Sfîntul Ioan
de Kronstadt
Care dintre ortodocsi nu ar dori unirea cu toti catolicii sau luteranii
si sã fie una cu ei în Hristos, o singurã Bisericã,
o singurã obste [comunitate] a celor credinciosi! Care, însã,
dintre aceste zise Biserici, mai ales dintre întîi-stãtãtorii
numiti papi, patriarhi, mitropoliti, arhiepiscopi si episcopi sau xiondzi
(numele polonez pentru preot – n. tr), pateri, se va învoi sã
se lepede de rãtãcirile sale? Nici unul. Iar noi nu putem sã
ne învoim la învãtãtura lor ereticã fãrã
sã aducem vãtãmare mîntuirii sufletului nostru.Iar
vrãjmãsia lor fata de noi este de veacuri. Prejudecãtile
împotriva noastrã, încredintarea lor cã noi suntem
schismatici, nu sunt oare o mare piedicã în calea unirii? Poftim
de încercati sã vã uniti. Oare se pot uni cele de neunit
– minciuna cu adevãrul?
Iezuitii catolici, în folosul papei si al propriilor vederi si scopuri
egoiste si meschine, au pervertit legea constiintei si legea Evangheliei,
afirmînd cã pentru atingerea scopurilor proprii sau scopurilor
religioase catolicii pot întrebuinta si toate mijloacele nelegiuite:
adicã si sã omoare, si sã vicleneascã în
tot felul, si sã prigoneascã credinta ortodoxã, sã
o numeascã schismaticã si credintã de cîini, si
sã-i ardã pe ruguri pe ortodocsi, ca pe Hus si pe altii.
Ca urmare a abaterilor de la adevãrul evanghelic, papii si catolicismul
au devenit obiectul unei încinse dispute cu privire la adevãr
– si catolicii, apãrîndu-si nedreptatea, se mînie pe ortodocsi,
îi urãsc, îi ocãrãsc cu tot felul de cuvinte
nedrepte si hulitoare si defaimã însãsi credinta noastrã,
credinta cea adevãratã. Dar sã se lepede papii de pãrerile
lor mincinoase, vãtãmãtoare si pierzãtoare si
sã ajungã la conglãsuire cu ortodocsii pentru a se
reface dreptatea si pacea? De unde! Se socotesc în drept sã
apere minciuna, sã trîmbiteze sus si tare minciuna, spre pierzarea
lor si a catolicilor. Catolici, veniti-vã în fire, treziti-vã!
V-au dus în rãtãcire! Întoarceti-vã la adevãr!
Neîndoielnice sunt cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos:
Cela ce nu este cu Mine, împotriva Mea este (Matei 12, 30). Catolicii,
luteranii si reformatii au apostaziat de la Biserica lui Hristos – ei nu
sunt de un cuget cu noi, nutresc vrãjmãsie împotriva noastrã,
cautã din rãsputeri sã ne omoare, ne strîmtoreazã
în tot chipul pentru credinta noastrã, ne batjocoresc si ne
fac toate felurile de neplãceri, mai ales în asezãrile
lor cele mai însemnate; ei merg în chip vãdit împotriva
lui Hristos si a Bisericii Sale, nu cinstesc de viatã fãcãtoarea
cruce, sfintele icoane, sfintele moaste, nu respectã posturile, strîmbã
dogmele credintei celei mîntuitoare. Ei nu sunt cu noi, sunt împotriva
noastrã si împotriva lui Hristos. Întoarce-i, Doamne,
la adevãrata Ta Bisericã si mîntuieste-i!
Catolicii sunt vinovati, printre altele, de faptul cã ne socotesc
în chip nedrept eretici si schismatici, ocãrãsc si blesteamã
sfînta, dreapta, neprihãnita noastrã ierarhie, Biserica
soborniceascã, nu vor sã cerceteze învãtãtura
noastrã ortodoxã din dispret, trufie si silã, nu vor
nici mãcar sã calce într-o bisericã de-a noastrã,
socotind cã se spurcã prin aceasta. Urã sataniceascã!
