de parintele Alexie Lenski



Începînd a discuta despre importanta “Limonariului” din punct de vedere dogmatic, întîi de toate trebuie sã punem urmãtoarele douã întrebãri:
1.  Cît de mare autoritate poate avea aceastã carte în disputele teologice,
2.  În general cît de actuale sunt în zilele noastre temele dezbãtute de cãtre Ioan Moschu?

Rãspunzînd la prima întrebare avem de spus cã anumite capitole din “Limonariu” sunt folosite încã din veacul al optulea de cãtre Sfîntul Ioan Damaschinul în tratatul “Despre Icoane”; aceleasi capitole sunt cunoscute si în “Actele Sinodului VII ecumenic”. Dacã Sfintii Pãrinti din perioada patristicã si participantii la Sinodul VII ecumenic n-au neglijat ceea ce a scris Ioan Moschu cu atît mai mult si noi putem folosi aceste scrieri ca argument doveditor în disputele noastre teologice.

În ceea ce priveste actualitatea “Livezii duhovnicesti”, aici putem spune cã problemele teologice care apar în zilele noastre în Bisericã sunt aproape la fel ca si în perioada Sinoadelor ecumenice. Starea lucrurilor de atunci nu s-a schimbat cu mult, de-a lungul veacurilor apar aceleasi erezii, aceleasi rãtãciri teologice ca si la începutul crestinismului. Se schimbã doar predicatorii eresurilor, se schimbã anumite forme exterioare, dar esenta si rãdãcina lucrurilor rãmîne neschimbatã.

 Actualitatea extraordinarã a acestei cãrti transpare în contextul secolului nostru XX, care este caracterizat prin aparitia miscãrii ecumenice, a dialogurilor interconfesionale si a unei noi teologii.

Atitudinea ortodocsilor fatã de ecumenism astãzi variazã foarte mult, de la respingere si condamnare totalã pînã la cinstire si mãrire a tot ceea ce se întelege prin ecumenism. De aceea este foarte important sã ne raportãm la Sfintii Pãrinti si în general la toatã literatura patristicã ca sã întelegem si sã analizãm mai bine ceea ce se spune si ceea ce se petrece în jurul nostru. Mai ales stiind cã deja a trecut o perioadã destul de lungã din momentul înfiintãrii Consiliului Ecumenic al Bisericilor si deja putem trage anumite concluzii.

De pildã în disputele ecumenice foarte putin se vorbeste despre cinstirea Sfintelor Icoane. Multora li se pare aceastã temã neesentialã, cînd de fapt nu este asa. Icoanele sunt un element foarte important în viata liturgicã a crestinilor ortodocsi. Ele au sens si destinatie profund liturgicã. Ba mai mult, cinstirea icoanelor este în legãturã foarte strînsã cu Hristologia ortodoxã. Prin faptul cã Dumnezeu s-a întrupat si astfel a fost pusã temelia îndumnezeirii omului prin Har este posibil a ne închina lui Dumnezeu folosind materia. Sfîntul Ioan Damaschinul scrie: În timpurile de mai înainte Dumnezeu, fãrã corp si formã, nu putea fi reprezentat în nici un chip. Dar acum cînd Dumnezeu ni s-a arãtat în carne si oase si a trãit între oameni, eu pot sã reprezint ceea ce este vizibil în Dumnezeu. Eu nu cinstesc materia, ci pe Creatorul materiei, care s-a fãcut materie din dragoste pentru mine, care si-a urmat viata în trup si care prin materie a împlinit mîntuirea mea.(3)

Sfîntul Ioan Damaschinul scriind tratatul sãu celebru “Despre icoane” a fost inspirat si de “Limonariul” lui Ioan Moschu pe care-l si citeazã ca argument doveditor. Anume este vorba de capitolul 45 unde se povesteste despre un oarecare Ava Teodor Iliotul, un cãlugãr sihastru si mare luptãtor în nevointele cãlugãresti dar foarte chinuit de demonul curviei. Într-o zi, pe cînd îl muncea diavolul mai tare a început bãtrînul sã se vaite si sã spunã demonului:

- Pînã cînd n-ai sã-mi dai pace? Du-te de la mine cã ai îmbãtrînit odatã cu mine! Demonul i se arãtã în fata ochilor, spunîndu-i :
- Sã nu te mai închini acestei icoane si n-am sã te mai chinui.
Icoana avea chipul Stãpînei noastre Nãscãtoare de Dumnezeu Maria, purtînd în brate pe Domnul nostru Iisus Hristos. Bãtrînul sfãtuindu-se cu duhovnicul sãu bineînteles cã a refuzat propunerea vrãjmasului.
- Ti-i mai de folos, spunea lui Ava Teodor duhovnicului lui, sã nu rãmînã în tinutul acesta femeie desfrînatã la care sã nu te duci, decît sã tãgãduiesti cã te închini Domnului nostru Iisus Hristos cu Maica Lui.

