si lucrarea diavoleascã, cînd emotiile si sentimentele trupesti sunt considerate ca dobîndirea harului divin. Unul dintre cele mai importante sfaturi este ca omul sã nu-si provoace siesi stãri de exaltare, sã nu caute vedenii sau chiar minuni, sã fugã de orice imaginatie sau închipuiri în timpul rugãciunii, cum ar fi viziuni, înfãtisãri mentale despre Dumnezeu, îngeri sau sfinti.

În contradictie cu aceste învãtãturi, mistica apuseanã ne sugereazã cã, închipuindu-ne diferite scene biblice, trebuie sã meditãm la ele. Ignatiu de Loyola, întemeietorul ordinului iezuit, socotit la romano-catolici ca sfînt, în celebra lui operã Exercitii spirituale, scrisã în anul 1522, ne oferã un sistem întreg de diferite meditatii. Una din ele sunã astfel: Sã ne închipuim uriase limbi de foc si sufletele oamenilor care se chinuiesc acolo. Sã auzim plînsete si strigãte ale pãcãtosilor, care în acelasi timp hulesc pe Iisus Hristos si pe sfintii Lui. Sã simtim miros de fum, pucioasã si putregai. Sã ne închipuim cã noi însine simtim arderea focului. Sã ne amintim de suflete care se chinuiesc în iad si sã multumim Domnului cã nu ne-a lãsat sã ne sãvîrsim viata aici. Acest exercitiu este recomandat cu o orã înaintea mesei de searã.

Aceastã metodã de "rugãciune" exagerat de emotionalã de regulã face ca în viata religioasã a omului sã pãtrundã si cugetele trupesti, iar consecintele pot fi dintre cele mai nefaste. Sã dãm cîteva exemple: Angela (anul mortii 1309), la romano-catolici consideratã ca fericitã, prin metodele ei de rugãciune a ajuns sã vadã pe Hristos cam prea simtitor. De exemplu, interlocutorul mistic al ei îi spunea: Am fost eu cu apostolii si m-au vãzut ei cu ochii lor trupesti, dar nu m-au simtit asa cum mã simti tu. Angela considera cã atît de tare pãtimeste si chiar trãieste personal patimile lui Hristos, încît credea ea cã nici Prea Sfînta Nãscãtoare de Dumnezeu Maria, care a stat lîngã crucea Mîntuitorului, n-ar fi putut sã le descrie atît de clar ca ea.

Despre astfel de metode de meditatie ne lãmureste un mare mistic ortodox, Sfîntul Simeon Noul Teolog, care le descrie asa: El (cel care mediteazã n.n.) ridicã spre cer mîinile, ochii si gîndurile si-si închipuie în mintea sa sfaturi dumnezeiesti, harul ceresc, cetele îngerilor si ale sfintilor, într-un cuvînt, adunã în minte tot ce auzise din Sfînta Scripturã, priveste la toate acestea în timpul rugãciunii si astfel îsi agitã sufletul spre dorinta de cele divine, spre dragoste, uneori chiar varsã lacrimi si plînge. Si astfel, încetul cu încetul, inima lui începe sã se mîndreascã, el crede cã tot ceea ce face este rodul harului Sfîntului Duh care se pogoarã spre mîngîierea lui si se roagã lui Dumnezeu ca tot timpul vietii lui sã-l învredniceascã sã lucreze astfel. Acesta este semnul înselãrii diavolesti.

Unele stãri spirituale la sfinti romano-catolici sunt atît de sensibile, cã ne fac sã ne îndoim serios de curãtia lor. Iatã un exemplu foarte caracteristic pentru Tereza de Avilla: adeseori Hristos îmi spune - "De acum Eu sunt al tãu si tu a Mea". Aceste mîngîieri ale Dumnezeului meu mã fac sã mã rusinez nespus. În ele simt si durere si desfãtare, împreunã. Aceasta este o ranã prea dulce(...). Eu am vãzut un înger care tinea în mînã o sulitã lungã de aur cu vîrf de fier pe care ardea o micã limbã de foc. Acest înger, din cînd în cînd, îmi înfigea sulita în inimã si în alte organe ale trupului meu. Iar cînd o trãgea înapoi, atunci mi se pãrea cã mi se scoate afarã tot lãuntrul meu. Durerea din cauza acestor rãni a fost atît de puternicã încît eu gemeam, dar si desfãtarea a fost atît de mare încît nu puteam sã-mi doresc sã înceteze vreodatã aceastã stare. Cu cît de adînc îmi intra în mine sulita, cu atît mai mult crestea durerea, dar si desfãtarea devenea mai puternicã, mai dulce.

