Teosofia

1.1. Istoric

,,Societatea teosofică a fost fondată de către rusoaica Elena Petrovna Blavatskaia (1831-1891) şi soţul său, colonelul american Samuel Olcott, în anul 1875, avându-şi iniţial sediul în New York.

In primele ei faze, teosofia va juca un rol foarte important în corelaţie cu renaşterea valorilor hinduiste şi budiste. Astfel, cea de a doua preşedintă a Societăţii teosofice, Annie Besant şi-a adus o contribuţie deosebită în revigorarea conştiinţei de sine a hinduismului, fapt recunoscut, de altfel, în întreaga Indie. În ceea ce priveşte budismul, acesta datorează foarte mult predecesorului ei, respectiv colonelului Olcott. In anul 1880, în urma unei invitaţii, acesta soseşte în Ceylon, unde se converteşte la budism împreună cu E. Blavatskaia, după care va redacta un catehism budist, recunoscut peste tot, şi va contribui la promovarea învăţăturii budiste. De fapt, el n-a făcut pentru budism în Ceylon nimic altceva decât ceea ce a făcut A. Besant pentru hinduism în India. [1]

J. Frohnmeyer [2] distinge patru faze sau etape în evoluţia generală a mişcării teosofice: teosofia sub impactul spiritismului, budismului, hinduismului şi, în fine, sub acela al ştiinţei occidentale. Prima etapă este legată de numele E. Blavatskaia, care după trei luni de căsătorie îşi părăseşte soţul, călătorind în continuare prin diferite ţări şi manifestând o predilecţie deosebită faţă de tot felul de practici oculte şi spiritiste. Se pretinde că, în anul 1851, l-ar fi întâlnit pe „ maestrul" Kut Humi, un membru rezident în Tibet al „Marii Frăţii Albe", care a anunţat-o că va deveni fondatoarea unei Societăţi universale.

 Cu toate acestea, J.N Fahrquhar [3] lua atitudine împotriva unei asemenea pretenţii chiar în anul 1915 şi atrăgea atenţia asupra faptului că, în prima lucrare a E. Blavatskaia, Isis dezvăluită, apărută în 1877, nu este vorba de maeştri tibetani, ci de anumite spirite ale unor decedaţi, dar în special al unui anume, John King. In fapt, lucrarea Isis dezvăluită îşi are originile în tradiţiile ocultismului, iar aşa-numiţii ,maeştri' (mahatma) vor apare în prim plan abia după stabilirea E. Blavatskaia şi a colonelului Olcott-în India şi în lucrarea Doctrina secretă, apărută în anul 1888. In perioada premergătoare stabilirii celor doi in India, se constată la aceştia o predilecţie pentru magie demonic ca şi un efort susţinut în promovarea vechilor religii şi tradiţiilor oculte, în detrimentul Bisericilor creştine. Deşi pretin-deau că Societatea teosofică îşi propune realizarea unui dialog între religii, acest lucru nu corespunde realităţii, pentru că, în fapt, promotorii teosofiei urmăreau reabilitarea ocultismului şi spiritis-mului, care primiseră de multă vreme anatema din partea creştinismului.

A doua etapă, sub impactul budismului, începe cu prezenta E.
Blavatskaia şi a colonelului Olcott în India, ca şi cu speranţa lor
într-o conlucrare şi contopire a Societăţii teosofice şi a mişcării Jrya
Samaj, lucru care nu se va întâmpla niciodată.[4] Repulsia comună
faţă de creştinism n-a fost niciodată, în acest sens, suficientă. Anii
de activitate intensă în India şi Ceylon au culminat cu stabilirea
sediului Societăţii teosofice în cartierul principal Adyar din Madras
şi cu părăsirea Indiei de către E. Blavatskaia în anul 1884.[5] După
cum am amintit, contactele cu budismul ceylonez au condus la
convertirea la budism a d-nei Blavatskaia şi a colonelului Olcott. De
remarcat, ar fi şi faptul că Ch. W. Leadbeater, preot anglican şi adept
al Societăţii teosofice din anul 1883, după ce a sosit în India şi a luat
contact cu budismul, n-a ezitat să se lase consacrat drept lider al unei, secţiuni esoterice şi, în acelaşi timp, episcop regional al Bisericii catolice liberale.[6] Doctrinele oculte teosofice au fost descrise sub titlul de „budism esoteric".[7] După sosirea E. Blavatskaia şi a colonelului Olcott în India, asistăm la dezvoltarea conceptului de „Marea Frăţie Albă", respectiv a acelor spirite desăvârşite, eliberate din imperiul ciclului reîncarnărilor care guvernează lumea şi, prin intermediul unor ,,iluminaţi" precum d-na Blavatskaia, transmit umanităţii înţelepciunea lor. Cele mai multe dintre aceste pretinse ,,revelaţii” le găsim în lucrarea Doctrina secretă a E. Blavatskaia. Din aceasta rezultă în mod evident faptul că d-na Blavatskaia îşi propunea să preia şi să adapteze situaţiei prezente anumite concepte din filosofia şi spiritualitatea indiană.