De gresita întelegere de cãtre catolici a cuvintelor Mîntuitorului:
tu esti Petru, si pe aceastã piatrã (pe Hristos, pe Care Petru
L-a mãrturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea, si portile
iadului nu o vor birui (Matei 16, 18) depind toate rãtãcirile
catolicilor si papilor, si mai ales pãrelnicul primat papal în
Bisericã si pãrelnicul rang al papilor de loctiitori ai lui
Hristos.
Darea în vileag a minciunii catolice. Catolicii îl socotesc
pe papa cap al Bisericii, pe temeiul cuvintelor lui Iisus Hristos, gresit
tîlcuite de cãtre ei: pe aceastã piatrã (Hristos,
nu Petru, dupã învãtãtura noastrã) voi
zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). De ce
raporteazã catolicii cuvintele Mîntuitorului: pe aceastã
piatrã nu la Mîntuitorul, ci la Petru? Fiindcã Domnul
a spus înainte de aceste cuvinte: tu esti Petru, iar dupã aceea:
si pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea, si portile iadului
nu o vor birui. Noi afirmãm cã prin cuvintele: pe aceastã
piatrã Domnul S-a avut în vedere pe Sine, iar nu pe Petru –
cãci Piatrã a credintei si a Bisericii este numit în
Scripturã Hristos. Apostolul Pavel, vorbind despre piatra cea din
pustie, care în chip minunat a izvorît apã pentru evrei
si le-a potolit setea, întelege piatra ca preînchipuire a lui
Hristos. Dar ca mai mare si mai limpede dovadã cã prin cuvintele:
pe aceastã piatrã trebuie înteles Hristos ca Temelie
a Bisericii, voi aduce locul asemãnãtor din Evanghelia dupã
Ioan: stricati templul acesta, si în trei zile îl voi ridica
(Ioan 2, 19). Ce a avut aici în vedere Domnul prin templu? Templul
cel nefãcut de mînã omeneascã al trupului Sãu,
iar nu templul din Ierusalim. Asa si în cuvintele de mai sus nu l-a
avut în vedere pe Petru, ci pe Sine Însusi. E limpede?
Osia trufiei catolice si rãtãcirii catolice în dogme,
conducere si învãtãturã moralã este primatul
papal, întelegerea pãrelnicã si gresitã a spuselor
Mîntuitorului: tu esti Petru, si pe aceastã piatrã voi
zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). De cãtre
toti Sfintii Pãrinti ai veacurilor dintîi si celor urmãtoare,
precum si chiar de cãtre primii papi, cei ortodocsi, a fost recunoscut
faptul cã prin piatra de temelie trebuie înteles Însusi
Iisus Hristos – iar Piatra era Hristos (1 Corinteni 10, 4). Spre dovedirea
acestui adevãr cît se poate de vrednic de crezare si de vãdit,
voi aduce o spusã din Evanghelia dupã Ioan ce are o întorsãturã
asemãnãtoare: stricati templul acesta (Ioan 2, 19) – prin
templu întelegîndu-se templul cel nefãcut de mînã
omeneascã al Trupului Domnului, nu templul din Ierusalim (lucru ce
reiese limpede din context). Prin templu, Domnul întelege tocmai preacuratul
Sãu Trup, la fel cum prin Piatra de temelie trebuie înteles
Însusi Hristos, iar nu urmasii apostolului Petru sau Petru însusi.
Aceasta este limpede. Iar papii s-au închipuit pe sine capi ai Bisericii
si temelie a ei, si chiar loctiitori ai lui Hristos, lucru care este prostesc
si cu totul nepotrivit. Si de aici toatã îngîmfarea papilor
romani si strãvechea lor pretentie la primat si la cîrmuirea
dupã bunul plac a întregii Biserici universale. Ei bine, au
si comis papii, în Biserica lor papistã, felurite smecherii,
felurite dogme mincinoase, care duc la falsuri atît în credintã
cît si în viatã. Aceasta este o Bisericã pe de-a-ntregul
ereticã.
