2. Antroposofia


2.1. Istoric

,,Societatea antroposofică", întemeiată în anul 1913, este foarte strâns legată, în apariţia şi evoluţia ei de viata şi opera lui Rudolf Steiner.
R. Steiner s-a născut la 27 februarie 1861 în orăşelul Kraljevec de la graniţa Imperiului austro-ungar din vremea aceea. Trei sunt trăsăturile principale care 1-au marcat pe tânărul Steiner încă din anii copilăriei sale. In primul rând, acesta manifesta multe trăiri cu un caracter ocult, ca şi relaţii cu spirite ale celor decedaţi şi ale naturii. In al doilea rând, se remarcă atracţia sa foarte puternică fată de catolicism, dar mai ales faţă de limba latină cultică şi cult în general.[22] O a treia trăsătură esenţială a constituit-o interesul său mare faţă de ştiinţele naturii şi tehnică. Astfel, el considera că geometria reprezintă argumentul şi justificarea acelor „lucruri invizibile", întrucât cu ajutorul geometriei se poate cunoaşte tot ceea ce doar sufletul experiază, prin propriile sale forţe şi capacităţi. Prin intermediul ei, spune el mai departe, se simte „ îndreptătit să vorbească în aceeaşi măsură despre lumea spirituala trăită de el însuşi şi de lumea materială, simţuală.[23] De altfel, încă din perioada anilor de şcoală, R. Steiner s-a străduit să demonstreze unitatea acestor două lumi. In acest sens el pretinde că i-au fost de mare ajutor mai ales operele lui Kant, Hegel, Fichte şi scrierile morfologice ale lui Goethe.

Pentru a putea edita întreaga operă a lui Goethe în domeniul ştiinţelor naturii, în anul 1890, R. Steiner se mută de la Viena la Weimar, unde va începe un nou capitol în viaţa sa. Aici are posibilitatea de a cunoaşte o serie de personalităţi foarte influente din sfera vieţii sociale şi ştiinţifice. In acelaşi an, la Facultatea de filosofie a Universităţii din Rostock, îşi depune teza de doctorat şi devine doctor în filosofie cu o lucrare având ca temă teoria cunoaşterii. Lucrarea a fost după aceea publicată sub titlul Adevăr şi ştiinţă (1892).

Pe lângă editarea acelor lucrări ale lui Goethe, R. Steiner coordonează şi editarea lucrărilor unor clasici (Schopenhauer, Jean Paul, Wieland, Uhland). De asemenea, el însuşi scrie câteva lucrări, . dintre care cea mai importantă este Filosofia libertăţii (1894). De fapt, această ultimă lucrare este înaintată de către Steiner Facultăţii de filosofie a Universităţii din Jena ca lucrare de abilitare pentru o carieră universitară. Ea a fost însă respinsă de către Universitate, aşa încât intenţia sa de a deveni profesor universitar a fost compromisă pentru totdeauna.

După ce eşuează şi în încercarea de a ocupa un post in redacţia-feuilleton a unui cotidian vienez, R.Steiner preia în anul 1897, împreună cu O.E. Hartleben, editarea unei reviste de literatură. Revista aceasta, pe care o va conduce până în 1900, se intitulează „Magazin pentru literatură". Pentru a o conduce, în anul 1897, se mută de la Weimar la Berlin, unde în 1898 cunoaşte o văduvă foarte bogată, Anna Eunike, eu care se căsătoreşte.[24]

Urmează în continuare primele sale contacte cu teosofia, când o cunoaşte pe Marie von Sivers căsătoria sa trecând într-un plan secundar. Marie devine cea mai apropiată colaboratoare şi confidentă a sa, iar, după ce Anna Eunike (Steiner) moare în anul 1911, în 1914 se va căsători cu aceasta. Încă înainte de această a doua căsătorie, are loc convertirea sa la teosofie, fapt absolut surprinzător pentru toţi prietenii şi colaboratorii săi.

 În urma câtorva prelegeri ţinute în casa contelui Brockdorf şi a altor câteva contacte ulterioare, R. Steiner acceptă funcţia de secretar general al nou-înfiinţatei secţii germane a Societăţii teosofice. Această misiune o preia împreună cu Marie von Sivers. Totuşi, nu după multă vreme datorită încercărilor sale de a transfera accentul de pe moştenirea hinduisto-budistă, agreată de A. Bessant, pe o hristosofie sui generis, despre care vom vorbi puţin mai încolo, este exclus din Societatea teosofică în anul 1913. In acelaşi an întemeiază Societatea antroposofică, fiind urmat de cei mai mulţi dintre teosofii germani.