Apoi în capitolele (81) si (180) se povesteste despre douã icoane fãcãtoare de minuni. Una a cuviosului Ava Teodosie cel din Scopelos, cu ajutorul cãreia a izvorît apa într-o fîntînã uscatã. si alta icoana preasfintei Nãscãtoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria purtînd în Brate pe Domnul nostru Iisus Hristos. Si de cîte ori cãlugãrul Bãtrîn în pestera cãruia se afla aceastã icoanã pleca sã se închine la Sfintele locuri, întîi pregãtea candela si-o aprindea cum avea obiceiul si stînd la rugãciune si rugînd pe Dumnezeu ca sã-l ajute în cãlãtoria lui, spunea stãpînei uitîndu-se la icoana ei: “Sfîntã Stãpînã Nãscãtoare de Dumnezeu, pentru cã am de fãcut o cale îndepãrtatã care-mi ia multe zile, ai grijã de Candela ta si pãstreazã-o nestinsã gîndului meu, cãci eu plec avînd ca însotitor de cãlãtorie ajutorul tãu. Dupã ce spunea aceste cuvinte cãtre icoanã, pleca. Dupã ce-si termina cãlãtoria ce si-o pusese în gînd, se întorcea uneori dupã o lunã, alteori dupã douã si trei luni, si cîteodatã chiar si dupã 5 sau 6 luni si se gãsea candela pregãtitã si aprinsã dupã cum o lãsase cînd plecase în cãlãtorie. Si nu o vedea stinsã de la sine nici cînd se destepta din somn, nici cînd se întorcea din cãlãtorie, nici cînd venea în pesterã din pustie” (capitolul 180).

Iatã deci actualitatea si importanta “Limonariului” în ceea ce priveste traditia si învãtãtura Bisericii Ortodoxe despre venerarea Sfintele Icoane. Mai ales atunci cînd anumite confesiuni crestine, cum ar fi protestantii si neoprotestantii nu cinstesc icoanele. Iar altii, cum sunt romano-catolici, au pãstrat doar exteriorul acestui cult, reducînd Sfintele icoane doar la nivel de tablouri religioase, pierzîndu-si astfel sensul si functia liturgicã.

 Probabil cea mai importantã temã dezbãtutã  în opera lui Ioan Moschu este demascarea eresurilor si condamnarea predicatorilor. Capitolul (213) ne relateazã urmãtoarele: Unul dintre bãtrînii” spunea:
- În Biserica lui Dumnezeu se fac si acum minuni dumnezeiesti din pricina ereziilor ce s-au ivit si se ivesc mereu, mai cu seamã din pricina ereziei lui Sever acefalul (monofizitul, n.n.) si a celorlalte schisme pierzãtoare pentru întãrirea si încredintarea sufletelor mai slabe si pentru convertirea acelora care ar voi. Cãci în Biserica Soborniceascã a lui Dumnezeu se fac si astãzi semne prin dumnezeiesti pãrinti, dupã cum mai înainte se fãceau în fiecare zi prin sfintii mucenici.

Acestei teme îi sunt dedicate un numãr însemnat de capitole ale acestei cãrti. Se vede o atentie deosebitã a autorului pentru apãrarea dreptei credinte ortodoxe, mai ales contra monofizitismului care în secolele V - VI s-a rãspîndit destul de puternic în pãrtile Siriei, Armeniei si Egiptului. Actualitatea acestor capitole este extraordinarã întrucît în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) începînd din anii 60 a început o nouã etapã a dialogurilor între ierarhi si teologi ortodocsi si monofiziti.

Sã facem o micã retrospectivã a acestor întîlniri interconfesionale, la ce acorduri s-a ajuns acolo si cum corespund toate acestea la ceea ce spun Sfintii pãrinti din paginile “Limonariului”:

În anul 1964, între 11-15 august, în colaborare cu gruparea pentru “Credintã si Organizare” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a fost organizatã o conferintã neoficialã la Aarhus (Danemarca).

O nouã întrunire neoficialã între opt teologi ortodocsi, apartinînd diferitelor Biserici ortodoxe, si sapte teologi necalcedonieni, apartinînd Bisericilor monofizite, a avut loc între 25 - 29 iulie 1967 la Bristol în Anglia.

A treia sesiune de convorbiri neoficiale între ortodocsi si monofiziti a avut loc între 16 - 21 august 1970 în mînãstirea “Le Cenacle” din Geneva.

Si a patra consultatie neoficialã dintre teologi ortodocsi si necalcedonieni a fost la Addis-Abeba (22 - 23 ianuarie 1971). Care sunt concluziile acestor întîlniri? Pe scurt putem sã le grupãm în cîteva puncte:

