Uniatia este o modalitate de prozelitism
practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat
atragerea crestinilor ortodocsi aflati sub vremelnică stăpînire
catolică la o formă de catolicism. Această formă presupunea
acceptarea conducerii papale si a cîtorva dogme catolice, păstrîndu-se
însă folosirea ritului ortodox si a limbii originare. Toate
acestea erau îngăduite de către Roma în vederea
latinizării ulterioare a crestinilor uniti.
Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spatii
geografice si în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în
special de ordinul iezuit si de metodele acestuia; în urma unei asemenea
strategii a fost întemeiată si Biserica Unită din Ardeal.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania
a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma
presiunilor Bisericii Romano-Catolice - reprezentată în special
prin iezuiti - si a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc
din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie Anghel.
A apărut din slăbiciunea unora din preotii si protopopii
români, care au cedat în fata promisiunilor de îmbunătătire
a stării lor materiale - căci si ei erau considerati iobagi, ca
si toti românii - si a constrîngerilor politice, religioase,
de multe ori însotite de forta armată, împotriva ortodocsilor.
Stăpînirea austriacă catolică instaurată
peste Transilvania dorea să dobîndească aderenti în
rîndul populatiei autohtone, care era majoritar românească
si ortodoxă. Pînă în acest moment, natiunile
recunoscute în Transilvania erau maghiarii, sasii si secuii, românii
avînd statutul de tolerati. Noua stăpînire habsburgică, pentru
a-si consolida dominatia, a început o luptă pentru a slăbi
puterea calvinilor si a întări confesiunea catolică, care
- între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană
si unitariană - era cea mai slabă. Astfel s-au decis să sporească
numărul catolicilor, aducîndu-i pe românii ortodocsi sub influenta
Scaunului papal.
La început iezuitii au pus o singură conditie pentru unirea
românilor ortodocsi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul
papal, promitînd să nu se atingă în nici un fel
de dogmele, legea si cultul Bisericii Ortodoxe. În acelasi timp ei
au fluturat înaintea clerului român (preoti si protopopi) mai
multe avantaje materiale.
Mitropolitul Atanasie, desi ezita în legătură cu unirea,
fiind chemat la Viena si constrîns, a cedat presiunilor iezuite si
ale curtii de acolo, în frunte cu împăratul Leopold I, si a
semnat actul de unire cu Roma. Iezuitii au venit si cu un text falsificat
de ei, în care se spunea că mitropolitul Atanasie si protopopii
români au acceptat patru puncte de cedare: a) papa este capul întregii
Biserici; b) folosirea azimei la săvîrsirea „missei"; c) introducerea
adaosului Filioque în simbolul credintei; d) dogma purgatoriului.
După semnarea actului de unire cu Roma, mitropolitul Atanasie a fost
din nou hirotonit ca preot, apoi episcop, de cardinalul catolic Kollonich
si de episcopii catolici din Gyor (Raab) si Nitra, fiind apoi supus mitropolitului
catolic de Esztergom (Strigoniu). I-a fost dat un salariu anual de 4000
de florini, titlul de consilier imperial, precum si un lant de aur împodobit
cu cruce si cu portretul împăratului, pentru - ziceau ei -
„meritele sale înalte si speciale..., pentru învătătura
si eruditia lui, pentru viata lui exemplară si pentru celelalte virtuti
ale sale", desi la venirea în Viena, pentru a-l putea santaja ca să
fie de acord să primească unirea, i-au adus tot felul de acuze
privind viata lui particulară.
I s-a impus si un teolog iezuit pe lîngă el, fără stirea
căruia nu putea face nimic, acesta cenzurîndu-i orice actiune si dictîndu-i
ce trebuie si ce nu trebuie să facă. I s-a interzis corespondenta
cu Tările Române, iar dreptul de a numi pe episcopii uniti s-a
dat împăratului.
Aproape toti români au protestat energic: „Noi, părinte,
papistasi morti, iar vii nu vom fi..., gata suntem sîngele să
ni se verse, decît legea părintilor nostri să pierdem", ziceau
credinciosii din Scheii Brasovului într-un protest adresat lui Atanasie.
La fel credinciosii din Călata spuneau: „Noi, tot satul, legea si
religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba
popilor cu care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm
în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă
la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru". Si la fel
a fost în tot poporul ortodox.