Un teolog rus, D.Merejkovski, comenteazã astfel aceste stãri spirituale ale Terezei: Dacã o femeie stricatã cu o mare experientã în viatã trupeascã în acel moment ar fi vãzut-o pe Tereza, ea foarte bine ar fi înteles-o ce simte, doar cã s-ar fi mirat nevãzînd pe lîngã Tereza nici un bãrbat.

Nici nu este de mirat cã Tereza tot timpul avea probleme cu duhovnicii ei - Pentru duhovnici nu e cu putintã sã înteleagã toate acestea - spunea adeseori ea. Aici ar merita sã mentionãm cã Papa Paul VI a ridicat pe Tereza la unul din cele mai înalte ranguri de sfintenie cu titlul Doctorita Bisericii.

În metodele de ascezã si rugãciune sus amintite se vede cel mai clar toatã minciuna catolicismului. Rugãciunea ortodoxã totdeauna este asezatã în partea de sus a inimii, în nici un caz mai jos. Prin multa experientã s-a dovedit cã dacã rugãciunea se aseazã undeva în alt loc, aceasta de fiecare data este rezultat al înselãrii duhovnicesti. Erotomania catolicã se pare cã este rezultatul asezãrii rugãciunii în partea de jos a inimii care din cauza apropierii de pîntece provoacã stãri de încãlzire si ardere trupeascã.

Sã mai citãm cîteva pasaje din mãrturisirile Angelei ca sã ne dãm seama mai bine de "misticismul" romano-catolic: Cînd mã apropii de ostie ea îmi dã un sentiment de mare mîngîiere. Dar tot corpul meu începe sã se cutremure foarte tare asa cã cu mare greutate reusesc sã mã împãrtãsesc.(...) Si strigam eu fãrã nici-o rusine: Dragostea mea, eu încã nu Te-am cunoscut! De ce asa mã lasi pe mine? Si nu puteam sã mai zic altceva cã tipãtul mã împiedica sã rostesc altceva. S-a întîmplat pe cînd intram în biserica sfîntului Francisc si cînd am simtit cã Dumnezeu s-a depãrtat de mine; stînd asezatã jos, strigam în prezenta tuturor oamenilor încît cunoscutii mei care veniserã cu mine, rusinîndu-se, s-au depãrtat de mine. Dar eu, din cauza dulcetii Lui, si din faptul cã m-a pãrãsit pe mine, tipam asa si vroiam sã mor. Toate legãturile trupului meu se desprindeau atunci.

"Fericita" Angela si-a dorit sã-L vadã pe Mîntuitorul trupeste, si - Am vãzut pe Hristos aplecîndu-si capul în mîinile mele. Si atunci El mi-a descoperit gîtul si mîinile Sale, iar gîtul Lui avea o frumusete de nespus.

Este de mentionat aici cã Angela vedea în Sfînta Cruce patul de nuntã(!). Însusi Hristos îi face mãrturisiri: Eu nu în glumã m-am îndrãgostit de tine. Un teolog rus, Lev Karsavin, care toatã viata sa a studiat teologia apuseanã din Evul Mediu, în lucrãrile sale nu poate sã ocoleascã manifestãrile trupesti care se petrec în timpul asa zisei iubiri mistice a catolicilor fatã de Dumnezeu; el aratã cã aceastã iubire misticã de regulã este însotitã de exacerbarea simtirilor trupesti. El trage concluzia cã: catolicismul este o religie carnalã, chiar foarte carnalã si de aceea mistica apuseanã introduce în relatiile cu Dumnezeu un simtãmînt cu totul trupesc, o înselare spiritualã profundã. Ni se atrage atentia si asupra faptului cã, dupã vedeniile sale, si Mathilda si Gertruda si Angela sunt atît de convinse de mîntuirea lor, cã nici nu mai considerã necesarã spovedania înainte de moarte.

Noi, ortodocsii, adeseori vorbim despre un teribil duh de mîndrie care a contribuit la proclamarea dogmei infailibilitãtii papale. Dar acest exemplu nu este de loc singular cînd mîndria domneste în teologia si mistica apuseanã. Noi putem vedea cã tocmai ascetii romano-catolici încep deodatã sã se simtã ca dumnezei întrupati.