1.În problema hristologicã, sunt deosebiri mai degrabã de termeni decît de doctrinã, citãm: “Noi recunoastem unii altora o unicã credintã a Bisericii…În esenta dogmei hristologice noi, am ajuns la un acord comun. Noi am vãzut cã printr-o terminologie diferitã fiecare parte exprimã una si aceeasi credintã…unii dintre noi afirmã douã naturi, vointe si lucrãri unite ipostatic în Unul Domnul nostru Iisus Hristos. Altii dintre noi afirmã o naturã, vointã sau lucrare divino-umanã unitã ipostatic în acelasi Hristos”. (Declaratie comunã, Aarhus Danemarca, 1964. Declaratie comunã, Bristol - Anglia, 1967) (4) Cît de ortodoxe sunt sus amintitele afirmatii, este clar si pentru un elev seminarist de anul I. Adicã de aici reiese cã Sfintii Pãrinti începînd din secolul V pînã în zilele noastre, care au luptat chiar pînã la moarte împotriva ereziei monofizite, au fost niste oameni prost cunoscãtori ai limbii lor proprii si n-au înteles cã de fapt problema ca atare nici nu exista, ci era vorba doar de diferiti termeni de exprimare a acelorasi adevãruri de credintã. Despre natura acestui ”adevãr” citim în Limonariul” lui Ioan Moschu. În capitolul (106) al acestei cãrti se povesteste despre un oarecare Ava Teodor care a cunoscut pe un monah sirian cu viatã asceticã foarte severã. Si aflînd cã acest monah mãrturisea credintã monofizitã s-a smintit, s-a dus la chilie si aruncîndu-se la pãmînt s-a rugat la Dumnezeu ca sã-i descopere lui “cine crede bine si drept”.

- În a treia zi, ne relateazã Ava Teodor, am auzrt o voce nevãzutã care mi-a spus:
- Du-te, Teodore, si vezi credinta lui.

A doua zi m-am dus, m-am asezat în fata lui, am asteptat sã vãd ce are sã se întîmple potrivit celor spuse mie de glasul nevãzut. Am stat asa cam un ceas uitîndu-mã la el: stãtea si sirianul spunînd versete din Scripturã. Si am vãzut, fiilor, mã jur pe Domnul, deasupra capului lui asezatã o porumbitã plinã de funingine, ca si cum ar fi iesit din cuptor, jumulitã si urît mirositoare, care mi s-a arãtat, înfãtisa credinta lui.

2.  S-a hotãrît ca un grup mixt de teologi sã stabileascã o “Mãrturisire de credintã comunã” (Declaratie comunã, Bristol - Anglia, 1967)(5)
Din istoria Bisericii Universale noi stim multe încercãri cînd pe baza compromisurilor dogmatice se compuneau mãrturisiri de credintã comune cu eretici care au dus la eresuri si schisme noi. Sã ne amintim aici de Henoticonul promulgat în anul 482 de cãtre împãratul Zenon si prima schismã în Bisericã între Apus si Rãsãrit. Împãratul Iustinian în anul 533 promulgã o nouã formulã de credintã care are ca scop sã împace ortodocsii si monofizitii; ca rezultat multe mii de oameni au de pãtimit. Împãratul Heraclios dã Edictul din 638, cunoscut sub numele de Ecthesis, promulgat cu acelasi scop, iar rezultatul e o nouã erezie - monoenergism.

Capitolul (48) din “Limonariu” ne relateazã urmãtoarele:
Ne povestea avva Anastasie preotul si paznicul odoarelor sfintei Biserici a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, cã a venit Cosmiona, femeia patricianului Gherman si a voit ca în una din noptile sfintei Duminici sã se închine singurã la sfîntul si fãcãtorul de viatã Mormînt al Domnului nostru Iisus Hristos, adevãratul Dumnezeu. Cînd a vrut sã se atingã de Mormînt a întîmpinat-o Stãpîna noastrã, Sfînta Nãscãtoare de Dumnezeu, fatã cãtre fatã, împreunã cu alte femei si i-a spus:

- Pentru cã nu esti de ale noastre , sã nu intri aici!

Ea apartinea ereziei lui Sever, acefalul. Cosmiona se rugã mult ca sã-i dea voie sã intre. Sfînta Nãscãtoare de Dumnezeu însã i-a rãspuns zicîndu-i:

- Crede-mã, femeie, cã n-ai sã intri aici pînã nu te vei împãrtãsi cu noi prin aceeasi credintã.

Prin aceste cuvinte a cunoscut cã este împiedicatã sã intre pentru cã este ereticã si cã dacã nu trece la Sfînta, saborniceascã si apostoliceascã Bisericã a lui Hristos, Dumnezeul nostru, n-are sã  intre. A trimis îndatã dupã diacon. Cînd acesta a venit cu sfîntul potir, ea s-a împãrtãsit cu Sfîntul Trup si Sînge al Marelui Dumnezeu si Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Si astfel a fost învrednicitã sã se închine sfîntului si de viatã fãcãtorului mormînt al Domnului nostru Iisus Hristos.”

Dar sã presupunem cã într-adevãr bisericile necalcedoniene au recunoscut rãtãcirile lor dogmatice si vor sã se întoarcã la Biserica mamã. Atunci primul pas pentru unire ar trebui sã fie recunoasterea Sfintelor sinoade IV, V, VI, VII. Dar lucrurile nu stau chiar asa de simplu: “În privinta celor patru Sinoade ecumenice care au urmat primelor trei recunoscute de Bisericile vechi-orientale, teologii necalcedonieni s-au exprimat cã aceste Biserici sunt dispuse sã recunoascã definitiile dogmatice ale acestor Sinoade, dar nu pe baza respectivelor Sinoade ecumenice, ci pentru faptul cã continutul lor dogmatic se aflã implicit cuprins în hotãrîrile dogmatice ale primelor trei sinoade ecumenice.”(6)

