Sã vorbim despre stiintã si credintã: stiinta
ne lasã închisi în descrierea legilor diferitelor existente,
dar nu vrea sã stie cã aceste legi trebuie sã fie
de la cineva mai presus de legi. Ea nu explicã nimic, descrie numai;
descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se
credea cã poate sã cunoascã si cele spirituale, dar
nu le poate cunoaste. Psihologia este cea mai slabã dintre stiinte
pentru cã vrea sã reducã la cîteva legi viata
spiritualã a omului; omul este o mare tainã.
Eu sunt o mare tainã fatã de celãlalt, desi mã
deosebesc de altii si fiecare se deosebeste de altii; fiecare este o tainã
de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o tainã, fiecare este mereu
nou, fiecare este altfel decît altul, asa cã nu poti sã
reduci viata persoanei la o stiintã precisã, asa cum pretinde
stiinta. Persoana e o mare tainã, dealtfel si lucrurile, fiecare
sunt taine... Ce însemneazã acest "este", "a fi"...
cine poate sã spunã?... Cioran nu-si pune nici o problemã,
desi e lãudat - vãd - foarte mult; la el totul e nimic, totul
e de dispretuit, nici mãcar nu-si pune problema lui "este": ce-i
aceasta "este"?... Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia;
nu cred cã omul a iesit din maimutã: cu cît mã
duc mai în trecut cu atît vãd un om mai superior; mai
superior decît omul de astãzi. Avea o întelegere a tainei,
a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult
mai întelepti decît cei de astãzi; sunt în stare
oamenii de astãzi sã scrie asa ceva?... Cine poate întrece
pe cei care au scris cãrtile Bibliei?... Cu cît te duci mai
în urmã, cu atîta dai de oameni mai întelepti.
Ce-a ajuns stiinta asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practicã
a asa-zisei tehnici a civilizatiei: au dezvoltat cele materiale dar cele
spirituale...
Am fost astãzi la Cernica si am trecut pe la marginea orasului;
sunt niste blocuri cu totul lipsite de simtul esteticului, de simtul spiritualului,
sunt niste mormane asa în care nu mai este omul, a dispãrut
omul. Si cum te simti cînd te duci în naturã, ce gîndire
se dezvoltã în tine... Ce gîndire are Occidentul fatã
de gîndirea pe care o avea poporul nostru de la sate?... ce gîndire
are?... catolicismul sustine cã în tainã nu e energia
necreatã ci cã e o gratie creatã; atunci Hristos nu
este în tainã si ca urmare au venit sectele si au spus: "ce
ne mai trebuie taine" si au rãmas cu discursuri; fiecare cu discursul
lui. Pe cînd tainele te unesc, sunt aceleasi, si noi suntem o unitate
pentru cã avem tainele si pentru cã le cunoastem: poporul
cunoaste tainele toate... intelectualii nu mai recunosc nici o tainã,
parcã stiu tot: nu stiu nimic. Trebuie sã recunosti taina,
fiecare lucru chiar lucrul material este o tainã, cu atît mai
mult o persoanã este o tainã... De aceea Ortodoxia a pãstrat
crestinismul de la început, mai vechi decît catolicismul, si
a pãstrat sentimentul acesta al tainei; si ce superficialitate trãiesti
cînd mergi prin orasele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, si
ce sentiment avea în suflet tãranul cînd fãcea
o fîntînã... cãci el stia cã dincolo de
astea toate sunt o tainã mare... Pe cînd ãstia cred cã
nu mai e nimic decît atîta; tehnica aceasta. Si ce prost te
simti, ce strîmtorat te simti în mijlocul lor... Nici nu-si
pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacã nu-i decît
lumea aceasta, cu dependentele ei, cu legile ei, totul e fãrã
sens. Dacã oamenii mor rînd pe rînd definitiv, apar alte
generatii si mor definitiv, ce sens mai vãd ei: nici unul. Nu-i nici
un sens în alt plan, superior acestuia.
Lumea aceasta e foarte complexã, cine-o pãtrunde?...
Si chiar dacã o pãtrunzi nu te satisface dacã nu recunosti
ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mã mîntuieste lumea
aceasta.
Persoana e o mare tainã, o tainã care mã înaltã,
îmi dã o bucurie... de-as avea toatã lumea, dacã
n-ar fi o persoanã atentã fatã de mine as fi cel mai
nenorocit om. Numai dacã am o persoanã care-i atentã
fatã de mine, numai atunci mã simt fericit. Deci ce mare
lucru este persoana, cine-o poate defini?... stiinta nu cred cã mai
poate pretinde astãzi cã poate defini persoana. De fapt unde
a ajuns lumea?... nu mai are nici o întelegere a tainei; cei mai dinainte
de noi aveau altã întelegere.