Patriarhul de la Constantinopol, Calinic II, împreună cu
sinodul său, l-au anatematizat pe Atanasie în sedinta sinodală din
5 august 1701. Atanasie a încercat să revină la Biserica
Ortodoxă în anul 1711 - si se poate spune că aproape o jumătate
de an a încetat practic unirea cu Roma -, dar apoi a cedat din nou
presiunilor catolice.
În această unire nu a fost la mijloc nici o inspiratie
dumnezeiască sau vreo chemare „de Sus", cum pretindeau iezuitii,
ci numai dorinta de obtinere a unor avantaje pentru români, după
cum se vede si din cuvintele episcopului unit Inochentie Micu, care zicea:
„Eu si clerul meu ne-am unit sub conditia de a obtine acele beneficii si
foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu
ni se dau, ne facem orice".
De altfel si un răspuns al Curtii de la Viena vorbeste de nesinceritatea
unirii cu Roma a românilor: „Pe fată, în adunări
si în convorbiri particulare, popii însisi sau preotii însisi
declară adeseori că ei n-au depus jurămîntul
pentru unire si pentru lepădare de la schismă, ci numai ca
să poată fi liberi de judecata domnilor de pămînt,
de servicii si de contributii; se vede aceasta si din faptul că în
realitate se servesc toti de cărti schismatice (ortodoxe, n.n.), din care
vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în
chip fătis că Sfîntul Duh purcede de la Fiul si nu adaugă
nici în Simbolul niceean Filioque; ...absolut nici unul dintre popi
nu învată si nu instruieste poporul, fie în mod particular,
fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai cînd
se iveste vreo cauză, vreun litigiu, vreo contributie proprie de ordin
lumesc, se refugiază toti la imunitatea unirii, ca la o ancoră
sacră".
După unirea cu Roma a început o perioadă neagră
de prigonire a ortodocsilor, si de către catolici, si de către
unii din episcopii uniti, sprijiniti de trupele imperiale: biserici furate
de la ortodocsi si date unitilor - desi unitii erau numai cîtiva fată
de marea masă a ortodocsilor -, amenzi, arestări, bătăi,
ucideri.
În timpul luptelor pentru păstrarea credintei ortodoxe
au pătimit si Sfintii Martiri si Mărturisitori, ieromonahii
Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara, preotii Ioan din Gales si Moise
Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea Miclăus din Săliste,
canonizati în 1992 de Biserica Ortodoxă ca sfinti.
Dar nu numai ei, ci a pătimit întregul popor românesc,
dînd multe jertfe pe altarul dreptei credinte, acestea culminînd
cu distrugerea a 150 de biserici, mănăstiri si schituri (cele
de lemn fiind arse, cele de piatră fiind dărîmate cu
tunurile) de către generalul Bukow, trimis de către împărăteasa
Maria Tereza pentru a sprijini uniatismul. În felul acesta a încetat
practic viata monahală din Transilvania.
Între presiunile la care erau supusi românii, a fost, de
exemplu reglementarea pentru cei ce voiau să treacă la Ortodoxie,
fie uniti , fie catolici. Această reglementare dispunea ca aceia care
doreau să părăsească confesiunea catolică sau unită,
să facă o catehizare de sase săptămîni în învătătura
catolică (sau unită), plătind cîte un zlot pe zi celor care-i
catehizau (!).
Dar în ciuda tuturor oprelistilor, care practic făceau
imposibilă întoarcerea românilor uniti la Ortodoxie,
s-a pornit totusi o puternică miscare de revenire în Tara Hategului,
deci tocmai acolo unde parohiile au fost trecute fortat la unire, în
1761. Episcopul unit Grigore Maior a fost nevoit să ceară
sprijmul guvernului si al autoritătilor militare pentru întoarcerea
poporului la uniatie.
Acelasi lucru s-a întîmplat si în Tara Făgărasului,
unde vicarul Ignatie Darabant a avut nevoie de sprijinul armatei habsburgice
pentru stăvilirea miscării de întoarcere la Ortodoxie.
Peste putin timp, la 20 august 1782, împăratul Iosif II
a dat asa numita Patentă de unire, prin care dispunea ca fiecare
Biserică să rămînă cu credinciosii pe care îi
avea si să nu se mai facă prozelitism. De fapt, măsura
a fost luată numai împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu putea primi
credinciosi uniti. În schimb Biserica Unită a continuat si
în viitor actiunea prozelitistă, folosindu-se de sprijinul permanent
al autoritătilor de stat.