Cum putem comenta aceastã afirmatie? La sinodul tîlhãresc din anul 449 de la Efes, care a fost prezidat de patriarhul eretic Dioscor din Alexandria, ereticul Eutihie a fost achitat în temeiul Simbolului credintei de la Niceea, ceea ce nu l-a împiedicat sã-si urmeze cu îndãrãtnicie convingerile, deoarece ele depãseau cadrul acestui Simbol, alcãtuit cu mult înainte de aparitia ereziei lor. Deci, poti mãrturisi pe deplin vechiul Simbol ortodox al credintei, fiind însã eretic, si nu ortodox. Din aceste considerente se impune respectarea  nu numai a Simbolului credintei de la Niceea - Constantinopol, alcãtuit la primele douã Sinoade Ecumenice (anul 325 si 381), ci si a tuturor definitiilor dogmatice formulate ca adevãruri incontestabile la celelalte Sinoade ecumenice. Pentru a fi un adevãrat crestin, trebuie sã mãrturisesti “tot ceea ce a adoptat si îmbrãtisat Sfînta Bisericã Ortodoxã”, dupã cum o cere Sfîntul Serafim de Sarov, cãci în caz contrar survine eclectismul dogmatic, în care adevãrurile ortodoxe sunt deformate de imixtiunea învãtãturilor eretice.

Prin urmare Biserica Ortodoxã în nici un caz nu trebuie sã accepte “unirea” înselãtoare numai în baza primelor trei Sinoade Ecumenice, ci trebuie sã opteze pentru integritatea constiintei dogmatice.
Traditia apostolicã, care e unicã, si nu multiplã (dupã cum voiesc s-o prezinte ecumenistii), s-a pãstrat în deplinãtate si puritate doar în Biserica Ortodoxã. Sfîntul Teofan aratã cum a fost cu putintã acest lucru: “Dumnezeu a învãtat pe apostoli; apostolii la rîndul lor au învãtat pe cei care au crezut cu adevãrat si au transmis Traditia urmasilor asa cum au primit-o. Deci, aflã ce si cum mãrturiseste Sfînta Bisericã, si fii sigur cã asa a poruncit sã mãrturisesti pe Dumnezeu!” Episcopii, întruniti la Sinoade în calitate de succesori ai apostolilor nu judecau de la sine despre credintã, în legãturã cu diferite erezii, ci exprimau Traditia apostolicã asa cum s-a pãstrat în Biserica lor, fãrã a admite ceva strãin. Sinoadele Ecumenice nu-si propuneau sã caute noi metode de compromis pentru a uni adevãrul cu erezia, ci se strãduiau doar sã întãreascã adevãrul revelat de Dumnezeu si ajuns pînã la ei prin traditie. În felul acesta ei au formulat exact si deplin credinta de totdeauna a Bisericii lui Hristos, pãzind Credinta Ortodoxã prin ziduri de apãrare contra falselor învãtãturi ce se abãteau asupra ei. Aceste formule ale credintei, denumite dogme, reprezintã învãtãtura lui Hristos si a Apostolilor, avînd o putere obligatorie pentru toti crestinii ortodocsi. Canoanele care reglementeazã evlavia si disciplina bisericeascã au de asemenea putere obligatorie fiind inspirate din bogatul tezaur al Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii si reflectînd poruncile apostolice. Tocmai datoritã zidului de apãrare înãltat de Bisericã, Credinta Ortodoxã a ajuns pînã la noi întreagã, neîntinatã si nevãtãmatã!

Iarãsi sã revenim la opera lui Ioan Moschu si sã vedem dacã se spune ceva acolo referitor la Sinoadele Ecumenice. Capitolul(36):
Unul din pãrinti ne povestea despre fericitul Efrem patriarhul Antiohiei, cã era un apãrãtor înfocat al credintei ortodoxe. Într-o zi a auzit ca în pãrtile Ieropolei trãieste un stîlpnic care face parte din erezia severienilor si a acefalilor. A pornit deci la el cu gîndul sã-l reîntoarcã la credinta ortodoxã. Cînd a ajuns acolo a început dumnezeiescul Efrem sã-l sfãtuiascã si sã-l îndemne pe stîlpnic sã meargã pe drumul tronului apostolic si sã aibã pãrtãsanie cu Sfînta soborniceascã si apostoleascã Bisericã. Stîlpnicul i-a rãspuns, zicîndu-i:

- Eu, cu nici un chip , n-am nici o legãturã cu Sinodul de la Calcedon. (…) Atunci patriarhul si-a dezbrãcat omoforul pe care-l purta, s-a apropiat de foc, pe care-l aprinsese aproape de stîlp si s-a rugat zicînd:
- Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care pentru noi ai binevoit sã te întrupezi cu adevãrat din Stãpîna noastrã, Sfînta Nãscãtoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, aratã-ne nouã adevãrul!