Cred cã e veche omenirea, mult mai veche dar nu iesitã
din maimutã: nu stiu cine spunea de niste gene care au apãrut
deodatã într-un ins avînd 47 de gene în loc de
46, si acela a fost omul, dar cum a apãrut?... Sigur cã nu
L-a vãzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adunã pãmînt
si îi face trupul si îi suflã suflare de viatã
si asa mai departe. Dar e o tainã aparitia omului: omul nu a putut
apãrea asa, din animal, din maimutã. Este cu totul altceva:
e ratiunea asta prin care judecã toate, prin care este constient de
toate. Au si animalele o ratiune, dar e o ratiune obiect; omul e o ratiune
subiect. Este adevãrat cã sunt si animale care parcã
au afectiune, sunt cîini, pisici, chiar în flori, în plante
e ceva care parcã e un fel de simtire, dar o simtire inconstientã;
e altceva. Are si cîinele o afectiune fatã de stãpînul
sãu, dar nu e totusi ratiunea care gîndeste la viitor, care
vede pe toate în armonia lor.
Eu cred cã aparitia omului este o tainã si în
taina aceasta e o tainã supremã - spune Sfîntul Grigorie
de Nyssa: "Nu se poate sã fi fost cîndva cînd n-a
fost nimic." Nu se poate... Unii oameni de stiintã spun cã
n-a fost nimic si a apãrut din nimic; nu se poate sã fi fost
cîndva cînd n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna,
care a fost fãrã început, n-are cauzã. Toate
au o cauzã: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor,
deci trebuie sã fie perfect, trebuie sã fie desãvîrsit,
trebuie sã fie constient, trebuie sã fie deasupra legilor,
trebuie sã fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu,
care are puterea sã facã din nimic, nu din sine, cã
dacã ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu
pot fi nici dintr-o materie preexistentã pentru cã în
acest caz n-ar fi perfect El; trebuie sã fie cineva din veci perfect
si absolut, desãvîrsit, iar datoritã complexitãtii
Lui, El trebuie sã aibã caracter de persoanã, nu se
poate sã nu aibã caracter de persoanã. Si nu poti
sã gîndesti persoana fãrã persoanã; deci
iatã Treimea... Trebuie sã fie o persoanã care iubeste.
Nu se poate sã ai altã persoanã pe care sã nu
o iubesti, sau una de care sã nu vrei sã fii iubit; nu poti...
Totdeauna vrei sã ai o persoanã care sã te iubeascã
si tu o iubesti pe ea; si ce iubire mai înaltã si mai curatã
este decît cea între Tatã si Fiu, si dacã sunt
numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectã cînd
împreunã iubesc pe al treilea; nu se pot mãrgini;
si fiecare din ei are o bucurie mult mai mare cînd are si pe altul
care se bucurã de celãlalt. Tatãl are pe Duhul care
se bucurã împreunã cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul
care se bucurã împreunã cu El de Tatãl. Asa
cã învãtãturã despre Treime apare inevitabil.
"N-a fost cîndva cînd n-a fost", e cea mai întemeiatã
stiintã... Stiinta nu spune nimic despre originea lumii: stiinta
este foarte mãrginitã. Credinta vede realitatea, vede cã
nu poate sã fie lumea aceasta de la ea. Trebuie sã fie cineva
perfect si fãrã început. Aceasta este cea mai sigurã
stiintã. Credinta este adevãrata stiintã. Mi-a spus
un doctor: "Eu nu cred în Dumnezeu; eu stiu de Dumnezeu..." Nu e vorba
de o credintã în Dumnezeu ci de stiintã; adevãrata
stiintã. Si cred cã Occidentul acesta va ajunge la un mare
fiasco dacã nu se opreste. Poate sã ducã la sfîrsitul
lumii cu aceastã civilizatie tehnicã, care nu-si pune problema
tainei.
Nu-mi dã nimic, nu-mi explicã nimic aceastã stiintã
atee, fãrã Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea sã
recunoascã cã totul este o tainã... este o tainã...
Aceasta e stiinta adevãratã, sã stii cã existã
o tainã a tuturor lucrurilor. Si taina supremã este Dumnezeu,
dar o tainã de care esti sigur; taina pe care o constati în
mod sigur, si cred cã dacã omenirea s-ar mai putea maturiza,
ar trebui sã revinã la aceastã întelegere a tainei
lucrurilor, a neputintei stiintei de a explica ceva. Stiinta ne scrie legile...ei
si ce-i cu asta; ne scrie niste legi practice de care te folosesti în
aplicarea lor: cum sã faci case, sã faci diferite lucruri;
dar ce-si poate explica, si ce poate crea?... tot lucruri moarte. Este o moarte
tehnica aceasta. Poate cã se potriveste cu ceea ce se spune la Apocalipsã,
cã se vor înmulti Gog si Magog " aceste multimi strãine
de Dumnezeu, si vor rãmîne putini cei ce vor trãi cu
adevãrat credinta, cei care vor fi cu adevãrat credinciosi.
Si iatã respectul pentru cei ce au fost, cã lucrurile
cele mai minunate le-am mostenit din trecut, de la generatiile trecute,
lucrurile spirituale, spiritualitatea.
Credinta este stiinta adevãratã, si stiinta adevãratã
este stiinta tainei, care rãspunde pe de altã parte aspiratiei
omului de a cunoaste la infinit: niciodatã nu poti sã cunosti
ceea ce este în tainã complet, trebuie sã înaintezi
la infinit în aceastã cunostintã; si asta corespunde
aspiratiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltã
decît Occidentul acesta care nu stie de tainã si care a redus
crestinismul la ceva foarte apropiat de stiinta aceasta mãrginitã.
