Pentru starea spiritualã a umanitãtii contemporane este profund semnificativ faptul cã experientele "harismatice" si de "meditatie" prind din ce în ce mai mult teren printre "crestini". Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului si trãirii duhovnicesti a adevãratului Crestinism, singura cauzã a fenomenului prin care un lucru atît de strãin Crestinismului ca meditatia extrem orientalã poate sã punã stãpînire pe sufletele crestinilor.

Existenta centratã pe sine si care nu urmãreste altceva decît autosatisfactia, este atît de generalizatã în viata "crestinilor" zilelor noastre, încît acestia practic nu mai au acces la întelegerea unei spiritualitãti autentice. Iar cînd astfel de oameni întreprind totusi actiuni în vederea unei "vieti spirituale", o fac ca pe o altã formã de autosatisfactie. Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atît al miscãrii "harismatice", cît si al diferitelor forme de "meditatie crestinã": toate promit (si acordã imediat) experiente si "simtiri de multumire" si "pace".

Dar acesta nu este cîtusi de putin idealul crestin, a cãrui definitie esentialã este tocmai rãzboiul neîncetat împotriva diavolului si a patimilor. "Multumirea" si "pacea" propovãduite de miscãrile "spirituale" contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înselãciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce înseamnã moarte pentru o viatã duhovniceascã orientatã spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de "meditatie crestinã", majoritatea de provenientã pãgînã orientalã, opereazã exclusiv la nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu trãirea crestinã. Trãirea crestinã constã din a lupta pînã la sînge împotriva patimilor, pentru dobîndirea vesnicei împãrãtii ceresti, care nu se poate instaura desãvîrsit decît la sfîrsitul acestei lumi temporale. Iar adevãratul luptãtor crestin nu-si slãbeste vigilenta si nu-si aflã linistea, nici mãcar atunci cînd pregustã din binecuvîntãrile vesnice, ce i-ar putea fi dãruite încã din aceastã viatã. Pe cînd religiile orientale, cãrora împãrãtia cerurilor nu le-a fost descoperitã, luptã pentru a obtine simple stãri psihice, care încep si sfîrsesc în viata de aici.

În era noastrã de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngãduite în timpul "celor o mie de ani" de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20,3) si pentru a cîstiga pentru sine, în recolta lui drãceascã, acele suflete care "n-au primit iubirea adevãrului" (II Tes. 2,10). Putem spune cã vremea lui Antihrist este cu adevãrat aproape, prin chiar faptul cã aceastã "recoltã" satanicã se strînge acum nu atît din rîndurile popoarelor pãgîne, cît dintre rîndurile crestinilor care au pierdut dulceata Crestinismului.

Tine chiar de natura lui Antihrist sã prezinte împãrãtia satanei, ca si cînd ar fi a lui Hristos. Miscarea "harismaticã" contemporanã si "meditatia crestinã", ca si "noua constiintã religioasã", cu care formeazã corp comun, sunt înainte-mergãtoare religiei viitorului, religia umanitãtii de pe urmã, religia lui Antihrist. Iar scopul lor "spiritual" de cãpetenie este sã facã accesibile tuturor crestinilor initieri satanice, care pînã acum erau restrînse doar in lumea pãgînã.

Sã zicem cã aceste "experiente religioase" sunt încã cel mai adesea cãutãri de naturã experimentalã si fãcute orbeste, ce contin tot atîta autoînselare de ordin psihic, pe cît sunt de autentice în riturile lor de initiere demonicã; fãrã îndoialã, nu toti cei care au "meditat" cu succes sau care cred cã au primit "botezul duhului" au fost si initiati în împãrãtia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte aparent linistitoare, acesta este scopul acestor experiente, si nu existã nici cea mai micã îndoialã cã tehnicile de initiere vor deveni din ce în ce mai eficace pe mãsurã ce omenirea devine mai pregãtitã pentru ele prin atitudinea de pasivitate si deschidere la noile "experiente religioase" care îi sunt inculcate prin aceste miscãri.

Dar cum a ajuns umanitatea - si mai toatã crestinãtatea - la o asemenea stare disperatã? Desigur, nu din cauza închinãrii pe fatã la satana, care este întotdeauna limitatã la un numãr destul de mic de oameni. Este vorba mai curînd de ceva cu mult mai subtil, dar cu atît mai înspãimîntãtor pentru crestinul ortodox constient: s-a pierdut din parte harul lui Dumnezeu, ca o consecintã imediatã a slãbirii credintei si a pierderii gustului crestinismului autentic.