Dupã ce si-a terminat rugãciunea si-a aruncat omoforul în mijlocul focului. Cu toate cã focul a ars timp de trei ore pînã ce s-au terminat toate lemnele, totusi a scos din foc omoforul întreg si nevãtãmat , fãrã a fi suferit ceva din pricina focului. Atunci stîlpnicul vãzînd întîmplarea, s-a încredintat cã adevãrata credintã este în Biserica Ortodoxã. L-a anatemizat pe Sever si erezia lui, a venit la sfînta Bisericã, s-a împãrtãsit din mîinile fericitului Efrem si L-a prea slãvit pe Dumnezeu.
Capitolul (178):

Ne povestea nouã avva Gheorghe, preotul chinoviei Sholarilor, cã în Manadia trãia un bãtrîn tare sîrguitor; era însã simplu la credintã si se împãrtãsea oriunde se gãsea fãrã nici o deosebire. Într-o zi s-a arãtat un înger al lui Dumnezeu spunîndu-i:

- Spune-mi mie, bãtrînule, dacã vei muri, cum voiesti sã te îngroape pe tine, oare ca egiptenii, sau ca armenii, sau ca ereticii, ori ca ierusalimlenii?(adicã ortodocsii n.n.)

- Nu stiu, i-a rãspuns bãtrînul.

- Gîndeste-te, i-a spus atunci îngerul, si am sã vin peste trei sãptãmîni sã-mi spui.

Bãtrînul s-a dus la un altul si i-a spus ceea ce a auzit de la înger. Cînd a auzit acest bãtrîn s-a minunat de spusele lui. S-a uitat mult la el si miscat de Dumnezeu i-a spus:

- Unde te împãrtãsesti cu Sfintele Taine?

El i-a rãspuns si i-a zis:
- Unde mã gãsesc, acolo mã împãrtãsesc, ori la armeni, ori la egipteni, ori la eretici.

Atunci bãtrînul i-a spus:
- Sã nu crezi cã poti sã te împãrtãsesti în afarã de sfînta sobornicã si apostolicã Bisericã, care tine patru sfinte sinoade ecumenice; cel din Niceea, al celor trei sute optsprezece pãrinti, cel din Constantinopol, al celor o sutã cinci zeci de pãrinti, primul din Efes, al celor dou sute de pãrinti si cel din Calcedon, al celor sase sute treizeci de pãrinti. Cînd va veni îngerul spune-i: “Vreau sã fiu înmormîntat cum se îngroapã monahii ierusalimleni”.

Dupã trei sãptãmîni a venit îngerul si a spus bãtrînului:
- Ce mai este bãtrîne? Te-ai gîndit?
- Vreau sã fiu înmormîntat cum îngroapã monahii ierusalimleni i-a rãspuns bãtrînul.
- Bine, bine, a zis îngerul.
Si îndatã si-a dat duhul bãtrînul.
Aceasta s-a întîmplat ca sã nu piardã bãtrînul ostenelile lui si sã fie osîndit la un loc cu ereticii.

Dupã aceste întîlniri si consultãri neoficiale au avut loc patru întîlniri oficiale între reprezentantii Bisericii Ortodoxe si monofiziti: la Chambesy (1985), la Mînãstirea Anba Bishoy din Egipt (1989 si 1990) si Chambesy (1990). Ultima întîlnire oficialã a fost cea din 1 - 6 noiembrie 1993 care a marcat faza cea mai avansatã a relatiilor dintre teologi ortodocsi si necalcedonieni: “ajungînd la punctul culminant al semnãrii acordului de credintã si de recunoastere reciprocã a ortodoxiei credintei fiecãrei familii de Biserici.” - citim în Vestitorul Ortodoxiei din 1 - 15 februarie 1998.

Ar fi fost oare cu putintã în vremea Sfintilor Pãrintii, ca ereticii sã se întretinã “de la egal la egal” cu crestinii ortodocsi si sã caute o oarecare “unitate” a Bisericii prin intermediul unor hotãrîri si acorduri de compromis? Sfintii Pãrinti nu îngãduiau nici pentru o clipã grupãrilor eretice sã se numeascã “Biserici”, dar mai ales egale ca valoare cu Biserica Ortodoxã. Pentru a micsora importanta bisericilor cu adevãrat ortodoxe, ecumenistii vorbesc despre “Bisericile Ortodoxe Orientale”, voind sã dea de înteles cã paralel cu adevãratele Biserici Ortodoxe existã si Biserici “ortodoxe” Orientale, care sunt cunoscute în istoria Bisericii Universale cu monofizite, dar pentru care în prezent este inventatã o denumire mai neutrã - “biserici precalcedoniene”. S-a ajuns pînã acolo cã, definind aceste Biserici drept “ortodoxe orientale” ecumenistii supranumesc Bisericile noastre Ortodoxe locale drept “biserici ortodoxe bizantine”, ceea ce este gresit, deoarece Bisericile Ortodoxe slave (Rusã, Sîrbã si Bulgarã) ca si Bisericile Românã si Georgianã nu sunt nicidecum bizantine.

Ne întrebãm de ce Biserica Ortodoxã ar trebui sã mai dialogheze cu monofizitii de vreme de reprezentantii ortodocsi au si cedat deja pozitiile Ortodoxiei, definind drept “ortodoxe” comunitãtile eretice desprinse de la Ortodoxie în secolul V?!