Intrînd în Occident, crestinismul a intrat într-o
lume barbarã. În Rãsãrit a intrat într-o
lume care depãsise toate posibilitãtile filosofiei, care
nu satisfãceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie
era o esentã acolo... dacã e esentã totul trebuie
sã fie impersonal si supus unor legi uniforme. Ori nu-i asa: de
unde sunt persoanele care sunt atît de variate?... fiecare este alta
si e taina libertãtii în persoane. Crestinismul a venit într-o
lume care depãsise toate aceste faze. Pe cînd în Occident
a ajuns la niste barbari: spunea un protestant: "Noi n-am întîlnit
nimic crestin decît "sã nu furi si sã nu ucizi." Înainte
furau si ucideau. Atîta stiu ei din crestinism, si ce înalt
este crestinismul... Poate fi depãsit de vreo doctrinã, de
vreo gîndire?... Poate fi depãsitã Evanghelia lui Ioan?...
As vrea sã lucrez dacã îmi ajutã Dumnezeu la
o carte despre Hristos în Epistolele Sfintilor Apostoli. Este extraordinar;
atîta bogãtie, atîta profunzime, este inepuizabil; ce-s
toate filosofiile pe lîngã Epistolele Sfîntului Apostol
Pavel?... Cioran spune cã a fost epileptic...- poate un epileptic
sã creeze asa ceva?...- cã a nesocotit marile filosofii ale
antichitãtii. Ce-mi explicã marile filosofii ale antichitãtii?...
ce-mi explicã Platon?... si ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii
atee care însusindu-si acest spirit, cã nu existã tainã,
spun cã Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în
viata noastrã nu este... filozofie atee... si cîti oameni
se hrãnesc cu filosofiile acestea si pretind cã cugetã...
Pe cînd Evanghelia hrãneste de generatii si va hrãni
pînã la sfîrsitul lumii. Acesta este crestinismul adevãrat.
Si aici e credinta: credinta este sesizarea tainei lucrurilor; si taina
supremã este persoana, si e persoana care iubeste... Credinta care-i
adevãrata stiintã. Adicã nu poti despãrti stiinta
de credinta adevãratã: stiinta care n-are credintã
nu-i stiintã. Însã la cei vechi gãsim mai multã
întelepciune.
Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea
la mine si stãtea luni de zile uneori. Dupã aceea s-a fãcut
cãlugãr, a stat în Bucuresti pe la un frate al meu,
pînã în 1920 cînd a dat de aceastã Zamfira.
De-atunci n-a mai intrat în casã la mine. Si de-atunci nu vã
mai pot spune nimic despre el. Era o tainã în el, era un om
care spunea cu hotãrîre, nu spunea cu ezitãri, cum spun
alti oameni, si cum si eu îmi dau seama cã nu pot defini lucrurile.
El parcã le spunea în asa fel cã dãdea o sigurantã
omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu stiu sã fi pus într-un
mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotãrît,
asa fãrã ezitãri. El avea un fel propriu al lui care
impunea. Dar nu stiu de ce n-a mai venit la mine.
Corneliu Codreanu era si el o figurã foarte interesantã;
si atrãgea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic
asa; acelasi spirit hotãrît si sigur; alegea o cale si gata;
mergea pe ea. Impresionau amîndoi prin forma lor hotãrîtã
de a fi. Era un dar al lor. Cred cã e o oarecare asemãnare
între ei, parcã erau o piatrã, o stîncã.
Eu n-am avut aceastã exactitate de a defini lucrurile, m-am legãnat
asa, în cunoasterea adevãrului. Eu am pus foarte mult pret
pe iubire, pe blîndete, pe bunãtate, pe valorile Treimii; scrisul
meu a atras -e adevãrat, dar ca persoanã n-am exercitat aceastã
atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum
e mai bine...
Am fost solicitat dupã '90 de niste tineri sã scriu
ceva despre Ion Mota: eu cred cã Mota care era bãiatul protopopului
din Orãstie era foarte crestin; si el s-a dus într-adevãr
ca sã apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.
Cu Nichifor Crainic am avut legãturi foarte strînse;
eu redactam "Telegraful roma;n" si ajungea la el. Iar el redacta "Calendarul",
"Gîndirea" si altele. Si a venit pe la Sibiu invitat sã tinã
niste conferinte. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost si eu la masã
cu el. Si mi-a spus: "Ceea ce scrii în "Telegraful" sã dezvolti
si sã-mi scrii în fiecare numãr din "Gîndirea"
" atunci eu am scris, nu în fiecare numãr. Si am fost apropiat
de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis,
nu m-am apropiat de el si nici el n-a cãutat sã se apropie
de mine. Cred cã era mai cald în credintã Nichifor Crainic,
e mai teolog propriu-zis; Crainic unea nationalul cu moralul si eu la fel;
totdeauna crestinismul adevãrat este si moral. Si nationalismul
adevãrat, ideea de natiune, de neam, nu poate fi decît o idee
moralã. Am ajuns la o disputã odatã, pentru cã
mi-a reprosat unul Racoveanu care scria la "Cuvîntul" cã unesc
nationalul cu moralul; ori - zicea el - nationalul nu are nimic de a face
cu moralul. Si i-am rãspuns în "Etica nationalismului" în
"Gîndirea".