Chiar în anul fondării noii societăţi, R. Steiner începe construirea clădirii centrului mondial al antroposofiei, cunoscut sub numele de Goetheanum, la Dornach - Elveţia. In mare, clădirea a fost terminată înainte de izbucnirea primului război mondial Amenajarea interioară s-a făcut în timpul anilor de război, în chip ciudat, cu participarea inclusiv a colaboratorilor din acele ţări aflate în conflict. Inaugurarea oficială a centrului a fost făcută în anul 1920. Aici îşi va începe activitatea „Universitatea Liberă pentru Ştiinţa Spirituală." Insă, chiar în noaptea de Revelion (1922-1923), această construcţie artistică din lemn cade pradă unui incendiu, fiind distrusă în totalitate. Comunitatea antroposofică este marcată profund de acest eveniment, fapt ce îl determină pe discipolul şi biograful lui R. Steiner, Rudolf Meyer, să scrie despre o aşa-numită „probă de foc" a Societăţii antroposofice similară cumva „probei de foc pe care trebuie să o treacă orice novice pe parcursul iniţierii sale oculte.[25]

 R. Steiner nu va mai putea asista la reconstrucţia celui de-al doilea Goetheanum. Reuşeşte doar să întocmească proiectul clădirii din beton în locul celei iniţiale din lemn după care moare.

In paralel cu ridicarea noii clădiri a centrului mondial al an-troposofiei, se constată o, anumită sectarizare a Societăţii antro-posofice, evidentă până astăzi. Sub impactul prăbuşirii societăţii secolului al XIX-lea într-un război cu urmări imprevizibile mai înainte, R. Steiner dezvoltă sau schiţează conceptul unui nou tip de societate. In viziunea sa, contradicţiile de genul capitalism-socialism trebuie depăşite. Astfel, el pledează pentru instituirea unei „structuri tridimensionale”, aşa încât cele trei domenii, politica economia şi cultura să devină independente. Deşi fondează o „Mişcare pentru structura tridimensională", aceasta nu găseşte totuşi suficientă rezonantă, datorită hăţişurilor revoluţionare de după 1919. Mai târziu, anumite fundaţii antroposofice, cum ar fi şcolile Waldorf, cămine etc. vor încerca să pună în practică acest tip de structură.

Imediat după sfârşitul primului război mondial in 1919, R. Steiner fondează prima Şcoală Waldorf, finanţată de către adeptul său Emil Molt, proprietarul fabricii de tutun Waldorf din Stuttgart. Iniţial, aceasta a fost întemeiată pentru copiii angajaţilor fabricii.- Asemenea tuturor şcolilor Waldorf până astăzi, această şcoală aplică pedagogie dezvoltată de însuşi R. Steiner, structurată pe conceptul acestuia despre evoluţia omului.

Datorită conflictelor interne apărute între membrii comunităţii antroposofice, R. Steiner, se vede obligat să desfiinţeze Societatea antroposofică şi, în- anul 1923, să întemeieze o nouă societate, şi anume Societatea generală antroposofică, pe care o va conduce el însuşi. In pofida acestui fapt, după moartea sa survenită la 30 martie 1925 la Dornach, vor continua toate aceste dispute interne în interiorul comunităţii. Nu se cunoaşte nici astăzi cauza morţii sale, deşi anumiţi adepţi susţin că ar fi fost otrăvit.[26]
Succesorul lui R. Steiner la conducerea Societăţii antroposofice a fost numit Albert Steffen. In Germania, între anii 1935-1945, antroposofia a fost interzisă. In prezent, alături de Dornach, centrul antroposofiei este considerat oraşul Stuttgart. De prin anul 1970, mai ales în rândul tinerilor antroposofi, a apărut un fel de „antroposofie alternativă". Pornind de la premisa acelei „structuri tridimensionale sociale" a lui Steiner, aceste cercuri juvenile, aflate parţial în competiţie, îşi desfăşoară activitatea în special în domeniul politico-social-ecologic.[27]

2.2. Doctrină
2.2.1. Antropologia

Antropologia şi cosmologia antroposofică se află într-o relaţie de interdependenţă, dată fiind convergenţa existentă a macrocosmosului şi microcosmosului. Sferelor cosmice le corespund diferitele învelişuri corporale care, la fel ca în antropologia indiană, înfăşoară nucleul sau esenţa personală (atma). Terminologia antroposofică este similară celei teosofice, care şi-a însuşit o parte dintre denumirile indiene, în vreme ce alte noţiuni au primit o semnificaţie proprie. Totuşi, R. Steiner nu vorbeşte despre atma. Rămânând consecvent conceptului apusean de supraevaluare a individualităţii omului, el se contrapune conceptului budist de dezindividualizare. In concepţia sa despre o „viaţă pământească ciclică", trei sunt învelişurile corporale care înfăşoară eul spre exterior. Este vorba, mai întâi, de trupul astral, aşa-numitul sediu al poftelor şi patimilor, deasupra căruia se plasează trupul eteric, care cuprinde. în sine temperamentele şi trăsăturile de caracter, şi in cele din urmă trupul fizic.