În Occident este un fapt incontestabil cã harul lui Dumnezeu s-a pierdut cu multe secole în urmã. Romano-catolicii si protestantii de astãzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirãm cã ei nu sunt capabili sã-l deosebeascã de înselãtoriile drãcesti. Dar vai! Succesul falsului spiritual, chiar printre crestinii ortodocsi de astãzi, dã la ivealã cît de mult, chiar si acestia, au pierdut mireasma adevãratului crestinism. Deci nici ei nu mai sunt capabili sã distingã între adevãratul crestinism si pseudo-crestinism. De prea multã vreme crestinii ortodocsi iau de-a gata comoara nepretuitã a credintei lor si neglijeazã sã punã în practicã o învãtãturã alcãtuitã din aurul cel mai curat.

Cîti dintre crestinii ortodocsi au mãcar cunostintã de existenta textelor de bazã ale spiritualitãtii ortodoxe, care ne învatã tocmai cum sã distingem spiritualitatea autenticã de cea falsã, texte care aratã viata si învãtãturile sfintilor îmbunãtãtiti care au obtinut într-o mãsurã bogatã harul lui Dumnezeu încã din aceastã viatã? Cîti dintre ei si-au însusit învãtãtura cuprinsã în Lavsaicon, în Scara Sfîntului Ioan Scãrarul, în Omiliile Sfîntului Macarie, în Vietile purtãtorilor de Dumnezeu Pãrinti ai pustiei, în Rãzboiul nevãzut, în cartea Viata mea în Hristos, a Sfîntului Ioan de Kronstadt si în multe alte cãrti ortodoxe?
În Viata marelui Pãrinte al pustiei egiptene, Sfîntul Paisie cel Mare (19 iunie) gãsim un exemplu viu - cît de usor se poate pierde harul lui Dumnezeu.

Un ucenic al sãu mergea odatã cãtre oras sã-si vîndã acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mîinile sale). Pe cale a întîlnit un evreu, care, vãzîndu-i simplitatea, a început sã-l ispiteascã, zicîndu-i: "Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om rãstignit, care nu este nicidecum Mesia cel asteptat? Nu este El acela, ci altul va veni". Ucenicul, avînd o minte mai slabã si o inimã simplã, începu sã asculte aceste cuvinte si ajunse pînã la a rosti: "Poate cã ceea ce spui tu este adevãrat".

Cînd s-a întors în pustie, Sfîntul Paisie si-a întors fata de la el si nu a voit sã-i adreseze nici un cuvînt. La urmã, dupã multe rugãminti ale ucenicului, Sfîntul îl întrebã: "Tu cine esti? Nu te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era crestin si avea asupra lui harul Sfîntului Botez, dar la tine nu vãd aceasta. Dacã tu vei fi cu adevãrat ucenicul meu, atunci harul Sfîntului Botez te-a pãrãsit si chipul de crestin nu mai este în tine".
Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfîntul rãspunse: "Sãrace! Ce poate fi mai rãu si mai necurat decît asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepãdat de Hristos si de Sfîntul Botez? Acum mergi si plînge-ti pãcatul, cãci cu mine nu mai poti fi; numele tãu s-a scris împreunã cu cei care s-au lepãdat de Hristos, cu care împreunã vei fi judecat si chinuit".

Auzind aceastã judecatã, ucenicul se cutremurã si se aruncã la picioarele bãtrînului sãu, rugîndu-l sã nu-l lepede de la rugãciunile sale. Sfîntul, cuprins de milã, se închise în chilia lui si rugã cu lacrimi pe Dumnezeu sã ierte pãcatul ucenicului sãu. Dumnezeu ascultã ruga Sfîntului si îl învrednici de semnul iertãrii si milostivirii Sale asupra ucenicului.

Atunci Sfîntul îl chemã pe ucenic la sine si-i spuse:
"Copile, vino si dã slavã lui Hristos Dumnezeu împreunã cu mine, cãci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfînt de la Sfîntul Botez strãluceste iar peste capul tãu. De acum pãzeste-te, ca nu cumva din lene si nepãsare dusmanul sã te atace iar si, biruindu-te, sã te arunce în focul gheenei".

Este semnificativ cã miscãrile "harismatice" si "de meditatie" au prins rãdãcinã tocmai printre "crestinii ecumenisti". Trãsãtura de bazã a protestantilor ecumenisti este urmãtoarea: cã Biserica Ortodoxã nu este singura Bisericã a lui Hristos, una si adevãratã; cã harul lui Dumnezeu este prezent si în alte confesiuni "crestine", si chiar în interiorul religiilor necrestine; cã ceea ce Sfintii Pãrinti ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strîmtã a mîntuirii nu este decît "una dintre multele cãi", care toate duc la mîntuire, si cã practicile credintei cuiva în Hristos sunt de micã importantã, precum si apartenenta la o anumitã confesiune.

