1. Pedagogia ,,terapeutică": Şcoala Waldorf

de Preot Prof.dr. Nicolae Achimescu

,,Şcoala liberă Waldorf” a fost inaugurată la 7 septembrie 1919, fiind construită în urma colaborării dintre R. Steiner şi directorul general al Fabricii de ţigări Waldorf-Astoria din Stuttgart, Emil Molt (1876-1936), care a suportat toate cheltuielile pentru această investiţie. La deschidere, şcoala avea 252 de elevi, dintre care 191 erau copii ai angajaţilor fabricii. Steiner a ocupat funcţia de director al acestor şcoli până la moartea sa, in anul 1925. In acel an existau deja în Germania două asemenea şcoli, iar în Olanda şi Anglia câte una. In anul 1938, cele opt şcoli Waldorf din Germania au fost interzise. În acelaşi an, în alte ţări mai funcţionau încă paisprezece asemenea şcoli. In opinia lui Steiner, menirea acestor şcoli este de a educa şi forma oameni liberi, independenţi de ordinea politică şi socială existentă, întrucât doar un om liber are capacitatea de a conferi în permanenţă noi forţe ordinii sociale prezente. [67] Pedagogia Waldorf îşi are rădăcinile în pretinsa ştiinţă spirituală antroposofică, deşi R. Steiner susţinea că Şcoala Waldorf n-ar urma linia unei anumite concepţii religioase sau filosofice.[68]

Pedagogia propusă de Steiner corespunde perfect concepţiei sale despre evoluţia în trei etape a omului. Fiecare dintre aceste etape se derulează pe parcursul a câte şapte ani.

In perioada dintre 1-7 ani se formează trupul fizic. Educaţia primită în familie şi grădiniţă în acest interval nu este altceva decât un ajutor pentru întruparea acestui element fizic al omului. In acest capitol al vieţii, organele senzoriale devin funcţionale. De asemenea, tot în aceşti ani, între forţele spirituale se dezvoltă voinţa, cu ajutorul căreia copilul îşi formează trupul fizic în aşa fel încât acesta să devină utilizabil pentru restul vieţii. Desigur, pentru cei din afara antroposofiei, acest lucru sună bizar. Steiner îşi argumentează această teză astfel: în primii ani de viată, copilul nu face altceva decât să imite. Imitarea unei atitudini, limbi şi gândiri corecte este, la rândul ei, un rezultat al voinţei. Realizarea acestui lucru îl eliberează pe copil respectiv trupul său, din acel ciclu determinist ereditar. Copilul vrea să meargă şi să stea în picioare, motiv pentru care, cu ajutorul voinţei sale, se remodelează scheletul, musculatura şi sistemul său nervos, în aşa fel încât această voinţă se materializează în actul respectiv. În acest mod pe parcursul primilor şapte ani de viaţă, toate organele vitale se transformă, se remodelează. Ultimul organ care trebuie remodelat este dentiţia, dar întrucât dinţii sunt mineralizaţi, aceasta trebuie refăcută, reconstruită.

După toate aceste mutaţii în plan fizic, urmează o nouă etapă, intre 7-14 ani, când copilul acţionează mai mult în planul sufletesc, când devine apt pentru educaţie, pentru şcoală.[69] Odată cu naşterea trupului eteric vor trebui cultivate şi dezvoltate sentimentele copilului. In această fază, copilul intră sub tutela unei autorităţi, reprezentată de profesor, care îl va conduce până la următoarea etapă a vieţii. Profesorul îşi exercită autoritatea prin predarea cunoştinţelor pe care tânărul le va asimila. În aceşti ani, elevii nu utilizează nici un fel de manuale, ci învaţă doar în funcţie de ceea ce li se predă şi dictează. Dacă este cazul, profesorul îşi poate impune autoritatea, inclusiv prin pedepse corporale.[70]