Mircea Vulcãnescu era un foarte bun credincios; el a fost legat
de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinerete de el, despre antinomiile
lui Kant aplicate crestinismului; foarte interesant, avea o gîndire
originalã si era în acelasi timp ortodox. Si am auzit cã
murind în închisoare, a cerut sã nu fie rãzbunat.
Si mai era Vasile Bãncilã iarãsi; foarte credincios...
Acestia patru sunt credinciosi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfîrsit, nu mi
s-a pãrut a fi asa, hotãrît în credintã.
Nici el, nici Plesu, plutesc asa... Si Liiceanu cred cã-i tare
strãin de credintã.
A venit Liiceanu odatã la mine, mi s-a pãrut cã
vine sã intre într-o legãturã spiritualã
si sã-mi cearã niste studii. Da' cînd în convorbire
am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea sã publice,
zice: "Eu vreau sã public cîte o lucrare despre fiecare filosof..."
"-Si de ce asta?" "-Pãi ca sã-i cunoastem..." "-Pãi
mi se pare cã îi prea cunoastem, cã nu ne cunoastem pe
noi, si cred cã ar trebui sã ne cunoastem pe noi mai mult."
Si a plecat fãrã sã intre în discutie cu mine despre
colaborare.
Intelectualitatea romînã de astãzi s-a îndepãrtat
de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare cã e cea
mai îndepãrtatã intelectualitate de credinta poporului.
Ispita Occidentului, stiti... Poate cã stînd multã vreme
în legãturã cu fanariotii, la mijlocul secolului XIX
debarasîndu-se de ei s-au aruncat în bratele unei Frante care
era atee (desi francezii au unii gînditori si poeti crestini. Dar
la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).
Eu cred cã trebuie sã rãmînem în
crestinismul de la început, poporul roman s-a precizat ca popor
roman prin crestinism. Vedeti Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde
Sfîntului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în
care i se aratã un macedonean zicîndu-i: "Treci în
Macedonia si ne ajutã; treci Bosforul si te du, cã se deschide
o poartã nouã." Si a ajuns în Filippi care era
colonie romanã - vers.12. Deci noi avem crestinismul înainte
de Roma; la Roma a mers Pavel abia dupã aceea, cînd este dus,
legat si închis. Cãci are Epistola cãtre Romani scrisã
mai tîrziu si îl duc legat la Roma. Si la Roma vreo 200 de ani
nu s-a vorbit limba latinã, ci limba greacã.
El spune cã aici era colonie romanã. Iar noi avem termeni
latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la
Roma. Eu zic cã noi suntem protolatinitatea. Nici o limbã
nu este atît de latinã ca limba noastrã; este foarte
apropiatã de limba latinã scrisã, aproape toate cuvintele...
Si avem cuvintele latine cele mai substantiale, cele mai pline de sevã,
de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atottiitorul, traducerea exactã
dupã "Pantocrator", în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul
e mai rece; Atottiitorul parcã te îmbrãtiseazã.
Noi zicem Tatã, ei zic Pater; Tatã parcã-i altfel...
Noi zicem Fecioarã, ei zic Virgo, mai fizic asa. Ei zic "regnum"
" stãpînire, parcã mai lumeste; noi zicem împãrãtie,
parcã mai plinã de tainã, de basm asa... împãrãtie...
Noi zicem bisericã de la "basiliki", adicã clãdirea
împãrãteascã; Hristos e Împãratul...
ei zic "ecclesia"; iar toti termenii acestia au trecut la popoarele din
Occident de la Roma, dar la noi nu. Si ceva din duhul acesta rãsãritean,
de tainã, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am
luat de la Roma; noi avem o limbã proprie; latinã dar proprie,
noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea. Dealtfel, caracterul
nostru latin nu e strãin de vechimea fiintei noastre de traci: învãtatul
vienez Tomaschek în lucrarea sa "Über die Bessen" tipãritã
la 1880, spune cã besii erau tracii si dincolo de Bosfor se numeau
biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, dupã
ce grecii înving, pleacã (evident cã nu singur, ci cu
corãbii si cu multime) si întemeiazã Roma. Eu cred cã
asta a fost protolatinitatea; a noastrã, aici. Dupã aceea
a ajuns acolo intrînd în legãturã cu nemtii, cu
barbarii, cu toti; deci latinitatea primã si cea mai curatã
a fost aici. Sfîntul Apostol Pavel a tradus în limba asta care
se vorbea aici. De ce noi am rãmas latini dupã ce am avut stãpînirea
armatei romane vre-o sutã si ceva de ani?... asa de repede îsi
pierde un popor limba?... de ce n-au devenit latini grecii; sau cei din
Asia Micã, sau cei din Egipt?... de ce numai noi?...
Tracii acestia se întindeau foarte departe, se întindeau
dincolo în Bitinia, pînã în Frigia si s-au întins
în toti Balcanii, pe urmã pînã-n nordul Carpatilor.