A treia etapă, sub semnul hinduismului, este legată de persoana şi opera fiicei, unui medie din Anglia, A. Besant, născută în anul 1847. Deşi prezintă multe trăsături diferite de caracter, se remarcă unele asemănări biografice ale acesteia cu E. Blavatskaia. Între altele căsătoria d-nei A. Besant cu un preot anglican va eşua, fapt ce atrage după sine consecinţe negative în planul educaţiei religioase primite în familie, pe care le şi descrie, de altfel, în cartea sa Calea mea spre ateism.[8] Insă, cea mai mare influenţă asupra sa a exercitat-o lecturarea cărţii Doctrina secretă şi întâlnirea cu autoarea acesteia, E.P. Blavatskaia, în anul 1888. La trei ani după moartea d-nei Blavatskaia, A. Besant s-a deplasat în India, ajungând o mare apologetă a conceptelor hinduiste şi indiene, în general s-a evidenţiat în mod special prin faptul că a fondat, în anul 1898, Central Hindu College, din care avea să apară Benares Hindu University, iar în 1907 a devenit succesoarea colonelului Olcott la preşedinţia Societăţii teosofice. Intre multe altele, fondează în anul 1911 „Ordinul Steaua Orientului", care avea să-l proclame pe Jiddu Krishnamurti drept viitorul ,,învăţător universal", după care în pofida multor eforturi, nu reuşeşte să reformeze regimul castelor din India. În anul 1914, A.Besant intră în politică, în 1918 este aleasă chiar preşedinte al Congresului Naţional Indian, pentru- ca în cele din urmă să piardă orice posibilitate de influenţă politică asupra lui Mahatma Gandhi.[9] Deşi şi-a adus contribuţia la popularizarea hinduismului, mai ales prin traducerea şi răspândirea scrierilor hinduiste, nu se poate afirma, totuşi, că A. Besant ar fi contribuit la hinduizarea profundă a doctrinei, teosofice.

Ultima etapă istorică a Societăţii teosofice îl are în centru pe Rudolf Steiner, care s-a detaşat de aceasta în anul 1913 şi a întemeiat Societatea antroposofică, asupra căreia îşi va pune o puternică amprentă. Sub influenţa sa, multe dintre trăsăturile ocultist-indiene, care se regăsesc în doctrina teosofică, vor dispare, deşi el însuşi a cultivat concepte importante de această natură, cum ar fi legea karmică şi doctrina despre ciclul reîncarnărilor.[10]

1.2. Doctrină

Aşa cum pretind reprezentanţii teosofiei, aceasta ar fi o concepţie având drept scop de a deveni esenţa, rezultatul şi finalitatea oricărei religii. Prin teosofie, întreaga lume trebuie să devină o „Biserică a lui Dumnezeu, în care răsare soarele înţelepciunii" , întrucât religia viitorului se fundamentează pe cunoaşterea structurii umane şi va fi o religie a unei umanităţi pătrunse de duhul divin al cunoaşterii de sine. Ţinând seama de acest scop, teosofia împrumută o serie de elemente foarte amalgamate, cum ar fi: doctrina emanaţionistă şi gândirea în trepte din neoplatonism şi gnosticism teoria despre lumea ideilor şi materializarea acestora din platonism şi neoplatonism; cosmogonia şi antropogonia din religiile misterice antice, gnosticism, hinduism şi budism, divinizarea omului şi contemplaţia cosmică din religiile misterice, din mistica şi pansofia Evului Mediu; transfigurarea şi îndumnezeirea din magia naturală, din alchimie şi din doctrina rosicrucienilor, mistica numerelor de la Pitagora şi din Kabbala, doctrina despre reîncarnare şi legea karmică din budism şi hinduism, de asemenea, astrologia joacă şi ea un anume rol.