R. Steiner atrage, de asemenea, atenţia că în perioada cuprinsă între 7-14 ani, copiii nu dispun de capacitatea de evaluare, motiv pentru care recomandă să nu fie expuşi unor asemenea situaţii.[71]

Această capacitate de evaluare a copilului apare, în concepţia lui Steiner, progresiv, abia după începutul pubertăţii, între 14-21 ani, adică după naşterea trupului astral. Către sfârşitul perioadei de şcolarizare se dezvoltă eul sau individualitatea omului, care marchează şi sfârşitul vârstei juvenile. Pe la 19 ani, tânărul trăieşte o experienţă interioară profundă, el începe să înţeleagă ceea ce îşi doreşte de la viaţă, are o imagine clară despre destinul său profesional şi începe să cultive relaţii de prietenie cu cei din jurul său.[72]

În cadrul şcolilor Waldorf, totul se fundamentează şi orientează în funcţie de antropologia lui Steiner: materiile care se predau la nivelul unei clase, metoda pedagogică utilizată, ba chiar în ornamentaţia sălilor de clasă şi coridoarelor. Este limpede că, în aceste condiţii şcoala Waldorf, care se autointitulează “liberă”, nu este nici pe departe liberă. Ea prescrie exact ceea ce este bine şi ceea ce este rău pentru copii: „nici un fel de pâinuţe-nutella pentru copil, ... absolut nici un fel de produse artificiale... nici un fel de carne... nici conserve... nici cartofi... nici îmbrăcăminte artificială…nici jucării din plastic... nici creioane colorate, carioca sau pixuri cu pastă… nici fotbal, nici radio-casetofoane... nici ketchup... nici coca cola... nimic!.... nimic!.... nimic!

Şi, desigur, lista ar putea continua: nici un fel de televizor, nici un fel de filme în cadrul programului de educaţie, nici un fel de jocuri pe calculator în timpul liber etc.[74]

Tot la fel, vacanţele de vară, în timpul cărora elevii scapă pentru câteva săptămâni de sub influenţa şcolii şi a profesorilor, sunt privite de către pedagogii şcolilor Waldorf ca un real pericol.[75]

După cum se poate observa, în acest mod, copiii sunt crescuţi, stigmatizaţi şi dirijaţi pe baza unei cunoaşteri şi experienţe cu un caracter ocult, pe baza unei structuri de evaluare, de multe ori, necunoscută părinţilor şi autorităţilor statului. Întreaga perioadă de şcolarizare şi viata particulară a copiilor sunt ţinute sub un control strict. Fundamentele unei asemenea pedagogii stranii exclud dialogul cu oameni de ştiinţă care împărtăşesc alte principii, ele nu ţin seama de cunoştinţele pedagogice şi psihologice din afara sceptrului antroposofic. De aproape un secol, ele nu sunt aduse în mod clar şi fără echivoc la cunoştinţa publicului larg.

2.  Evaluare

În pofida numărului relativ mic de adepţi, „Societatea antroposofică" exercită asupra multora o mare forţă de atracţie. Reprezentanţii antroposofiei susţin că această concepţie despre viaţă ar putea fi de mare ajutor, în multe privinţe, omului, modern prin exerciţiile de meditaţie pe care le propune. „Oferta” ei încearcă să depăşească gândirea mecanicistă contemporană, acordând o mai mare atenţie spiritualului în fata materialului. In acelaşi timp, antroposofia se străduieşte să contrapună diversificării ştiinţelor contemporane un sistem de gândire globală, un sistem universal bine structurat, în cadrul căruia ştiinţele naturale şi spirituale, omul şi întreaga planetă, trecutul, prezentul şi viitorul se constituie într-un întreg perfect. In plus, susţin mentorii acestei societăţi oculte, antroposofia este singura cale care ar permite omului accesul spre sferele suprasenzoriale.[76]

După cum am văzut, antroposofia include şi anumite elemente biblice in structura ei. Detaşându-se de teosofie, R. Steiner pretinde ca, în centrul concepţiei sale despre lume se află Hristos. [77] În baza „impulsului hristic” pe care îl primesc, umanitatea şi cosmosul îşi pot atinge scopul. Desigur, într-un fel acest lucru sună pozitiv, ca şi aprecierea că vechile religii nu sunt decât o preistorie a lui Hristos, o pregătire sau pedagogie pentru venirea lui Hristos.

