Mã întrebati cum trebuie pomeniti pãrintii dumneavoastrã morti în sectã! Pomeniti-i în rugãciunea particularã si rugati pentru ei nemãrginita milã a lui Dumnezeu, si acesteia încredintati-i soarta lui. Iar în bisericã nu pot fi pomeniti. Biserica se roagã pentru fiii sãi, ca sã pãstreze credinta lor si sã sporeascã în ea, iar pentru cei din afara sa ca sã se întoarcã la credintã si sã intre în unire cu Biserica. Dat fiind cã întoarcerea la credintã trebuie sã se sãvîrseascã aici, pe pãmînt, puterea acestei rugãciuni se întinde numai asupra petrecerii pãmîntesti a celor pentru care se face ea. Biserica este unirea vie a tuturor credinciosilor, care, adunîndu-se sub un singur Cap, Hristos Domnul, alcãtuiesc un singur trup. Ea e alcãtuitã din credinciosii vii si morti. Necredinciosii, vii si morti, sunt în afara ei si în afara Domnului si Mîntuitorului nostru, Care e Capul ei. Necredinciosii de aici sunt chemati, si dacã se folosesc de aceastã chemare si intrã în Bisericã se fac si ei mãdulare ale Bisericii. Mîntuitorul spune: “Cine va crede si se va boteza va fi mîntuit, iar cine nu va crede si nu se va boteza va fi osîndit.” Si încã: “Cine nu va fi botezat cu apã si cu Duh nu va intra în împãrãtia lui Dumnezeu!” Iar acest lucru trebuie sãvîrsit pe pãmînt. S-a întîmplat ca unii din cei vrednici de împãrãtie sã moarã cu vreun pãcat nedezlegat, iar Domnul a hotãrît ca ei sã se întoarcã pe pãmînt pentru a împlini ceea ce era cu lipsã. Cei care mor în afara credintei si a Bisericii sunt asemenea cu sinucigasii… Pentru sinucigasi Biserica nu se roagã, fiindcã ei mor în pãcat de moarte nedezlegat – necurãtit prin pocãintã… Amar e pentru dragostea dumneavoastrã sã audã asta despre pãrintii dumneavoastrã, însã la ei e cam acelasi lucru ca la copiii morti nebotezati.

    Acestia sunt încredintati nemãrginitei milostiviri a lui Dumnezeu. Si dumneavoastrã sã încredintati lui Dumnezeu soarta pãrintilor dumneavoastrã, rugîndu-vã pentru ei la rugãciunea particularã ca El sã facã cu ei dupã milostivirea Sa si dupã credinta dumneavoastrã în aceastã milostivire.

    Unde sunt sufletele pãcãtosilor care n-au reusit sã se îndrepte aici? În vreun loc rînduit pentru ei de cãtre Dreptul Judecãtor. Dupã moarte are loc judecata particularã, la care este hotãrîtã soarta pãcãtosilor; dar hotãrîrea definitivã urmeazã a fi luatã la înfricosãtoarea Judecatã de obste. Pînã atunci, ei doar asteaptã acea clipã cutremurãtoare…, se îngrozesc si suferã din aceastã pricinã. Ce este purgatoriul? Purgatoriul este un punct din credinta catolicilor. Ei cred cã este locul unde sunt curãtiti pãcãtosii ce nu s-au curãtit pe pãmînt. Curãtia are loc prin chinuri pe mãsura pãcatelor. Acolo intrã toti cei în care este vreo necurãtie. În Biserica Ortodoxã nu este vreo asemenea învãtãturã, ci credinta potrivit cãreia cei ce au murit pocãiti si împãrtãsiti, dar nu au reusit sã facã nevointe sau epitimii îndreptãtoare împlinesc acest rãspuns al lor prin rugãciunile Bisericii pentru ei – si, fireste, prin propriile rugãciuni. Ei trãiesc în nãdejde si nu pãtimesc, nu sunt în munci. Asta seamãnã oarecum cu ideea de purgatoriu, dar nu este acelasi lucru…     

(Sfîntul Teofan Zãvorîtul, „Boala si moartea”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002, pag. 84-86)