În viziunea teosofică, toate fenomenele macro şi micro-cosmice au apărut printr-o emanaţie şi diferenţiere permanentă dintr-o esenţă reală veşnică şi neschimbabilă. Prin urmare, orice existenţă vizibilă este în sine, în fiinţa ei proprie şi în manifestarea ei, iluzie (maya). Cunoaşterea unităţii fiinţiale a tuturor lucrurilor presupune înlăturarea vălurilor iluziei şi culminează în acea identificare cu Absolutul din mistica upanişadică: „Tat tvam asi” -„Acesta eşti tu". Însă, pentru a realiza cunoaşterea unităţii fiinţiale cu tot ceea ce există, este necesar să fie recunoscută legitatea tuturor emanaţiilor, involuţiilor şi evoluţiilor, cărora este subordonată orice fiinţă. Orice formă vizibilă reprezintă un simbol, în care sunt întruchipate în plan fizic însuşirile fiinţei sale invizibile. Orice lucru reprezintă întruchiparea unei idei; existenta sa depinde de existenta ideii, şi nicidecum ideea de existenţă a întruchipării lui; formele sunt limitate, în vreme ce principiile sunt generale.

Natura umană constă din trupul grosier şi încă alte şase principii, de reţinut fiind faptul că, in această ecuaţie, materia se transfigurează totdeauna de jos în sus, respectiv dinspre exterior spre interior. Astfel, trupul eteric, ca model al trupului fizic, este purtătorul sau suportul forţei de viată (prana). Karma, trupul astral sau trupul mental este sediul gândirii concrete şi, împreună cu cele trei principii inferioare constituie personalitatea omului, eul inferior. Buddhi-manas sau trupul cauzal, ca purtător al raţiunii, al gândirii abstracte şi al sufletului uman, este principiul etern în om, este individualitatea sa. Orice om are îndatorirea de a recunoaşte şi de a lăsa să domnească în sine cele două principii superioare, buddhi şi atma, abia atunci va reuşi să atingă cunoaşterea unităţii sale fiinţiale cu Absolutul.
Mai devreme sau mai târziu orice fiinţă va ajunge la eliberare, respectiv la cunoaşterea propriului sine, a adevăratului său eu, şi anume prin legea karmică şi reîncarnare. Omul îşi predetermină propriul destin, în sensul că produce karma prin gândurile sale exprimate prin voinţa şi actele sale, karma care la rândul ei se va materializa într-una dintre reîncarnările sale viitoare. In acest fel, omul este autorul propriului său destin, dat fiind faptul că reîncarnarea sa imediată reprezintă rezultatul actelor sale anterioare. Depozitarul şi purtătorul acestor acte este individualitatea omului, respectiv buddhimanas. Potrivit legii cauzalităţii, actele săvârşite pe parcursul unei vieţi sunt asimilate şi valorificate într-o nouă reîncarnare, în cadrul căreia naţionalitatea, mediul şi noii părinţi fizici vor corespunde întocmai noilor karma ce vor fi săvârşite. De asemenea, orice epidemii, catastrofe naturale şi războaie sunt exact rezultatul acelor acte sau karma colective. Toate fiinţele, dar şi sistemele planetare şi solare, se subordonează legii karmice; animalele şi plantele, care încă nu posedă individualitate, urmând să devină sau să se reîncarneze şi ele cândva ca oameni, au de asemenea un fel de karma comună.

Teosofii încearcă să respingă acuzaţia potrivit căreia această: lege a cauzalităţii l-ar conduce pe om la fatalism, la pasivitate şi resemnare. Ei afirmă că cel fatalist se predă în mâinile propriului destin, pe când cel înţelept îşi foloseşte toate forţele pe care i le transferă acest destin. Dacă cineva este bolnav datorită unor acte săvârşite într-o existentă anterioară şi găseşte mij    loacele pentru a-şi recăpăta sănătatea, atunci este tot rezultatul propriilor sale fapte să folosească aceleaşi mijloace, pentru că altfel nu le-ar fi descoperit.[11]

In concepţia teosofică, detaşarea de materie şi spiritualizarea fiinţelor presupune un drum lung, un parcurs care vizează uneori milioane de reîncarnări. Totuşi, omul se află, pe această scară într-o situaţie cu totul specială. Calea propusă de către teosofie pentru om este o cale a evoluţiei.