Citim mai departe ziarul “Vestitorul Ortodoxiei” 1 -15 februarie 1998: “În privinta anatemelor care se gãsesc în cãrtile de cult, care privesc nume de sfinti cinstiti de Bisericile respective, dar condamnati de celelalte, ca ereziarhi, acestea pot fi înlãturate prin omiterea paragrafelor continînd anatemele, iar în urmãtoarele editii sã fie eliminate definitiv din cãrtile de cult.”(7) Aici, în primul rînd, este vorba de patriarhul eretic Dioscor al Alexandriei (444 - 451) care a prezidat sinodul tîlhãresc din anul 449 de la Efes si patriarhul eretic Sever al Antiohiei (512 -518) care a rãspîndit puternic monofizitismul în tot Orientul (8). Aici iarãsi ne dã un rãspuns “Livada duhovniceascã”.

Capitolul (26):
Un bãtrîn cu numele Chiriac trãia în lavra Calamon din apropierea sfîntului rîu Iordan. Si era bãtrînul îmbunãtãtit în fapte dumnezeiesti. La el a venit un frate strãin din tinutul Dara, cu numele Teofan. Si a aflat bãtrînul cã acest Teofan era rãtãcit si nu stia care credintã este cea adevãratã.

Atunci, lãsîndu-l pe fratele în pesterã s-a dus la tãrmul Mãrii Moarte si s-a rugat pentru el. Si iatã cum pe la ceasul trei dupã amiazã în ziua urmãtoare, vede fratele pe cineva înfricosãtor la vedere, stînd în fata lui si-i spune:
- Vino si vezi adevãrul!
Si luîndu-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urît si cu foc si-i arãtã în mijlocul focului pe Nestorie si Teodor, pe Eutihie si Apolinarie, pe Evagrie si pe Didim, pe Dioscor si pe Sever, pe Arie si pe Origen si pe alti cîtiva.

- Iatã, îi spune acela ce i s-a arãtat, acesta-i locul pregãtit ereticilor si celor de urmeazã învãtãturile lor. Dacã-ti place locul, rãmîi în credinta ta! Dar dacã nu vrei sã încerci chinul acesta vino la Biserica cea sfîntã si sobornicã, asa cum ti-a spus bãtrînul. Cãci îti spun: chiar dacã ai sãvîrsit toate virtutile, ajungi în locul acesta dacã n-ai dreaptã credintã.
La cuvîntul acesta fratele si-a venit în sine. Cînd a venit bãtrînul i-a povestit toate cele întîmplate asa cum le-a vãzut si a trecut la sfînta sobornicã si apostolicã Bisericã. Si a rãmas împreunã cu bãtrînul în Calamon. Dupã ce a stat multi ani cu el, a adormit în pace.

Citim mai departe sus amintitul articol din “Vestitorul Ortodoxiei”: “Întîlnirea de la Chambesy din 1- 6 noiembrie 1993 a constituit momentul istoric fericit în care s-a semnat acordul de credintã si unirea dintre cele douã familii de biserici. Urmãtoarea etapã în realizarea unirii adevãrate dintre aceste Biserici este ridicarea anatemelor pronuntate la 451, ca premisã a conslujirii liturgice.(…) pentru coliturghisire se acceptã varietatea riturilor si tipurilor liturgice, nefiind nevoie de o nouã Liturghie, compozitã si hibridã, combinatã, mixtã, cãci fiecare grup de Biserici îsi are Liturghiile sale, care, chiar dacã sunt diferite ca text, ele exprimã aceleasi adevãruri de credintã, avînd la bazã Liturghiile vechi apostolice.”

Fãrã vreun comentariu la aceste rînduri sã cãutãm rãspuns în cartea lui Ioan Moschu.

Capitolul (199):
Unul dintre pãrinti povestea cã un cãlugãr curat si sfînt, vedea îngeri în dreapta si în stînga lui în timp ce sãvîrsea Proscomidia. Acesta însã luase rînduiala proscomidiei de la eretici si pentru cã era nepriceput în dumnezeiestile dogme si în simplitatea si nerãutatea lui o  spunea asa,, nestiind cã greseste.

Prin hotãrîre dumnezeiascã însã, a venit la el un frate care era priceput în dumnezeiestile dogme. S-a întîmplat ca monahul acesta sã sãvîrseascã sfînta Euharistie de fatã cu el. Fratele, era diacon, i-a spus:
- Slujba pe care o faci, pãrinte, nu este ortodoxã ci ereticã.
Bãtrînul însã, pentru cã vedea îngeri în timp ce sãvîrsea Sfînta Tainã a Euharistiei n-a dat atentie celor spuse, ci le-a dispretuit. Diaconul însã stãruia zicînd:
- Gresesti, cãlugãre! Biserica nu primeste acestea.
Pentru cã Bãtrînul s-a vãzut astfel acuzat si mustrat de diacon si totodatã vedea ca de obicei si pe înger, i-a întrebat:
- Diaconul îmi grãieste mie în chipul acesta. Este adevãrat ce spune?
- Ascultã de el, cãci are dreptate, i-au rãspuns îngerii.
- Dar pentru ce nu mi-ati spus voi mie asta? a  întrebat bãtrînul.
- Asa a orînduit Dumnezeu, au rãspuns ei, ca om pe om sã se îndrepte.