Poate împrejurãrile, sau poate nu stiu ce fel al nostru de
a fi prea îngãduitori, ne-a împutinat asa teritoriul.
Grecii aproape cã i-au desfiintat pe macedoneni, sîrbii la fel,
bulgarii la fel... Bãlcescu spune cã atunci cînd a ajuns
pe un vîrf de munte în Bulgaria, de jur împrejurul lui
erau numai romani.
Pe de o parte avem luciditatea aceasta latinã, cum nu o au
slavii, dar avem pe de altã parte un sentiment al tainei, cum nu-l
au nici francezii nici spaniolii sau italienii. Si la germani si la englezi
limba latinã se folosea, dar nu a înfiintat limba vorbitã.
La noi limba liturgicã a înfiintat limba vorbitã. Si
de aceea si cuvintele noastre au alt înteles: noi nu spunem "conventia",
noi spunem cuviintã, si ce deosebire mare este... Multe s-ar putea
spune despre cum e de influentatã limba poporului: cînd au
tradus în secolele XVI-XVII textele, cred cã prea putin au schimbat;
cred cã poporul si-a mentinut limba lui vorbitã; cred cã
Tatãl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna... si sunt cuvinte
latine, foarte putine cuvinte slave sunt; n-am fost influentati de slavi:
"Cred într-Unul Dumnezeu, Tatãl Atottiitorul, Fãcãtorul
"Fãcãtorul, nu Creatorul, e altceva... " Fãcãtorul
cerului si al pãmîntului, vãzutelor tuturor si nevãzutelor"
"unde-i cuvînt slav?... aproape cã nu e cuvînt slav,
decît Duhul.
Aici era normal sã fie un popor unic, un popor de legãturã
între Orient si Occident; noi unim luciditatea latinã si sentimentul
de tainã al Rãsãritului. Cred cã spiritualitatea
poporului roman este imprimatã de ortodoxie, nu s-ar putea întelege
altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete romaneascã crestinismului;
protolatinitatea noastrã a pus o amprentã pe crestinism si
crestinismul a pus o amprentã pe romanismul nostru. Avem luciditatea
latinã în ortodoxie, pe care nu o au slavii si nu o au grecii.
Grecii sunt mai rationalisti, mai reci, slavii sunt mai haotici asa.
Cineva spunea cã atunci cînd citesti un text slav, trebuie
sã vezi ce e dedesubtul rîndurilor nu ce e în rînduri.
Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem
un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru,
e o cuviintã, e o delicatete, o blîndete, o bunãtate,
o generozitate, o cãldurã, o curãtie, sunt niste virtuti...
Noi vorbim foarte mult de luminã, noi zicem si lumii luminã;
lume de la luminã... noi avem niste adîncimi foarte clare,
niste adîncimi luminoase, lumina e adîncimea noastrã...
basmele, iarãsi; e-atîta bunãtate, atîta luminã
în ele... avem colindele, doinele sau dorul " cuvinte fãrã
echivalentã la alte popoare.
Crestinismul nu a putut sã prefacã asa de mult pe slavi
în felul lor slav de a fi, mai haotic; si nici pe nemti: nemtii,
ca si rusii, au tot astfel de adîncimi întunecate, neclare,
haotice; au rãmas mai mult în ale lor, în miturile folclorului
lor de dinainte de crestinism. La ei e ceva haotic asa; Tristan si Isolda
si mai au ei lucruri de felul ãsta. Rusii, la fel: n-au un folclor
ca al nostru.
Eu am scris în "Reflexii despre spiritualitatea poporului roman".
Ce frumos, ce gratie si seriozitate: ce minunat era portul fetelor de la
sate, si în acelasi timp cît de serios. Sunt încheiate
la gît; si ce cuvioase sunt jocurile de perechi... cîtã
gratie; veneau sãsoaice la mine în sat, din Codlea, greoaie,
hã... - rîdeam de ele... ce sprinteni sunt romanii...
Trebuie sã recultivãm portul romanesc, doina romaneascã;
Blaga n-a vãzut prea adînc: spatiul mioritic deal si vale;
deal si vale mai sunt si la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului
nostru în doinã, e o reflexie cum nu e în nici o cîntare
din Occident; cînd vãd la televizor bîtîielile
lor; nu-i o gîndire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplatie... Si ne-a
dus asa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu
individualismul acesta... Fiecare face naveta la oras, devine muncitor,
pe urmã îsi dã copiii la facultãti unde acestia
intrã în legãturã cu cultura asta atee a intelectualitãtii,
si ne pierdem asa...
Intelectualitatea noastrã a întors spatele credintei
poporului, e poate cea mai indiferentã intelectualitate fatã
de pãrintii nostri. Trebuie sã sfîrsim cu aceasta,
trebuie sã avem o altã intelectualitate. Trebuie sã
ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din pãcate au distrus
satele, în multe sate nu mai sunt decît niste bãtrîni,
dar peste vreo zece ani nu-i vom mai gãsi nici pe ei. Se golesc satele...