Francisc de Assisi - un sfînt celebru al romano-catolicilor, în timpul captivitãtii sale la Perugia, cînd prima datã a început sã mediteze la viata de sãrãcie pentru Dumnezeu, spunea tovarãsilor sãi de arme: Sã stiti însã cã acela care ca si voi este încãtusat în fiare, va fi într-o zi omul cel mai slãvit de lume. Omul încã nici n-a început viata de ascezã si deja se vede pe sine ca cel mai slãvit de lume, fiind asadar prea încredintat de sine. Si atunci devine explicabilã vedenia lui Francisc cînd ajunge, cum crede el, la un nivel înalt de spiritualitate: În timpul rugãciunii mele, în fata mea au apãrut doi stîlpi de luminã - într-unul din ei am recunoscut pe Creatorul tuturor, dar în celãlalt pe mine însumi - ne relateazã însusi Francisc. A deveni omul cel mai slãvit de lume nu este atît de greu de realizat, dar sã ajungi la adîncul smereniei, într-adevãr, cere multã nevointã duhovniceascã. Este usor de observat cã învãtãtura romano-catolicã despre meritele supra-prisositoare face cu neputintã existenta adevãratei smerenii si iubirii de aproapele.

Toma de Aquino - un alt sfînt romano-catolic, explicînd politica bisericii sale, spunea: Erezia este pãcat, pentru care vinovatul trebuie nu numai sã fie excomunicat din bisericã, dar si sã fie scos din rîndul celor vii. Dacã ereticul stãruie în rãtãcirea lui, atunci biserica, pierzînd orice nãdejde pentru mîntuirea lui, trebuie sã aibã grijã de mîntuirea celorlalti oameni, izgonindu-l pe acest eretic prin excomunicare. Dar dupã aceea, biserica îl predã puterii laice ca prin moarte sã-l scoatã din lumea aceasta.

Învãtãtura romano-catolicã despre mîntuire - ca fiind exclusiv un fapt juridic - a pus adînci amprente si asupra ascezei. Ascetii catolici, spre deosebire de ortodocsi, nu cautã ca prin pocãintã si rugãciune neîncetatã sã transfigureze firea omului, ca prin participarea la energiile necreate ale lui Dumnezeu sã ajungã la despãtimire si îndumnezeire. Teologia dogmaticã apuseanã prezintã mîntuirea subiectivã a omului ca fiind o culegere a unor merite exclusiv prin fapte bune. Astfel, monahismul romano-catolic a ajuns sã asume exclusiv ori activitatea de asistenta socialã ori, în cazul asa ziselor mãnãstiri contemplative, se mãrgineste la împlinirea strictã a regulilor ordinului, ceea ce este vãzut ca o garantie pentru mîntuire.

Acest fel de activitate asceticã face ca un novice sã înceapã sã creadã cã îsi dobîndeste niste merite deosebite, cã este vrednic pentru mîntuire, cã a ajuns deja sfînt, ceea ce îi stopeazã orice sporire duhovniceascã în smerenie si pocãintã si îl aruncã în prãpastia mîndriei ascunse si a pãrerii de sine.

Foarte grãitor în aceastã privintã este cazul sfintei romano-catolice din Polonia, monahia Faustina Kovalska. În cartea Bolie miloserdie v moei duse monahia Faustina ne prezintã un grafic unde în coloana verticalã sunt scrise pãcate si virtuti, iar în cea orizontalã, sãptãmîni. Faustina, cu mare acuratete înscrie cifre: în prima sãptãmînã a lunii mai, patima lenii am biruit-o de atîtea ori, am cedat de atîtea ori. Pãcatul invidiei a fost biruit de atîtea ori, am cedat atît. Si asa, sãptãmînã cu sãptãmînã, lunã cu lunã, se ridicã monahia Faustina pe scara sporirii duhovnicesti si a sfinteniei, cifrele devenind mai statornice, mai bune, înregistrînd fiecare virtute sau faptã bunã. Mai ales impresioneazã graficul care aratã sporire în smerenie si biruintele asupra pãcatului mîndriei.