Si de atunci s-a îndreptat multumind lui Dumnezeu si fratelui.
Capitolul (188):
Avva Teodor, staretul Vechii Lavre, ne povestea nouã:
În Constantinopol erau doi frati sirieni zarafi. Si a spus fratele mai mare celui mai mic:
- Haide sã ne ducem în Siria, si sã rãscumpãrãm casa noastrã pãrinteascã!
- Pentru ce sã ne ducem amîndoi, ca sã fim siliti sã închidem zãrãfia? Sau du-te tu si rãmîn eu aici sau mã duc eu  si rãmîi tu.
Si s-au înteles ca sã se ducã fratele mai mic. Putinã vreme dupã plecarea fratelui mai mic, fratele, care a rãmas în Constantinopol, a avut un vis si a vãzut un bãtrîn vrednic zicîndu-i:
- Stii cã fratele tãu a curvit cu sotia crîsmarului? Cînd s-a desteptat s-a întristat si si-a zis întru sine:
- Eu sunt de vinã. Pentru ce l-am lãsat sã se ducã singur?

Dupã cîtva timp a vãzut iarãsi în vis pe acelasi si i-a spus:
- Stii cã fratele tãu a cãzut cu femeia crîsmarului?
S-a întristat din nou la vederea lui. Si l-a vãzut iarãsi a treia oarã pe acelasi bãtrîn zicîndu-i:
- Nu stii cã fratele tãu si-a pierdut cugetul si a fãcut desfrînare cu femeia crîsmarului?

Fratele cel mai mare i-a scris din Constantinopol în Siria: “Lasã totul si vino numaidecît la Bizant”. Fratele cel mai mic, primind scrisoarea a lãsat totul si a venit la fratele cel mai mare. Cînd l-a vãzut l-a luat în biserica cea mare si a început cu durere sã-l tinã de rãu, zicînd:
- Bine ai fãcut, frate, cã ai curvit cu femeia crîsmarului? Cînd  a auzit a început sã se jure pe Dumnezeu Atotputernicul:
- Nu stiu ce spui, nici n-am curvit, nici nu mã stiu cu pãcat decît cu femeia mea adevãratã. La auzul acestor cuvinte, fratele cel mai mare i-a zis:
- N-ai sãvîrsit cumva ceva mai rãu?
Fratele sãu i-a spus:
- Nu stiu sã fi fãcut ceva nelalocul lui, decît cã am gãsit în satul nostru niste monahi apartinînd învãtãturilor lui Sever; nestiind dacã este ceva rãu, m-am împãrtãsit de la ei. Nu stiu sã fi fãcut altceva.

Atunci a înteles fratele cel mai mare cã acest sens aveau cuvintele bãtrînului, cã el a curvit, cã a lãsat Biserica Sfîntã, sobornicã si a cãzut în erezia lui Sever Acefalul, care era într-adevãr crîsmar, s-a fãcut de rusine si a pîngãrit nobletea dreptei credinte.
În loc de încheiere a acestui capitol ar fi bine sã relatãm cuvintele pãrintelui Paladie din “Limonarul”.
Capitolul (74):
Bãtrînul ne mai spunea si aceasta ca sã ne dea sfaturi:
- Credeti-mã, fiilor, cã nimic altceva n-au fãcut schismele si ereziile în Bisericã decît sã nu mai iubim pe Dumnezeu si sã nu ne mai iubim unii pe altii.
Sã luãm aminte la aceste cuvinte.
III. EPILOG
 (DESPRE TEOLOGIA RATIONALISTÃ)

În loc de încheiere a acestei lucrãri ar fi bine sã spunem cîteva cuvinte de regret în ceea ce priveste pãtrunderea rationalismului în gîndirea teologilor ortodocsi. Teologul contemporan nu mai crede în minuni, în lucrarea Duhului Sfînt si se pune sub semn de întrebare autenticitatea unei mari pãrti a literaturii patristice. “Livada duhovniceascã” a lui Ioan Moschu în acest sens nu e o exceptie. Multe povestiri din aceastã minunatã carte sunt considerate ca basme, povesti. Sã citãm urmãtoarele pasaje din “Studiu introductiv” la “Limonariu” scris de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae:
“În dorinta de a argumenta cît mai temeinic adevãrul cuprins în istorioarele si relatãrile unor fapte reale (ca si unele legendare), autorii acestei cãrti aduc tot felul de date si liste de nume, de localitãti, de distante cronologice si geografice.”

“ E drept cã pentru omul de azi, care judecã totul în chip pozitivist, multe din cele istorisite par greu de admis, cerîndu-ti parcã sã alegi ce anume e mai mult în ele: eroism sau credulitate naivã, minuni sau numai virtuti supraomenesti? Cititorul cinstit si de bunã credintã va trebui sã aleagã ce anume e adevãr de ordin sacramental si liturgic, pe de o parte, de aceea ce pare legendar, pe de altã parte.”

“Trebuie spus însã cã dincolo de cele spuse pînã acum despre asceza si nevointele lor, cãlugãrii “Limonariului” au totusi si o lume a lor, putin fireascã si destul de nerealistã în care ei se comportã “ca locuitori ai cerului”, avînd parcã puteri suprafiresti, unde la tot pasul factorului decisiv e numai neobisnuitul, minunea.”

“Nostime sunt dialogurile pe care unii cãlugãri Bãtrîni le înfiripã în luptã cu diavolul (cap. 62, 63, 208).”