In primul rând, este vorba de o cale a cunoaşterii, o cale în şapte trepte sau etape. Intr-o primă etapă, omul apare ca o fiinţă asemănătoare animalelor, dominat de instincte şi pofte animalice; pe o a doua treaptă, el începe să presimtă şi să intuiască o existenţă superioară. Acest sentiment se va întări in el, pe o a treia treaptă; el năzuieşte după această existenţă superioară, dar este împiedicat de instinctele care îl domină în continuare. Într-o a patra etapă, el este martorul unei lupte interioare între năzuinţele sale şi instinctele care încă îl mai stăpânesc; în această stare, el manifestă o atitudine de ezitare, căutând zadarnic să găsească cunoaşterea Absolutului în lucruri exterioare; în urma multor dezamăgiri, pe treapta a cincea, el se interiorizează profund, pentru ca pe e treapta a şasea să redescopere în sine însuşi sălaşul forţei divine şi să perceapă că sufletul său -începe să fie iluminat. In fine, pe treapta a şaptea, spun teosofii, apare "soarele înţelepciunii”, la lumina căruia dispar toate iluziile.[12] Această transformare a unui animal în om şi a unui om in „Dumnezeu", pe calea renaşterii spirituale, nu este altceva decât un fel de magie albă, dovada fiind faptul că, în acest demers, sunt folosite tot felul de tehnici Yoga şi exerciţii de meditaţie, care facilitează stăpânirea gândurilor.

1.3. „Creştinism teosofic” o interpretare bizară a
învăţăturii creştine

Teosofii susţin că, in orice mare religie, există un dram de adevăr, adepţii acesteia având obligaţia de a cunoaşte acest adevăr şi de a ignora tot ceea ce este inutil Din această perspectivă, inclusiv în creştinism, există anumite elemente demne de reţinut şi respectat, dar care trebuie interpretate într-o manieră teosofică.

Astfel, Dumnezeu nu este altceva decât un spaţiu indefinit, nelimitat, o Fiinţă eternă, o ,,unitate fără referinţă". Deşi iniţial nu are o conştiinţă de ,,sine", totuşi din momentul apariţiei primelor emanaţii se naşte în el sentimentul propriei sineităţi, care conduce automat la detaşarea de tot ceea ce există separat de el şi are drept consecinţă multitudinea fenomenelor prezente. Ca atare, tot ceea ce există se împărtăşeşte din ceea ce se cheamă ,,fundamentul implacabil al tuturor lucrurilor", Dumnezeu (cf. F.A. 17,28). In consecinţă, nu este nevoie de existenta unui Dumnezeu personal, fiindcă Dumnezeu trebuie căutat şi se regăseşte exclusiv in esenţa oricărei fiinţe vii.

Doctrina teosofică nu-l exclude nici pe Iisus Hristos, dar îl interpretează într-o manieră cu totul bizară. Astfel, prima emanaţie a lui Dumnezeu este Atma, Logos-ul, „Fiul lui Dumnezeu întrupat", care este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu şi, totuşi, obiect. In ipoteza în care a avut o existenţă istorică, susţin teosofii, el a fost cu siguranţă un adept, un Buddha, un om, a cărui conştiinţă personală a fost pătrunsă de conştiinţa Logos-ului şi s-a contopit cu aceasta.[13] În urma detaşării de principiile inferioare, s-a născut în Iisus cunoaşterea şi conştiinţa divină, care l-au ajutat să-şi amintească de existentele anterioare, între altele din Egipt (cf. Ioan 8,58; 10,30).

Incapacitatea iudeilor de a distinge între conştiinţa divină şi cea personală, afirmă teosofii, avea să-l conducă pe Iisus la crucificare. Naşterea, patimile şi învierea sunt simple alegorii pentru renaşterea spirituală a omului şi nu au nici o putere justificativă şi mântuitoare, întrucât pentru om nu există „nici o altă mântuire decât propria cunoaştere".[14] După aceea Biserica a făcut din Iisus Hristos un fel de ,,mijlocitor", de „ţap ispăşitor", asupra căruia păcătoşii şi-au transferat toate păcatele.[15]

Oricum în accepţiunea teosofică, credinţa în Iisus Hristos, Mântuitor istoric nu este inutilă daca persoana sa este privită ca ideal, pentru că dragostea faţă de ideal conduce la realizarea lui în noi înşine.[16] In acest sens, învăţătura lui Iisus poate fi un ajutor pentru om, întrucât tot ceea ce a propovăduit el a fost dominat de o singură idee: „omule, cunoaşte-te pe tine însuţi".[17]