La 1798 s-a încercat o refacere a Bisericii Ortodoxe, făcîndu-se
un memoriu initiat de oameni de seamă ortodocsi si uniti. Memoriul
lor a ajuns la episcopul catolic Batthyani Ignacz din Alba lulia, la guvernatorul
Transilvaniei Banffi si la împărat, care, în 1800, a
dispus clasarea dosarului, tinînd seama de propunerea celui din urmă,
că dezbinarea românilor este de folos statului, care poate să-i
stăpînească mai usor.
Pînă spre sfîrsitul secolului XVIII, cărtile
de cult (Liturghierul, Molitfelnicul, Evanghelia, Apostolul, Penticostarul,
Octoihul, Triodul, Mineiele, Ceaslovul, Psaltirea...) tipărite de uniti,
păstrau în întregime rînduielile liturgice ortodoxe.
Sub episcopul Ioan Bob (instalat în 1784), s-a început tipărirea
cărtilor de slujbă si de învătătură
cu un continut catolicizant Tot el a introdus cele mai multe numiri catolicizante
în Biserica Unită din Transilvania.
De pe la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, prigoana unitilor sustinuti
de autoritătile catolice asupra ortodocsilor s-a atenuat, ortodocsii
si unitii militînd pentru ca natiunea română să-si obtină
drepturile ei. Episcopii Vasile Moga de la Sibiu si Ioan Lemeni de la Blaj
au înaintat împreună mai multe memorii către autoritătile
de stat prin care cereau drepturi nationale si sociale pe seama păstoritilor
lor. În hotărîrile Adunării Nationale Românesti
de la Blaj din 3/15 mai 1848, se preconiza o singură Biserică românească
(deci desfiintarea celei unite) si reactivarea vechii Mitropolii a Transilvaniei.
Însă episcopii uniti Ioan Lemeni de la Blaj si Vasile Erdelyi
de la Oradea s-au opus, si cu sprijinul catolicilor si al Curtii de la Viena
au oprit procesul de refacere a unitătii ortodoxe.
În anii următori, s-au făcut trei încercări pentru
deplina catolicizare a Bisericii Unite din Transilvania si pentru totala
ei supunere papei si Congregatiei „De Propaganda Fide". Astfel, trei concilii
tinute tainic, în anii 1872, 1882 si 1900, la Blaj, au încercat
o totală catolicizare a doctrinei, cultului si organizării Bisericii Unite.
Din mărturisirile de credintă ale acestor trei concilii constatăm
că ele primeau întreaga învătătură
a Bisericii Catolice, inclusiv hotărîrile Conciliului de la
Trident (1543-1563), ale Conciliului I Vatican (1869-1870), de asemenea si
infailibilitatea papei etc. Mărturisirea Conciliului din 1900 se încheia
prin cuvintele: „Mai încolo, primesc si mărturisesc toate celelalte
cîte le primeste si le mărturiseste Sfînta Biserică a Romei...,
peste acestea, promit si jur ascultare adevărată pontificelui roman, următorului
fericitului Petru, principele apostolilor si vicarul lui Iisus Hristos".
Deci cele trei «Concilii provinciale» au introdus dogme
noi, catolice, în Biserica românească Unită din Transilvania.
Supunînd-o cu totul Scaunului papal, ea si-a pierdut si putina independentă
care i-a mai rămas, grăbind procesul de încorporare
a ei în Biserica Romano -Catolică.
Multi intelectuali uniti au luat o atitudine energică împotriva
hotărîrilor adoptate de aceste «Concilii», care
au avut loc fără stirea clerului si a credinciosilor uniti. De pildă,
profesorul Nicolae Densusianu, cel care a descoperit «Manifestul de
unire» din 1698, califica sinoadele de la 1872, 1882 si 1900, într-o
brosură tipărită la Brasov, ca „adevărate adunări secrete pentru
schimbarea religiunei strămosesti a poporului român din Mitropolia
Alba Iuliei". El constata că sub Atanasie Anghel nu s-a primit nici
o dogmă catolică, pe cînd acum „se primiră toate dogmele
catolice, toată credinta catolică, declară pe papa de suprem
cap ierarhic cu puteri absolute si infailibil în Mitropolia de Alba
Iulia. Episcopul Atanasie fusese silit de grelele împrejurări
de atunci si el făcuse o unire cu Roma în sens national. Mitropolitul
Vancea însă, fără să fie constrîns de evenimente politice
ori de altă natură, făcu o unire exclusiv în sens catolic
si în contra vointei poporului român". În acest fel, conchidea
Densusianu, „unirea cea adevărată, catolică, cu Biserica Romei
nu o făcu episcopul Atanasie, ci mitropolitul Vancea".