Este, oare, papa capul Bisericii? Nu, asta e o prostie. Biserica îi
cuprinde în sine si pe sfintii bineplãcuti ai lui Dumnezeu si
soborul îngeresc – un singur trup avîndu-L drept Cap doar pe
Hristos. Tocmai aici greseste papa!
Dacã Iisus ar fi avut de gînd sã dea Bisericii Sale,
dupã înãltarea Sa la cer, un alt cap în locul Sãu
(sau loctiitor, cum spun papii, socotindu-se loctiitori ai lui Hristos pe
pãmînt), El ar fi arãtat aceasta limpede înainte
de înãltarea Sa – fiindcã este o dogmã atît
de însemnatã pentru mîntuirea sufletelor omenesti; ba
si apostolii ar fi fãcut vãdit acest lucru, sau unul dintre
ei s-ar fi numit pe sine loctiitor – dar uite cã nimeni dintre ei nu
a suflat nici un cuvînt despre acest lucru, amintindu-si cuvintele Domnului:
care dintre voi va vrea sã fie mai mare, sã fie vouã
slugã (Matei 20, 26); iar voi toti frati sunteti (Matei 23, 8). Tot
necazul stã în aceea cã teologii catolici au rãstãlmãcit
cuvintele Domnului cãtre Petru: pe aceastã piatrã (nu
pe Petru, ci pe Însusi Domnul) voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18).
Comparati cu spusele Domnului: Stricati templul acesta (Trupul lui Hristos),
si în trei zile îl voi ridica (Ioan 2, 19).
Cît este de sfîntã credinta si Biserica Ortodoxã!
Cît este de dreaptã, plinã de pacea lui Dumnezeu, plinã
de nesfîrsitã si nedescrisã frumusete (adu-ti în
închipuire pe toti sfintii, dupã numele lor, asa cum sunt zugrãviti
în icoane, adu-ti aminte Vietile lor, pline de toatã virtutea
si de minuni atît în viata pãmînteascã precum
si dupã moarte)! Biserica îndestuleazã toate trebuintele
duhului omenesc si mîntuieste pe tot cel ce s-a dãruit ei si
i-a rãmas credincios pînã la sfîrsitul vietii.
Slavã, Doamne, sfintei Tale credinte ortodoxe! Papistii, recunoscîndu-l
drept cap al Bisericii pe papã, l-au ridicat pe tron în locul
lui Hristos si l-au divinizat, iar pe Hristos l-au pus pe planul al doilea.
Pe papa l-au fãcut loctiitorul lui Hristos, în timp ce Hristos
rãmîne cu noi în toate zilele, pînã la sfîrsitul
veacului (Matei 28, 20). Ci uitati-vã cîte rãtãciri
sunt îngãduite în credinta papei (iar nu a lui Hristos),
rãtãciri ciudate, hulitoare de Dumnezeu – si-i veti întoarce
spatele cu nemultumire si groazã! – O, trufie omeneascã! O,
trufie sataniceascã! Auzi, papa infailibil! O, iezuitism!
Dacã papa Romei ar fi cu desãvîrsire de un cuget si
de un suflet, de o învãtãturã cu Domnul, el s-ar
putea numi, chiar dacã nu în întelesul propriu, „cap al
Bisericii”: însã fiind de alt cuget decît Hristos si
învãtînd împotriva celor propovãduite de
cãtre El, papa este eretic si nu se poate numi „cap al Bisericii”,
nici nu poate învãta el Biserica – fiindcã Ea e stîlpul
si întãrirea adevãrului (1 Timotei 3, 15), iar papa si
papistii sunt trestie clãtinatã de vînt si au strîmbat
cu desãvîrsire adevãrul lui Hristos atît în
învãtãturã cît si în slujire (azimile
si scoaterea proscomidiei), si în cîrmuire, robind ereziei lor
întreg catolicismul si fãcîndu-l cu neputintã de
îndreptat: fiindcã papa, cu toate ereziile sale, este recunoscut
ca infailibil de Biserica catolicã si, ca atare, este de neîndreptat
în cugetarea sa potrivnicã Bisericii.