Asta au voit, sã distrugã spiritualitatea romaneascã,
crestinismul romanesc. Cred cã ar trebui sã încrestinãm
si orasele astea. Fiecare în jurul lui sã facã ceva:
întîi sã se creeze o solidaritate crestinã ortodoxã
a tineretului; sã se porneascã cu scrisul, si în vorbire,
în altare. Mai sunt sate în anumite pãrti unde se mai
poate vedea acea delicatete, blîndete, bunãtate, comunicabilitate,
cãldurã, curãtenie.
Pãcat cã nici intelectualitatea noastrã din trecut
nu a reusit sã analizeze si sã trãiascã cu
adevãrat în spiritualitatea poporului roman. Nici Nae Ionescu
si nici Nichifor Crainic nu au fãcut decît sã rãmînã
la cãrti, o teologie a cãrtilor, atît. Nae Ionescu
fãcea o speculatie mai largã, mai personalã...
Desi eu n-am avut parohie, am slujit Sfînta Liturghie în
fiecare duminicã, am predicat, eu zic cã parcã simti
altã responsabilitate cînd esti preot, dar nu este exclus
sã fii teolog bun si în altã parte, fãrã
a fi preot. Trebuie sã fie si o notã de sfintenie în ceea
ce spui. Cînd vorbesti de Dumnezeu nu poti sã nu reflectezi în
ceea ce spui si sfintenia lui Dumnezeu, sã se vadã cã
vorbesti de o realitate care e alta decît cea a lumii acesteia, dar
n-am prea vãzut aceastã notã a sfinteniei. Nici în
scrisul la Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor... Dintre ucenicii
lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcãnescu a fost crestin. Nici unul
dintre ceilalti n-a fost crestin. N-a creat o scoalã crestinã.
Mircea Eliade, Noica, putin asa, dar n-au devenit crestini cu adevãrat,
nu stiu... Cioran, tot asa; a fost la scoala lui, dar nu vãd o scoalã
crestinã, de altfel ei îsi ziceau trãiristi... Da' nu
stiu de ce n-a intrat crestinismul lui Nae Ionescu în ei, în
afarã de Mircea Vulcãnescu care a avut o personalitate a lui
si care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici
dintre preoti teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu stiu, poate au fost
prea ocupati cu viata liturgicã. Nu le poti face pe-amîndouã,
ca sã fii preot asta te reclamã în fiecare moment: trebuie
sã fii printre credinciosi, sã îi înveti, sã
îi sfãtuiesti, sã îi mîngîi. Pãrintii
Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atîta administratie ca cei de
astãzi: Sfîntul Ioan Gurã de Aur citea în fiecare
sãptãmînã Noul Testament, nu cred cã fãceau
administratie; Sfintii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toti marii teologi
erau nunumai preoti; erau episcopi.
Din cauza faptului cã ateismul fãtis s-a compromis prin
comunism, acum iau diferite mãsti crestine; si multi se lasã
amãgiti. Spune Sfîntul Apostol Pavel: "În privinta
venirii Domnului nostru Iisus Hristos si a adunãrii noastre împreunã
cu El, vã rugãm, fratilor, sã nu vã clintiti
degrabã cu mintea, nici sã vã spãimîntati
- nici de vreun duh, nici de vreun cuvînt, nici de vreo scrisoare
ca pornitã de la noi, cum cã ziua Domnului a si sosit. Sã
nu vã amãgeascã nimeni, cu nici un chip; cãci
ziua Domnului nu va sosi pînã ce mai întîi nu
va veni lepãdarea de credintã si nu se va da pe fatã
omul nelegiuirii, fiul pierzãrii, potrivnicul, care se înaltã
mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu închinare,
asa încît sã se aseze el în templul lui Dumnezeu,
dîndu-se pe sine drept dumnezeu. Nu vã aduceti aminte cã,
pe cînd eram încã la voi, vã spuneam aceste lucruri?
Si acum stiti ce-l opreste, ca sã nu se arate decît la vremea
lui. Pentru cã taina fãrãdelegii se si lucreazã,
pînã cînd cel care o împiedicã acum va
fi dat la o parte. Si atunci se va arãta cel fãrã
de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale si-l
va nimici cu strãlucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi
prin lucrarea lui satan, însotitã de tot felul de puteri
si de semne si de minuni mincinoase, si de amãgiri nelegiuite,
pentru fiii pierzãrii, fiindcã n-au primit iubirea adevãrului,
ca ei sã se mîntuiascã." II Tesaloniceni 2:1-10. Deci
se înmultesc ãstia care nu par sã fie atei, si iau
mãsti de crestini, fel de fel de mãsti, sub diferite forme,
ba de yoga, ba de altele. Noi însã trebuie sã pãstrãm
credinta cea adevãratã, credinta dreaptã ortodoxã;
Sfînta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel care S-a fãcut prunc
si care S-a rãstignit pentru noi si a înviat... Trebuie mai
multã carte crestinã. Da' uite, eu nu prea pot edita si stau
la Patriarhie cîteva cãrti de-ale mele de vreo 4-5 ani, si-n
alte pãti. Nu sunt bani... Însã Sfintii Pãrinti;
Sfîntul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie
Palama, acestia sunt marii nostri îndrumãtori, si trebuie
sã-i actualizãm pe ei, ei au credinta curatã si viata
curatã, si adîncime, si sã arãti toatã
mizeria filosofiilor ãstora si al altor doctrine: toate sunt niste
mizerii.