“Ne-a rãmas  acum, la urmã, sã amintim pe scurt istorioarele nostime si glumete în legãturã cu îmblînzirea unor lei, …”

 Ce putem spune la aceste afirmatii ale pãrintelui profesor? Oare Duhul Sfînt nu lucreazã în Bisericã, oare nu prin minuni se dovedeste totdeauna adevãrul credintei ortodoxe, oare atît de tare ne-am secularizat încît nu permitem existenta oamenilor sfinti? Astfel putem sã ne îndoim si de adevãrul Sfintei Scripturi care este plinã de minuni; chiar si Învierea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos începe atunci sã parã legendarã. Dacã Sfîntul Ioan Damaschin si pãrintii participanti la Sinodul VII ecumenic n-au dispretuit si au folosit cartea lui Ioan Moschu, drept document doveditor în disputele lor teologice, oare noi cei din secolul XX suntem mult mai cunoscãtori decît oamenii acestia prin care grãia însusi Duhul Sfînt? Dar de fapt care este rãdãcina acestei probleme ne lãmureste “Patericul” egiptean:

“Zis-a un bãtrîn: sunt unii care îsi petrec zilele în lenevie si cu cuvîntul si cu gîndul, si cu gîndul cautã sã se mîntuiascã, dar cu lucrul  nu se ispitesc, ci vietile sfintilor le citesc. Smerenia acestora si neagoniseala, înfrînarea si privegherea, rugãciunea si plecarea genunchilor, culcarea pe jos, linistea si celelalte nevointe, nu le lucreazã. Ci cu lenevirea si pãrerea lor fac mincinoase vietile sfintilor, zicînd cã nu este cu putintã vreunui an sã sufere unele ca acestea, nesocotind ei, cã unde va locui Dumnezeu prin darul Botezului si prin lucrarea poruncilor, acolo se fac lucruri si daruri mai presus de fire.”(9)

La sfîrsitul acestei lucrãri sã mentionãm cuvintele Înalt Prea Sfintitului Andrei, episcop al Albei Iulia: “Nu poate renaste moral tara decît pe temeliile sãnãtoase ale vietii crestine. Ori în acest sens pãrintii “Patericului” si “Limonariului” sunt exemple vii de ce poate fi în stare un om atunci cînd este “rãnit” de dragostea lui Hristos.”(10)

                  15 iunie 1998  
IV BIBLIOGRAFIE

1.  Limonariu sau Livada Duhovniceascã - Ioan Moshu. Col. Izvoarele Duhovnicesti. Ed. Episcopia Ortodoxã Românã Alba Iulia 1991
2.  Patericul, Col. Izvoarele Duhovnicesti. Ed. Episcopia Ortodoxã Românã Alba Iulia . 1997
3.  Patericul Sinaitic, col. Mistica. Ed. Deisis, Sibiu 1995.
4.  Istoria Bisericeascã Universalã, vol. II (1054 - 1982). Pr. Prof. Ioan Rãmureanu, Pr. Prof, Milan Sesan, Pr. Prog. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993.
5.  Istoria Bisericeascã Universalã, vol. II (1054 - 1982). Pr. Prof. Ioan Rãmureanu, Pr. Prof, Milan Sesan, Pr. Prog. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993.
6.  Ecumenismul - un factor de stabilitate în lumea de astãzi, diac. Prof. Univ. Dr. Petru I. David, Editura Gnosis, Bucuresti 1998.
7.  Ortodoxia si Ecumenismul Arhimandrit Serafim (Alexiev), Arhimandrit Serghie (Iazadjiev), Ed. Mînãstirea Slãtioara, 1997
8.  Curs de Istoria si Cultura Bizantului, vol. I (324 - 1025) Prof. Dr. Emilian Popescu - Bucuresti 1995.
9.  Revista Vestitorul Ortodoxiei, Anul X, Nr. 197, 1 - 15 februarie, 1998 Periodic de Informatie Bisericeascã, Teologie si Spiritualitate al Patriarhiei Române.
NOTE

1. Limonariu, Scrisoarea de dedicatie, pag. 27, Alba Iulia, 1991
2. Ibidem.
3. Curs de Istoria si Cultura Bizantului, prof. dr. Emilian Popescu, Bucuresti 1995
4. Istoria Bisericeascã Universalã, vol. II (1054 - 1982). Pr. Prof. Ioan Rãmureanu, Pr. Prof, Milan Sesan, Pr. Prog. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993, p. 561
5. Ecumenismul - un factor de stabilitate în lumea de astãzi, diac. Prof. Univ. Dr. Petru I. David, pag. 327, 328, Editura Gnosis, Bucuresti 1998
6. Revista Vestitorul Ortodoxiei, anul X, nr. 197, 1-15 februarie 1998, articolul “Este posibilã colitughisirea între Biserica Ortodoxã si Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale?”, Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula
7. Istoria Bisericeascã Universalã, vol. II (1054 - 1982). Pr. Prof. Ioan Rãmureanu, Pr. Prof, Milan Sesan, Pr. Prog. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993, p. 561
8. Patericul, capitolul XXX-13, Alba Iulia 1997
9. Limonariu sau Livada Duhovniceascã, Ioan Moshu, Cuvînt înainte, pag. 8
 
Pagina anterioara