Catolicii, recunoscîndu-l drept cap al Bisericii pe papã,
pe adevãratul Cap al Bisericii – Hristos – L-au pierdut si au rãmas
lipsiti de Cap. Întreaga istorie a papismului dã mãrturie
cã la catolici nu este Cap, fiindcã ei fac lucruri necuvioase,
luptã împotriva Bisericii Ortodoxe nu duhovniceste, ci dupã
trup – prin urã, rãutate, rãzbunare, ocãri de
tot felul, ucideri de dupã colt, incendieri, rãscoale, violentã,
nesupunere, separatism, în ciuda faptului cã în Rusia
polonezii trãiesc în libertate, neîmpilati, în voie,
în îndestulare, la fel ca celelalte natii. Ura catolicilor fatã
de ortodocsi este istoricã, urã din cele mai turbate: preotii
si episcopii catolici, ba chiar si multi dintre intelectualii polonezi, sunt
gata sã ne înghitã de vii. Lumineazã-i, întelepteste-i
si mîntuieste-i, Doamne! Dar unde este la ei Capul Bisericii – Hristos!
El este dragoste, bunãtate, blîndete, milostivire, îndelungã
rãbdare: iar la catolici nu este nimic de acest fel. Iar în
învãtãtura lor dogmaticã – vai, cîte erezii,
inovatii, abateri de la adevãr! O, pierzãtor sistem papist!
Singurul Cap al Bisericii ceresti, pãmîntesti si din cele
mai dedesubt este Hristos Dumnezeu. Oare poate papa, un om, sã fie
cap al Bisericii care este în ceruri? Nu poate. Dar, îndeobste,
poate fi cap al întregii Biserici pãmîntesti si poate
dispune cum vrea de soarta pãmînteascã si de cea de dincolo
de mormînt papa, care este un om pãcãtos? Oare papa
s-a rãstignit pentru noi? Oare S-a împãrtit Hristos? Oare
temelia cea neclintitã a Bisericii, care fiinteazã strãbãtînd
toate veacurile, poate fi un om care, ca sã zic asa, nu dãinuie
mai mult de o zi si este pururi schimbãtor, asemenea unui caleidoscop,
în gînduri, stãri sufletesti, hotãrîri, întreprinderi?
Cititi istoria papilor: cum au fost ei? Oare multi dintre ei au fost pe de-a-ntregul
vrednici de scaunul lor? Si numai în primele veacuri au fost cîtiva
vrednici, iar în veacurile ce au urmat cîti papi nevrednici
si stricati n-au fost, spre rusinea întregii Biserici romane? – Catolicii
aratã cã si în cãrtile noastre de slujbã
Petru este numit cap al Bisericii. Da, dar el este numit astfel nu în
întelesul propriu, ci ca întîi-stãtãtor al
Bisericii romane, dar nu al celei universale. În acest înteles
erau numiti capi ai Bisericii mitropolitii vechii Rusii – Petru, Alexie si
ceilalti.