Tainele sau sacramentele Bisericii fac şi ele obiectul hermeneuticii teosofice, deşi nu sunt oficiale. Astfel, apa folosită la săvârşirea botezului reprezintă un simbol al gândirii, iar împărtăşania simbolizează sălăşluirea lui Dumnezeu în om, prin care omul se contopeşte cu Dumnezeu şi devine una cu fiinţa divină.[18]

Dogmele şi mărturisirile de credinţă nu-şi au nici un rost pe calea care conduce spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Adevărul nu este nici pe departe un concept obiectiv, o doctrină sau o mărturisire, ci fundamentul indiscutabil al tuturor lucrurilor, prin urmare Dumnezeu, care poate fi cunoscut şi înţeles doar în interior, subiectiv. Tocmai de aceea, orice comunitate religioasă cu predilecţie spre dogme care preferă forma conţinutului, riscă să devină fanatică. Din această cauză, credinţa este independentă de orice opinii, dogme, ipoteze sau decizii în fapt, credinţa este presentimentul conştiinţei crescânde de sine a adevărului în inima omului.[19] Înainte de toate însă, omul trebuie să creadă în propriul său sine, pentru că altfel îi lipseşte forţa divină necesară spre a face ca adevăratul sine să evolueze în el şi să se reveleze.[20]

Legat de aceasta, ,rugăciunea teosofică" nu este decât un dialog al omului cu „sinele superior", cu adevăratul său eu. O asemenea rugăciune nu înseamnă nicidecum o revărsare undeva spre exterior, ci dimpotrivă o interiorizare, o ancorare în propriul sine.

Biblia nu este decât un manual de ştiinţă ocultă, fără nici o legătură cu vreo revelaţie divină, dar care conţine adevărurile supreme în materie de filosofie a religiilor. Biserica este acuzată că ar fi falsificat Biblia. In aceeaşi-opinie a teosofilor, Bisericile şi confesiunile, datorită credinţei şi clericalismului lor, se află foarte apropiate de magia neagră. Ele sunt acceptate de teosofie doar în măsura in care se dovedesc a fi un fel de „cârjă pentru subdezvoltaţi", ,,călăuză" spre o religie universală.

1.4 Evaluare

După, cum am observat, adepţii teosofiei susţin că această concepţie despre lume ar urma să devină şi să fie esenţa, rezultatul şi finalitatea oricărei religii. Pentru a justifica această pretenţie, E F Blavatskaia s-a străduit să descopere sau să născocească tot felul de convergenţe în materie de doctrină şi cult din toate sistemele mistico-esoterico-gnostice, teoriile şi religiile. In acest fel, n-au putut fi evitate, nici pe departe, o multitudine de noi interpretări, generalizări etc. În viziunea teosofică, ţara de origine a oricărei religii nu poate fi alta decât India; hinduismul şi budismul, în formele şi conţinuturile lor primordiale, au influenţat şi şi-au lăsat amprenta asupra tuturor celorlalte religii şi culte, prin faptul că le-au comunicat tema centrală: îndumnezeirea omului prin ilumi-narea eului său divin, realizată în urma transformării sau purificării principiilor sale grosiere, respectiv în urma detaşării de natura sa umană inferioară, de eul său empiric.

Desigur, în calitate de religie universală, creştinismul este inclus şi el în sincretismul teosofic. Dar, din păcate, în teosofie nu regăsim nici concepţia despre existenţa unui Dumnezeu personal, nici despre Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, nici despre istoria mântuirii omului de către Dumnezeu, nici despre iertarea şi răscumpărarea noastră prin Iisus Hristos. Pentru teosofie, Iisus Hristos nu este nimic altceva decât un ,,iniţiat" care tocmai s-a detaşat de sinele său inferior, empiric. În accepţiunea teosofică, întreaga învăţătură a lui Hristos s-ar putea rezuma la sintagma: „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi!"

După , cum se poate constata, legea karmică teoria reîncarnărilor nu sunt decât o expresie sau o formă mascată a evoluţionismului naturalist. Contemporanul nostru european sau de aiurea, raţionalist sau materialist în convingerile sale interioare, nu face decât să încerce să împace teoria evoluţionistă cu teosofia evoluţionistă.[21]

Ocultismul teosofic se adresează totdeauna lumii creaturale, creaturii în sine, ci nu lui Dumnezeu Creatorul, lumii lui Dumnezeu. Mai precis, teosofia se plasează în afara experienţei religioase şi în afara lui Dumnezeu.