Despre acest fel de ascezã ne lãmureste Sfîntul Ignatie Briancianinov în cartea Despre Înselare: Semnul de obste al stãrilor duhovnicesti este adînca smerenie si smerita cugetare, unitã cu gîndul omului cã este mai prejos decît toti(...) iar pãrerea stã în socotinta cã însusirile bune, dãruite de Dumnezeu, le are omul de la sine, si în nãscocirea pentru sine a unor însusiri bune care nu sunt de fapt.(...) Cei tinuti de pãrere sunt dedati în cea mai mare parte patimii dulcetii, chiar dacã se fãlesc cu cele mai înalte stãri duhovnicesti, nemaipomenite în adevãrata nevointã ortodoxã; unii dintre ei se înfrîneazã de la înrobirea grosolanã fatã de patima dulcetii, dar asta numai pentru cã în ei precumpãneste pãcatul pãcatelor - trufia.

Î.P.S. Mitropolit Antonie al Ardealului, în cartea sa Traditie si libertate în spiritualitatea ortodoxã, ne dã informatii pretioase despre monahismul apusean: Cãlãtorind prin Occident, în anii mei de studii, am avut prilejul sã cunosc multe din aceste ordine (monahale catolice n.n.). Cel mai mult m-a impresionat întîlnirea cu asa-zisele ordine contemplative, în care vietuitorii sunt claustrati pe viatã, fie bãrbati, fie femei. Am vorbit maicilor vizitandine din Chartres (Franta), maicilor carmelite din Assisi (Italia), cãlugãritelor din Valsainte (Elvetia) si multor altora fie prin grile masive de fier, dublate si de perdele, e adevãrat usor transparente, fie prin usile închise, si am luat parte la slujbe în biserici în care nu cãlcase niciodatã picior de mirean. Izolare totalã, potrivit Regulei respective. În Belgia am vizitat o mãnãstire trapistã, Rochefort, în care, în afarã de staret, am vorbit cu ceilalti prin semne. Asa îsi vorbeau si ei, desigur cu mai multã îndemînare decît mine. Regula interzice cuvintele rostite. (...) Nu mã pot totusi retine sã nu spun cã întîlnirea cu aceste stiluri de viatã m-a socat putin. Mi s-au pãrut oarecum artificiale, într-o anumitã mãsurã chiar inumane, în sensul cel mai simplu al cuvîntului.(...) Regula devenise scop în sine. Ajunsese la o gimnasticã a formelor care, cu cît erau socotite mai bine executate, ca în atletism, cu atît erau mai mîntuitoare, cînd în realitate erau forme goale. Mîntuirea sufletelor ajunsese a fi conditionatã doar de respectarea formalã si exterioarã a rînduielilor cu privire la somn, la slujbe, la mîncare, la îmbrãcãminte, la numãrul genuflexiunilor, la ascultare. Dincolo de acestea, se pãrea cã fuseserã uitate procesele interioare, transformarea inimii, arderea ei în cãutarea luminii si a sensurilor. De acestea - s-a zis atunci - nu se mai ocupa nimeni. Continutul nu mai interesa. Interesa doar Regula. Doar respectarea exactã a capitolelor si articolelor Regulei asigura mîntuire. Cei implicati într-o astfel de viatã si-au dat subit seama cã, în fapt, Regula nu asigura nimic. Deforma personalitatea si atîta tot. O golea de continut si de omenie si de Dumnezeu.

Toate cele spuse pînã acum ne clarificã foarte bine cã este cu neputintã sã existe vreo identitate bisericeascã acolo unde nu este identitate întru sfintenie si adevãr. Fãrã dreaptã credintã nimeni nu poate sã pretindã cã este pãrtas harului Sfîntului Duh coborît la Cincizecime.

Mitropolitul Antonie Blum al Surajului (Patriarhia rusã), în scrisoarea adresatã Sanctitãtii Sale, Patriarhul Alexie II, spune urmãtoarele: A sosit timpul cînd trebuie sã constientizãm cã Roma doreste exclusiv sã nimiceascã Ortodoxia. Toate întîlnirile teologice interconfesionale si "apropierile" reciproce semnate doar pe hîrtii nu ne duc nicãieri. Pentru cã dincolo de ele stã dorinta fermã a Vaticanului sã înghitã Biserica Ortodoxã.

În loc de încheiere a acestui articol sã citãm cuvintele Sfintei Scripturi: Copii, este ceasul de pe urmã, si precum ati auzit cã vine antihrist, iar acum multi antihristi s-au arãtat; de aici cunoastem noi cã este ceasul de pe urmã. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, cãci de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi rãmas cu noi; ci ca sã se arate cã nu sunt toti de-ai nostri, de aceea au iesit. (I Ioan 2, 18-19)