Există, însă, multe puncte divergente între credinţa creştină şi gândirea antroposofică. Astfel, pentru creştini, Dumnezeu este creatorul “tuturor celor văzute şi nevăzute”, care poate fi experimentat de către creatură, prin credinţă, ca un Tu personal. În schimb, în concepţia antroposofică, nu există nici o relaţie de tipul Creator-creatură, ci o relaţie în genul spiritual-material. După cum s-a putut observa, accesul omului spre spiritual trebuie realizat de el însuşi, etapizat, prin aşa-numita cunoaştere a „lumilor superioare”.

Istoria relaţiei lui Dumnezeu cu omul, reprezintă în concepţia biblică, un dialog permanent între Creator şi creatură. Această relaţie îşi atinge apogeul şi finalitatea în întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, în Iisus Hristos. Reprezentanţii antroposofiei privesc, dimpotrivă, istoria omului ca o materializare progresivă, după care, odată cu venirea lui Hristos, urmează spiritualizarea acestuia.

Noul Testament reprezintă mărturia principală în ce-L priveşte pe Iisus Hristos, omul din Nazaret şi Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut cunoscută iubirea chemătoare şi plină de iertare a lui Dumnezeu, ajunsă la plinătate prin moartea şi învierea lui Hristos însuşi. In viziunea lui R Steiner, însă, Iisus era doar o ,,entitate" bizar şi complex constituită, în care s-a încarnat o scurtă perioadă de timp, pe pământ, acel „spirit solar superior" numit “Hristos". In acelaşi plan, întruparea, viata şi moartea lui Hristos se constituie în punctul central al istoriei umanităţii şi cosmosului, ca şi în cotitura evoluţională spre lumea spirituală. Aparent, semnificaţia unică a lui Hristos în istoria omenirii capătă un accent deosebit. Şi, la fel de aparent, antroposofia încearcă să accepte domnia lui Hristos cel  înviat asupra întregii creaţii.[78] Totuşi, conceptele antroposofice au mai de grabă, un caracter ontolog decât unul soteriologic, mântuirea nu se realizează prin intermediul vreunui Dumnezeu ci prin forţele proprii, prin sine însuşi.

Antroposofia elimină doctrina biblică despre păcat şi harul divin, aducând în prim plan noţiunile de karma şi reîncarnare. Omul urmează să ajungă la desăvârşire, pe parcursul unui ciclu nedefinit de reîncarnări, fără intervenţia vreunui ajutor divin. Este vorba de o autoeliberare.[79]

Pe de altă parte, autoritatea Bibliei, în calitatea sa de Cuvântul lui Dumnezeu, nu este percepută ca o mărturie inegalabilă despre Persoana şi lucrarea lui Iisus Hristos, ci este pusă, prin semnificaţia ei, în ceea ce priveşte cunoaşterea ,spiritualului", într-o relaţie paralelă cu autoritatea pe care a avut-o la începutul epocii moderne “vechea carte", a lui Aristotel, pentru cercetarea naturii. După cum concluziile lui Aristotel în această privinţă au fost depăşite în urma unei cercetări directe a fenomenelor naturale, tot la fel acum, in concepţia lui R. Steiner, cele afirmate în Biblie sunt depăşite şi trebuie reinterpretate în contextul “cercetării" ştiinţifico-spirituale a spaţiului suprasenzorial, a domeniului divino-spiritual.[80] Dacă avem în vedere faptul că „noua revelaţie" propusă de către Steiner este făcută accesibilă prin pretinsa cercetare a spiritului şi prin decriptarea ,,Cronicii-akasha”, nu trebuie să ne surprindă deloc faptul că vechea revelaţie, Biblia, este înţeleasă ca o scriere secretă, consacrată în sensul ei cel mai profund doar celor iniţiaţi.[81]

