Cînd cineva îsi arã
ogorul sãu si seamãnã în el sãmînta
cea bunã, grîu, orz sau altceva, vede dupã o vreme începînd
sã rãsarã semintele. Dar odatã cu ele încep
a se ivi ici-colo, pe ogorul sãu, si alte buruieni strãine
de felul celor semãnate de el. Mai tîrziu, crescînd grîul
sau orzul, cresc odatã cu ele si acele buruieni strãine si,
cu vremea, încep a se arãta cine sunt: unele neghine, altele
mãzãrichi, altele pãlãmizi, altele spini si,
dacã el nu va avea grijã sã le pliveascã si
sã le smulgã la vreme, în timpul secerisului cu prea
putin folos se va alege. Tot asa s-a întîmplat si se întîmplã
si azi cu tarina Bisericii lui Hristos.
Stim cã chiar de la începutul crestinismului, Mîntuitorul
nostru lisus Hristos si sfintii Sãi ucenici si apostoli au semãnat
sãmînta cea bunã a Cuvîntului vietii (I loan 1,
1) în tarina lumii acesteia, dar nu dupã multã vreme
a apãrut lîngã sãmînta cea bunã si
neghina celui rãu (Matei 13, 25). Asa de pildã, primul colt
al neghinei celei rele a fost Simon Magul, care, vãzînd pe Sfintii
Apostoli cum fãceau mari minuni prin darul Preasfîntului Duh
si prin punerea mîinilor pe bolnavi, a adus bani ca sã cumpere
si el acest dar, spre a face si el minuni si vindecãri (Fapte 8, 9-24).
Tot de timpuriu începe sã aparã blestematul eres al nicolaitilor,
înfiintat de Nicolae, pribeagul antiohian, despre care aminteste Mîntuitorul
cãtre episcopul Bisericii din Efes (Apoc. 2,6).
Iarãsi sectarismul începe sã rãsarã în
cele patru grupãri din Corint, care aveau tendinte spre erezii (I
Cor. 1, 10-13; 3, 3-9; 4, 6; 10, 13). Apoi s-a ivit si între iudeo-crestini
înclinarea spre erezie, de vreme ce cereau cu stãruintã
a se respecta si în Legea Nouã multe obiceiuri din legea mozaicã
în care crescuserã, în opozitie cu învãtãtura
sãnãtoasã si adevãrat crestinã, descoperitî
Apostolului Pavel (I Cor. 11, 23; 15, 3;Gal. 1, 11-12).
Tot atunci se ivirã si unii "crestini" care tãgãduiau
posibilitatea si necesitatea învierii mortilor (trupurilor) la Judecata
de apoi sau altii ce se numeau "neognostici", care opreau de la cãsãtorie
si de la mîncarea de carne, socotind materia ca pe ceva necurat (I
Tim. 4, 1,4).
Acestea au fost doar cîteva începuturi de erezii si secte [2]
pomenite în Sfînta Scripturã chiar din vremea Sfintilor
Apostoli. lar dacã vom trece în timpul postapostolic (patristic),
vedem cã buruienile blestemate ale ereziilor au început a creste,
a se îndesi si a înãbusi sãmînta cea bunã
si curatã a Evangheliei lui Hristos [3] .
Dintre acestia cei dintîi au fost gnosticii, foarte puternici în
sec. I; apoi montanistii sau pepuzienii în sec. II; arienii si macedonienii
în sec. III; dupã aceea în sec. IV au fost nestorienii
si apolinaristii, ca si eunomienii; apoi monofizitii în sec. V; ongenistii,
condamnati în sec. VI; monotelitii m sec. VII si începînd
cu sec. VIII, iconoclastii.
Pe lîngã aceste erezii amintite, au tulburat si au hãrtuit
Biserica lui Hristos, încã din primele secole, si alte numeroase
secte si erezii, precum au fost: sabelienii, eudoxienii, marcionitii, valentinienii,
jumãtãtenii (care tineau jumãtate din dogmele cele
spurcate ale lui Arie), pnevmatomahii (luptãtorii împotriva
Sfîntului Duh), urmasii lui Macedonie, marcelienii, hiliastii (vechii
milenisti), neasemãnatii, meletienii, novatienii, donatistii, patrusprezecinii,
protopaschitii, frigii, pelagienii, evrocratistii, maniheii, eustatienii
si multi altii.
Asadar, în cele de pînã aici, s-au arãtat douã
grupuri de erezii: una din timpul biblic, de pe vremea Snntilor Apostoli,
si alta din timpul patristic - de pe vremea btmtelor si marilor Sinoade
Ecumenice si locale ale Bisencii lui Hristos celei dreptmãritoare.
Sfintii Pîrinti diii acelevremi au dus o luptî aprigî
cu aceste erezii si le-au combatut cu multî iscusintã duhovniceascã
prin scrierile, viata si cuvîntîrile lor.
Acestea au fost principalele erezii si secte pana la Marea Schismã
din anul 1054.
[1] Aici se va folosi foarte des termenul de Bisericã
într-un mod impropriu - pentru catolici, protestanti si neoprotestanti
-, pentru ca de fapt exista o singurã Biserica, cea adevãrata,
cea una, Biserica Ortodoxã, de care toate celelalte confesiuni sunt
despãrtite (n.ed.).
[2] Cuvîntul «sectã», indiferent de originea
si semnificatia lui etimologicã, înseamnã azi o grupare
religioasã crestinã, despãrtitã de Bisericã,
avînd învãtãturi dogmatice si morale aparte, precum
si o organizare si un cult propriu, toate întemeiate pe o întelegere
si interpretare gresita a Sfintei Scripturi.
[3] Despre toti acestia si despre altii nepomeniti aici, se poate
vedea în I. B. U., de Pr. Prof. Ioan I. Rîmureanu, Pr. Prof.
Milan Sesan, pr.prof.Teodor Bodogae; Pidalionul de la Neamt, ed.1844