Nu "fundamentalism"; legea strãmoseascã, legea romaneascã,
crestinismul primordial, crestinismul autentic, crestinismul neschimbat,
crestinismul de la început... De ce...cã Iisus Hristos e depãsit...cum
depãsit? Pãi orice noutate în Occident însemneazã
o cãdere de la o treaptã, la o treaptã mai de jos.
Iisus Hristos e Alfa si Omega, existã vre-un chip de om care sã
fie atît de nou model si sã nu-l poti niciodatã depãsi...
Hristos, El e Alfa si Omega, fãrã început si fãrã
sfîrsit; oricît înaintãm în imitarea Lui
totusi suntem asa de departe... ce departe e omenirea de a fi ca Hristos...
El e mereu nou, nouã-i bunãtatea, mereu esti mai nou în
bunãtate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decãdere:
rãul nu are nimic nou; si Occidentul e ahtiat dupã acest nou,
nou, nou, cãlcînd toate regulile în picioare, toate rînduielile.
Noi trebuie sã arãtãm însã si adîncimea
si înãltimea lui Hristos. Au fãcut ceva rusii în
Occident dar nu asa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult sã
Îl descoperim pe Hristos.
Cioran si-a permis chiar sã spunã cã îi
admirã pe evrei pentru faptul cã l-au ucis pe Hristos, cã
au dat dovadã de inteligentã... ca sã fie nou, ca sã
spunã ceva nou. Adicã toate nebuniile sunt noutate; si seriozitatea,
bunãtatea... Si-l lãudau si toti intelectualii ãstia:
cel mai mare stil... dar ce; stilul te mîntuieste?... Spunea un scriitor
si poet francez: "Rugãciunea nu e mare stil; dar e superioarã
oricãrei forme de poezie." Cînd strig cãtre Dumnezeu:
Doamne ajutã-mi, sau Doamne ai milã de mine... e altceva decît
toatã vorba ta poeticã. Asa cã crestinismul este noutate
continuã, pentru cã niciodatã nu ajungem la înãltimea
la care este Hristos; totdeauna urcãm din treaptã-n treaptã
si tindem spre o asemãnare, nu putem ajunge la perfecta lui desãvîrsire
dumnezeiascã... El ne cheamã spre asta, cãci spune:
"Fiti desãvîrsit precum Tatãl vostru Cel din ceruri
este", iar Sfîntul Vasile cel Mare spune: "Dumnezeu S-a fãcut
om, pentru ca omul sã se îndumnezeiascã", se referã
desigur la o îndumnezeire dupã dar, nu dupã fire.
Iatã la ce este chematã omenirea... Hristos e nou totdeauna...
Si s-a pãstrat asa în credinta noastrã, nu la secte,
care s-au si împãrtit mereu. Din pãcate au apãrut
acum si secte din ortodoxie, la noi pînã acum nu a existat
asa ceva.
Monahismul e o traditie dintotdeauna a noastrã, si tendinta
spre sfintenie. În Occident e luptã, si catolicismul a avut
întotdeauna tendinta sã se lupte sã cucereascã;
si cred cã si în Iugoslavia ei sunt de vinã. Ortodoxia
nu s-a impus niciodatã prin fortã; s-a impus cu jertfã.
Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz
de agresiune mã apãr, dar nu atac si nu cuceresc cu sabia.
Mã apãr: Stefan cel Mare si Mircea cel Bãtrîn
si atîtia altii si-au apãrat Tãrile, e absolut firesc
si e o datorie chiar. Sfintenie, mucenicie, model de viatã curatã,
generoasã, jertfelnicã. Aceasta e ortodoxia noastrã
romaneascã. Vãd cã occidentalii îi acuzã
pe sîrbi; nu, sunt mai vinovati ceilalti. Eu citesc un ziar bisericesc
grecesc care mereu scrie de rãul pe care îl face Vaticanul.
Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sîrb, Iustin
Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc
produsul masoneriei; iar relativizeazã credinta adevãratã:
de ce sã mai stau cu ei care au fãcut femeile preoti, care
nu se mai cãsãtoresc, iar în America, Anglia si alte
tãri au legiferat homosexualitatea.
Familia e sfîntã. Sfintii Pãrinti au lãudat
la fel de mult cãsãtoria ca si monahismul. Pe de o parte
se recunoaste cã Dumnezeu a creat omul bãrbat si femeie; omul
întreg este bãrbat si femeie. Si de fapt , în cãsãtorie
se depãseste plãcerea trupeascã; vin atîtea
griji, o mînã de copii, ceea ce e trupesc este depãsit,
dar totusi este si pretuirea asta; legãtura completã. Eu cel
putin asa am trãit-o... Nu mai e viata mea întreagã,
nu mai e sotia mea; cîtã sensibilitate, cîtã iubire
a unuia pentru altul... Se poate scrie o carte despre sfintenia în
cãsãtorie... În Occident se destramã, nu mai
existã cãsãtorie; ãsta-i Occidentul... li se
pare importantã homosexualitatea. Nu mai înainteazã omenirea.