Această concepţie îşi lasă amprenta asupra modului în care trebuie educat copilul şi asupra pedagogiei în general: în primii şapte ani de viaţă, se configurează trupul fizic, de la 7 până la 14 ani temperamentul şi caracterul (trupul eteric), iar între 14-21 ani poftele şi patimile (trupul astral). Finalitatea vieţii omului nu se reduce, însă, la aceasta, ci constă în evoluţia eului şi a dimensiunilor spirituale superioare.[25]

In viziunea lui Steiner, trupul fizic face legătura dintre om şi domeniul mineralic; el este tot ceea ce apare ca vizibil, perceptibil şi cuantificabil în om. El nu se poate, conserva, nu poate supravieţui fără o legătură cu alte domenii sau structuri fiinţiale superioare. Tocmai de aceea, când acestea îl părăsesc, la moarte, el se dezintegrează.

Trupul eteric ar putea fi definit şi ca trup al vieţii, întrucât aici îşi au sediul funcţiile vitale, cum ar fi metabolismul, respiraţia etc. Acesta îl leagă pe om de domeniul vegetal.

Următoarea structură superioară a fiinţei umane o reprezintă, după cum am spus, trupul astral sau trupul sufletesc, care-l pune pe om în legătură cu domeniul animal. Aici, conştiinţa este asemănătoare unui somn plin de vise, o stare în care apar imagini, dar nu imagini ale unor obiecte, ci simboluri. Foarte prezente în această structură sunt diferitele afecte, precum iubirea şi ura, mânia, teama şi groaza, ca şi instincte şi impulsuri interioare. Totuşi, structura supremă a fiinţei, pe care doar omul o primeşte pe pământ, o reprezintă eul, conştiinţa. Aceasta îl face practic, pe om să fie om şi să se simtă om, făcându-i legătura cu domeniul spiritual şi divin. Eul acesta coboară de undeva din sferele spirituale, se „încarnează'', şi nu face acest lucru doar o singură dată, ci de mai multe ori pe parcursul evoluţiei sale. Domiciliul său- este în lumea spiritelor, de fiecare dată se întoarce acolo - un intervalul dintre reîncarnări, aici ocupă locul cel mai de jos în rândul ierarhiilor fiinţelor spirituale. Steiner prezintă, în acest sens, chiar o succesiune ierarhică detaliată a fiinţelor spirituale, pornind de la îngeri şi arhangheli până la heruvimi şi serafimi.

Dacă cele trei structuri fiinţiale inferioare (trupul fizic eteric şi astral) sunt moştenite de către copii, de la părinţi, eul în schimb coboară de fiecare dată, la o nouă naştere, pe pământ din sferele spirituale, respectiv pătrunde în planul fizic, unde va fi învăluit într-un nou corp. Doar omul înzestrat cu un eu, cu o conştiinţă şi individualitate este responsabil pentru faptele şi acţiunile sale, pentru că eu1 este cel care produce şi acumulează karrna.

Impovărat de această karma, de bilanţul plus-minus al întregii vieţi, eul actual va fi obligat să se reîncarneze mai târziu, primind o nouă existenţă. In fapt, bilanţul existenţei anterioare configurează existenţa actuală.[29]

Karma prestabileşte, în mod evident, condiţiile cadru pentru existenţa viitoare, aptitudinile, capacităţile şi predispoziţiile, dar şi anumite nenorociri, cum ar fi boala, handicapul sau chiar moartea prematură. Prin urmare, destinul omului nu este nici opera hazardului şi nici lucrarea unui Dumnezeu, ci consecinţa unei rationalităţi stricte, a unui condiţionism absolut, a unei relaţii implacabile între cauza şi efect. Potrivit concepţiei antroposofice, totuşi această realitate nu poate fi percepută decât prin intermediul ,,ştiinţei spirituale", prin mijloace „suprasenzoriale”. Pentru cei din afara , sferei antroposofice, în schimb, karma nu este altceva decât o ficţiune, o ,,evoluţie fictivă de ordin cosmic".[30]

În accepţiunea lui Steiner, tot răul asumat şi acumulat de cineva pe parcursul unei existente sau alteia trebuie ispăşit, consumat pe parcursul existentelor ulterioare. Nu există nici un Dumnezeu ispăşitor sau iertător, de unde rezultă că antroposofia se înscrie pe linia acelor mişcări religioase care propun un eliberarea sau mântuirea omului prin sine însuşi.[31]