          Mîhnirea mea, pricinuitã de atacurile Apusului era cît pe ce sã se domoleascã. Acum, însã, a revenit cu o fortã mai mare. O sã vã expun în grabã cîteva gînduri. La prima vedere, noi avem cu romano-catolicii multe asemãnãri: dogmele sunt aceleasi, cu exceptia celor noi, inventate de ei despre obîrsia Sfîntului Duh si – mai recentã – despre nepãrtãsia Maicii Domnului la pãcatul primordial. O altã dogmã a lor este primatul papal. Tainele sunt aceleasi, dar aproape toate si-au schimbat forma si se deosebesc formal nu numai de Biserica Rãsãriteanã, ci si de propriile lor rînduieli strãmosesti. Au vecernie, utrenie, liturghie si alte slujbe bisericesti, ca si noi. Dar, la o privire mai atentã, vedem cît de lipsit de suflet si chiar fãrã sens este totul! La o cercetare amãnuntitã, este evident oricui cît de departe sunt de adevãr. Propagandistii vicleni încearcã sã ne sminteascã cu imaginea de ansamblu, ascunzîndu-ne deosebirile. Deosebirile care sar în ochi, ei le atenueazã prin strîmbã tîlcuire. De pildã, la Gagarin… „La voi – spune el – nu este lãmurit soborniceste cum trebuie sã credem în originea Sfîntului Duh; de aceea, pentru voi credinta despre purcederea Sfîntului Duh si de la Fiul este o pãrere personalã, pe care dacã cineva o acceptã, în nici un chip nu va fi supus judecãtii Bisericii sale”. Observati sofismul? Dar, oare, credinta neîncetatã a Bisericii, cã El nu purcede de la Fiul, nu reprezintã tocmai glasul Bisericii? Si dacã dogma lor nu a fost acceptatã, oare nu înseamnã cã întreaga Bisericã spune cã nu trebuie sã se creadã în ea? Iar Sinodul din vremea patriarhului Fotie si a papei Ioan al VIII-lea nu a anatemizat, oare, pe cei ce acceptau purcederea Sfîntului Duh si de la Fiul? Apoi, toate scrierile teologice din Rãsãrit, toate catehismele – ce altceva înseamnã, dacã nu exprimarea învãtãturii Bisericii Ortodoxe? Potrivit acesteia, a crede cã Sfîntul Duh purcede de la Dumnezeu-Tatãl este o dogmã obligatorie, iar „a crede latineste” cã El purcede si de la Fiul este o abatere de la Bisericã, o erezie. Lãmuriti-vã în privinta acestui sofism!
 
          Se mai spune: „Ce ne împiedicã sã credem în provenienta Sfîntului Duh si de la Fiul? Asta nu vã distruge dogma, ci îi adaugã un nou adevãr; a cunoaste cinci adevãruri este, desigur, mai bine decît a sti patru”. Ce curse! E bine sã se adauge la un adevãr un alt adevãr, dar dacã se adaugã o minciunã, atunci adevãrul se deformeazã. Dacã amesteci amar cu miere, strici mierea. Asprã judecatã le e scrisã celor ce fac asemenea adaosuri.

Cu aceste si alte asemenea sofisme ei netezesc deosebirile prea evidente. Eu cred cã bunul simt este de ajuns pentru a deslusi viclenia. De aceea, ei nu propovãduiesc asemenea lucruri cunoscãtorilor, ci dau drumul în aer la baloane de sãpun, la nimerealã, poate se lasã careva amãgit.

Am fost întrerupt, si chiar pentru multã vreme… Am uitat ce am vrut sã vã mai spun. Asa – iatã ce! Duhul catolicismului este pãmîntesc. Biserica este pentru ei, în conceptia lor, o corporatie politicã, sprijinitã prin forte si mijloace omenesti – cum sunt Inchizitia, indulgentele – si cu o cãpetenie vãzutã. Biserica Ortodoxã este comuniunea duhovniceascã a tuturor în Iisus Hristos si, prin El, comuniunea reciprocã între semeni. Biserica este cîrmuitã în tainã de Domnul si se îndreaptã spre scopul ei. La ei o conduce papa, si încotro?!! Deocamdatã, destul.

Pentru Dumnezeu, pãziti-vã de spiritele acestea lingusitoare, si pãziti-i si pe ceilalti! Strãduiti-vã sã cititi „Adevãrul Bisericii universale”, „Cuvîntul catolicismului ortodox” de A. N. Muraviov (Sfîntul are în vedere cartea Adevãrul Bisericii Universale despre catedrele patriarhale romanã si celelalte si Cuvîntul Ortodoxiei universale (catolice) adresat catolicismului roman – n.r.r.) si în francezã: „Question religieuse d’Orient et d’Occident”, Moskva, 1857. Acolo toate sunt bine lãmurite…
Fie ca Domnul sã vã aibã în paza Lui si sã vã binecuvînteze pe toti cu toate binecuvîntãrile.