În Suedia numai 3% se cãsãtoresc, trãiesc asa...
În Olanda îi vezi în doi, bãrbat si femeie împerechindu-se
în vitrinã. În America au legiferat homosexualitatea,
drogurile. De fapt unde-au ajuns ei?... N-au nici o întelegere a
tainei... Eu am scris în "Dogmatica" mi se pare; Sfîntul Ioan
Gurã de Aur spune: "Omul întreg e bãrbat si femeie."
Bãrbatul singur nu e om întreg; femeia singurã nu e
om întreg; numai împreunã sunt omul întreg. Cît
de împutinat esti dupã ce nu mai ai femeie... cît de
neîntreg esti... Cine te iubeste; te iubeste sotia cel mai mult; te
iubeste bãrbatul cel mai mult; nu existã altul care sã
te iubeascã asa de mult... Nu mai socotesti cã ãsta
e al meu, ãsta e al tãu... atunci toate sunt comune. Acelasi
nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijã numai de ea, ea are
grijã numai de el... e imitatia Sfintei Treimi într-un fel...
e o fiintã în douã persoane. Toti ceilalti sunt destul
de strãini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar sotia rãmîne
lîngã bãrbat, bãrbatul lîngã sotie,
este o unitate deplinã între unul si altul.
Oficializarea homosexualitãtii poate fi acea urîciune
apãrutã în fata lumii din Apocalipsã; Sfîntul
Apostol Pavel în capitolul 1 din Epistola cãtre Romani vorbeste
despre asta: "Asemenea si bãrbatii lãsînd rînduiala
cea dupã fire a pãrtii femeiesti, s-au aprins în pofta
lor unii pentru altii, bãrbati cu bãrbati, sãvîrsind
rusinea si luînd rãsplata cuvenitã rãtãcirii
lor. Asemenea si femeile lor au schimbat fireasca rînduialã
cu cea împotriva firii." Noi trebuie sã fim crestini si sã
mentinem aceastã rînduialã, aceastã unitate; nu
mai esti întreg... Treaba lor ce fac ceilalti; noi trebuie sã
sustinem ceea ce este crestin si sã punem în aplicare: crestinismul
ortodox.
Am scris în tinerete un articol în "Gîndirea", pe
care l-am inclus si în cartea "Ortodoxie si romanism", se chema
"Cele douã împãrãtii": era un rus Vîseslavtev
care spunea cã în stat se uneste ceea ce dumnezeiesc cu ceea
ce e diavolesc; adicã pe de o parte statul e menit sã mentinã
o unitate în popor, iar pe de alta se foloseste de sabie, de forme
aspre. Si eu spun cã nu; statul este "supuneti-vã stãpînirii"
si cred cã trebuie militat pentru un stat crestin. Ca sã
se ajungã sã se foloseascã cît mai putin de metodele
acestea aspre. Cred cã merge prea departe cînd spune cã
într-un stat se uneste divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împãrãtia
Bisericii în care nu e nici un fel de folosire a fortei. Ei, statul
trebuie sã înainteze spre aceastã stare dar nu poate
ajunge acolo, cãci noi însine nu suntem la mãsura aceasta.
De aceea Pavel spune: "supuneti-vã stãpînirilor", fãrã
asta nu putem cãci suntem într-o fazã imperfectã,
si atunci ne trebuie si statul, un stat care sã foloseascã
si forta, dar numai cît e strict necesar; ca nuiaua unui pãrinte.
Dar trebuie sã cãutãm sã avem statul cît
mai crestin; si statul romanesc a fost înainte destul de crestin;
nu intrase masoneria; acum... sunt interese individuale, masonerie, ateism...cîte
si mai cîte... Trebuie sã militãm pentru un stat crestin;
cît mai crestin. Cititi vã rog articolul ãsta "Cele
douã împãrãtii" si "Despre etica nationalismului".
Ei, v-am spus cîte ceva asa...
*) În primãvara anului 1993, cu cîteva luni înainte
de trecerea sa la Domnul, Pãrintele Dumitru Stãniloae primea
un grup de tineri de la Liga Tineretului Ortodox din Brasov, cu aceeasi
generozitate cu care o fãcea cu toti aceia care-l cercetau bãtînd
la usa "chiliei" sale din strada Cernica.
Pãrintele Stãniloae, teologul cel mai de seamã
pe care l-a dat lumii neamul romanesc, era înainte de toate un adevãrat
trãitor; viata sa se caracteriza prin smerenie si simplitate, în
pofida faptului cã stãpînea un discurs teologic academic
care pe multi i-ar fi putut arunca în bratele demonului mîndriei.
Viata si opera pãrintelui Stãniloae constituie un model,
o cãlãuzã spre mîntuire pentru generatiile de
azi, ca si de mîine, pînã la sfîrsitul veacurilor.
În cele ce urmeazã, vã invitãm sã
vã împãrtãsiti din acest adevãrat testament
al Pãrintelui, pe care-l reprezintã aceastã convorbire,
din care reiese si o laturã a personalitãtii sale care pînã
acum, a fost accentuatã poate mai putin; aceea de luptãtor.