În aceeaşi măsură, nu trebuie să fim surprinşi de faptul că R. Steiner nu recunoaşte lucrările de exegeză ale teologilor Bisericii, ci le respinge ca pe unele lipsite de importanţă, cu o tentă materialistă şi prea puţin utile.[82]

După cum am amintit, şcolile de tip Waldorf şi pedagogia acestora nu sunt altceva decât opera lui R. Steiner. Totuşi, mentorii actuali ai acestor şcoli susţin că relaţia dintre aceste şcoli şi antroposofie este una pur formală, ea priveşte doar metoda pedago-gică utilizată, nu şi conţinutul. De asemenea, se argumentează că materialul de predare, ca şi programul zilnic, n-ar avea nici o legătură cu antroposofia. Este adevărat, nu există nici o disciplină predată în aceste şcoli, care să se intituleze ,,Antroposofia". Dar, însuşi R. Steiner afirmă tranşant: “Chiar dacă nu se predă în mod teoretic antroposofie, trebuie să ne străduim în aşa fel ca aceasta să fie prezentă, pe cât posibil, în planul de învăţământ, să se regăsească în acesta".[83]

Într-un alt loc, Steiner devine chiar mai explicit: “Prin urmare, nu ne-am propus să creăm în mod cert o şcoală absolut antroposofică... ci să includem antroposofia in practica pedagogică. [84] Aşadar, în şcolile Waldorf nu se face referinţă directă la antroposofie, dar această ideologie este prezentă implicit, şi într-o formă masivă în cadrul acestora. [85]

3. Bibliografie

[67] R. Steiner, Aufsatze uber die Dreigliederung des sozialen Organismus und zur Zeitlage, Dornach, 1961, p. 37.
[68] Idem, Gegenwartiges Geistesleben und Erziehung, Dornach, 1973, p. 203.
[69] Cf. Stefan Leber (Hrsg.), Die Pedagogik der Waldorfschule und ihre Grundlagen, Darmstadt, 1983, pp. 7 sq., 53-72.
[70] Vezi R. Steiner, Anthroposophie und Padagogik, in: Anthroposophische Menschenkunde und Padagogik, Dornach, 1979, p. 118.
[71] Cf. E.A. Karl Stockmeyer, op.cit., pp. 56, 130.
[72] Stefan Leber (Hrsg.), op.cit., p. 113.
[73] Fritz Beckmannshagen, Rudolf Steiner und die Waldorfschule. Eine psychologisch-kritische Studie, Wuppertal, 1984, p. 39 sq.
[74] Ibidem, p. 25.
[75] E. Worel, Jugendanthroposophie? - Ein Versuch.. Bericht von einer Sommerwoche, Erziehungskunst, 1984, p. 49.
[76] H. Reller, M. Kiessig (Hrsg.), Handbuch..., p. 418.
[77] Cf. J. Badewien, Reinkarnation, p. 98 sq.
[78] Cf. Efeseni 1,20 sq.; Filipeni 2,9-11; Coloseni 1,15 sq.
[79] Vezi H. Reller, M. Kiessig (Hrsg.), Handbuch..., p. 419.
[80] R. Steiner, Bibel und Weisheit, Dornach, 1943, p. 11.
[81] Ibidem, p. 20.
[82] R. Steiner, Das Lukas-Evangelium, p. 178.
[83] E.A. Karl Stockmeyer, op.cit., p. 335.
[84] Ibidem, p. 343.
[85] Vezi J.Badewien, Waldorfpadagogik-eine christliche Eryiehung? Zur Rolle der Antroposophie an den Waldorfschulen, Konstanz, 1987, p.36.