Este uluitor cum în libera lor cugetare oamenii învãtati,
vicleni si mîndri îi rãstãlmãcesc pe marii
lor dascãli – pe Însusi Hristos, Întelepciunea Cea Nesfîrsitã,
pe apostoli, care aveau întelepciunea Duhului Sfînt; astfel,
catolicii au strîmbat învãtãtura Însusi Preaînteleptului
Hristos, Învãtãtorul Cel Ceresc, fãrã de
Care nimeni nu cunoaste pe Tatãl, afarã de El, Fiul; Hristos
spune cã Duhul de la Tatãl purcede, în timp ce catolicii
si luteranii dimpreunã cu anglicanii zic cã El purcede de la
Tatãl si de la Fiul. Ci încetati odatã a mai huli pe
Duhul Sfînt si a ridica minciunã asupra lui: cei ce hulesc pe
Duhul Sfînt nu vor fi iertati nici în veacul acesta, nici în
cel viitor. Iar voi ati uitat cuvintele Apostolului: dacã noi sau
înger din cer de vã va binevesti vouã altceva decît
am binevestit vouã, sã fie anatema (Galateni 1, 8). Este înfricosãtor
acest cuvînt sau nu? – Cerul si pãmîntul vor trece, dar
cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). Iar cuvintele Apostolului sunt
cuvinte ale lui Dumnezeu. Nu vã supãrati, prieteni, ci luati
aminte întru simplitatea inimii la adevãrul lui Dumnezeu, fiindcã
si noi vorbim si îndrãznim din simplitatea inimii. Lepãdati
minciuna si primiti adevãrul, si uniti-vã cu noi întru
unire de cuget; vã ajunge cît v-ati împotrivit si v-ati
certat. Venirea lui Hristos este aproape, la usã.
Proscomidia înfãtiseazã grãitor toatã
Biserica împreunã cu Capul - Hristos si cu mãdularele
ceresti, pãmîntesti si dintru cele mai dedesubt (cei adormiti).
O, minunatã unire a lui Dumnezeu cu oamenii! Romano – catolicii au
lepãdat proscomidia si prin aceasta au decapitat Biserica, rupînd
legãtura vãditã a Bisericii vãzute, luptãtoare,
cu cea cereascã, triumfãtoare, ca în loc de Hristos
sã dea Bisericii un alt cap, omenesc, neliber de rãtãciri
– rãtãciri la care acesta face pãrtase si mãdularele
sale: clericii si mirenii. O, cît de înteleaptã, adevãratã
si mîntuitoare e întocmirea Bisericii, pãzitã
de rãtãciri de cãtre Duhul Sfînt–Luminatorul
si Hristos–Capul Atotputernic!
Mijlocirea Sîngelui. Cred în atotcurãtitoarea mijlocire
a preacuratului Sînge al lui Hristos Dumnezeu, celui vãrsat
spre iertarea pãcatelor întregii lumi (ce crede neabãtut
si dupã adevãr) si a pãcatelor mele; cred în atotputernica
mijlocire a Sîngelui acestuia, care grãieste (mijloceste) mai
puternic decît cel al lui Abel. Papii si catolicii au lepãdat
în ce-i priveste pe mireni acest Sînge atotmijlocitor si nu Îl
dau acestora – probabil din economie, ca sã consume mai putin vin!
Si cu ce rîvnã turbatã îi trag pe ortodocsi la
catolicism, la aceastã credintã pierzãtoare! Apãrã,
Doamne, Ortodoxia de cumplitul catolicism, în care toti se supun samavolniciei
papei, a iezuitilor.
Talantul Ortodoxiei sobornicesti l-am primit de la Dumnezeu spre slava
lui Dumnezeu si mîntuirea noastrã. Cum întrebuintãm
si înmultim acest talant? Cum Îi multumim Domnului? Ce fel e
pocãinta noastrã? Ce fapte bune facem? Nu este cel ce face bunãtate,
nu este pînã la unul. Toti s-au abãtut, împreunã
netrebnici s-au fãcut (Ps. 13, 3). Oare aceste cuvinte ale Scripturii
nu ne zugrãvesc si pe noi?
(Din cartea „Spicul viu: gînduri despre calea mîntuitoare”,
Editura Sophia, Bucuresti, 2002, pp. 42-53)