Este adevãrat, nu toti ortodocsii care iau parte la întrunirile interconfesionale ecumenice cred întru totul asa (desi lucrul este cu sigurantã adevãrat despre protestanti si romano-catolici), dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevãd rugãciuni comune cu cei care cred gresit în Hristos si Biserica Sa, adreseazã implicit ereticilor cu care se aflã împreunã aceleasi cuvinte ca si ucenicul din pildã: "Poate cã ceea ce spuneti voi este adevãrat". Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un crestin ortodox sã piardã harul lui Dumnezeu. Si cîtã nevointã îi trebuie pentru a-L cîstiga înapoi!
Deci, cu atît mai mult crestinul ortodox trebuie sã umble în fata lui Dumnezeu cu fricã si cutremur, din grija de a nu pierde harul Sãu, care nu este nicidecum dãruit tuturor, ci numai celor care tin dreapta credintã, care duc o viatã de luptã duhovniceascã cu pãcatul si care pãzesc cu tãrie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer.

Cu atît mai mult trebuie sã lupte astfel crestinul din ziua de azi, care sunt înconjurati din toate pãrtile de un crestinism fals, care are propriul sãu arsenal de experiente ale "harului" si "Duhului Sfînt", putînd cita pe de rost din Sfînta Scripturã si din Sfintii Pãrinti, pentru a-si "întãri" propriile erezii! Cu sigurantã trãim vremurile de pe urmã, cînd înselãciunea este atît de subtilã încît amãgeste, de este cu putintã, si pe cei alesi (Matei 24,24).

Falsii prooroci ai timpurilor noastre anuntã cu glas din ce în ce mai puternic apropierea "noii ere a Duhului Sfînt", a "noii Cincizecimi", a "punctului Omega". Este exact ceea ce se numeste, în adevãratele profetii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Aceastã profetie, tocmai acum în zilele noastre, începe sã se împlineascã, cu forta unei puteri demonice.

Întreaga atmosferã spiritualã contemporanã se încarcã cu puterea experimentelor de initiere demonicã si aceasta, pe mãsurã ce "taina nelegiuirii" intrã în faza penultimã, în care începe sã posede sufletele oamenilor si, într-adevãr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor alesi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putintã.

Împotriva acestei "experiente religioase" de mare fortã, crestinii ortodocsi trebuie sã se trezeascã si sã se înarmeze cu adevãrat, sã devinã pe deplin constienti de ceea ce înseamnã Ortodoxia crestinã si în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele "crestine" sau necrestine.

Crestini ortodocsi, pãstrati cu sfintenie harul ce vi s-a dat! Nu îngãduiti ca el sã devinã o chestiune de obisnuintã. Nu-l mãsurati dupã mãsura omeneascã si nu vã asteptati ca el sã parã logic sau pe întelesul celor care nu sunt capabili sã pãtrundã nimic din ceea ce depãseste omenescul sau celor care cred cã îl pot obtine altfel decît aratã predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Cãci adevãrata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevãrat "nelalocul ei" în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuatã a celor dispretuiti si cam "nebuni", siliti sã trãiascã în mijlocul unei mase al cãrei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.

Noi însã sã ne mîngîiem cu cuvintele cele tari si sigure ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmã micã, pentru cã Tatãl vostru a binevoit sã vã dea vouã împãrãtia (Luca 12,32).

Fie ca toti crestinii ortodocsi sã se întãreascã pentru marea bãtãlie care îi asteaptã, si sã nu uite niciodatã cã, în Hristos, victoria este deja a noastrã. Cãci El ne-a promis cã portile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) si cã pentru cei alesi El va scurta zilele urgiei si strîmtorii celei de pe urmã (Matei 24,22). Si apoi, cu adevãrat, dacã Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastrã? (Rom. 8,31). Chiar în mijlocul celor mai sãlbatice ispite, nouã ni s-a poruncit: îndrãzniti Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).

Sã trãim deci si noi, asa cum au fãcut-o toti adevãratii crestini înaintea noastrã, cu certitudinea cã toate cele ce se vãd au un sfîrsit si cã Mîntuitorul nostru va veni curînd; cãci Cel Ce mãrturiseste acestea, zice: Da, vin curînd. Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22,20)