Dar această catolicizare fortată si-a însusit-o
numai o parte a clerului, îndeosebi teologii cu studii în institutiile
de învătămînt catolic (Budapesta, Viena, Roma) si unii
intelectuali înstrăinati de neamul si credinta strămosească.
Poporul român unit si-a păstrat însă vechea sa traditie ortodoxă,
fără să stie nimic de hotărîrile secrete
ale vlădicilor si ale celorlalti teologi.
În secolul XIX si pînă în anul 1918 existase o conlucrare
între clerul si credinciosii ortodocsi si uniti pentru slujirea intereselor
poporului român, ei luptînd împreună în
momentele cele mai importante din viata poporului român (la revolutia
din 1848, în anii 1892-1894 si la Marea Unire din 1918). Multi doreau
ca în 1918, odată cu unitatea statală, să se înfăptuiască
si unitatea bisericească.
Din nefericire au fost si cazuri în care Mitropolia Blajului,
ca si episcopiile ei sufragane, si politicienii greco-catolici au încercat
în felurite chipuri să împiedice miscarea de revenire
la Biserica străbună.
Apoi, prin Concordatul dintre statul român si Vatican, semnat
în 1927, Biserica românească Greco-Catolică (Unită),
care era considerată pînă atunci, chiar de Scaunul papal,
ca o Biserică autonomă, cu caracter national românesc
(recunoscuta si de art. 22 din Constitutia din 1923), devenea un simplu
«rit» al Bisericii Catolice, astfel că îsi pierdea
caracterul national si autonomia. Episcopii uniti erau numiti acum de Vatican,
încălcîndu-se vechiul drept traditional si canonic al
Arhiepiscopiei Blajului de a propune trei candidati, din care autoritatea
de stat să numească pe unul.
Totusi, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial,
s-au manifestat mai multe tendinte de revenire a unitilor la Biserica Ortodoxă.
Miscarea de reîntoarcere la sînul Bisericii Ortodoxe era puternică
în rîndul credinciosilor, căci zeci de sate, în frunte
cu preotii lor, au revenit la Biserica strămosească; si pe
lîngă aceste treceri în masă au fost mii de treceri
individuale.
La 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare la Alba Iulia cu aproximativ
50.000 de participanti, în frunte cu Mitropolitii Nicolae Bălan
de la Sibiu si Alexandru Nicolescu de la Blaj, în cadrul căreia s-a
semnat un act privind unirea celor două Biserici românesti
si s-a hotărît să se înceapă tratativele
în vederea reunificării; din nefericire, întelegerea încheiată
atunci nu s-a putut transpune în faptă, căci în
curînd a izbucnit al doilea război mondial.
Miscarea de revenire a clerului si a credinciosilor s-a intensificat
după al doilea război mondial. în 1948, Mitropolitul Nicolae Bălan,
la cuvîntarea rostită la Blaj cu ocazia aniversării a 100 de
ani de la Marea Adunare de la Blaj din Cîmpia Libertătii, a
adresat chemări credinciosilor uniti „de a se întoarce acasă".
Ca urmare a acestei stări de spirit, 36 de protopopi si preoti, delegati
de 430 de colegi de-ai lor, au tinut o consfătuire la Cluj, hotărînd
revenirea la Biserica strămosească si ruperea legăturilor cu Biserica
Romei.
La 21 octombrie 1948, la Catedrala încoronării din Alba
Iulia s-a întrunit o mare Adunare Natională bisericească,
în prezenta Patriarhului Justinian si a întregului Sinod, prin
care s-a consfintit desfiintarea Bisericii Unite si reîntregirea Bisericii
Ortodoxe Române din Transilvania.
Credinciosilor uniti nu le-a fost greu să revină la Biserica
mamă, Biserica Ortodoxă, pentru că ei nu respectau practic cele
impuse de catolici.
Dar o parte a clerului si numerosi intelectuali n-au aderat la această
reîntregire. Desfiintîndu-se eparhiile unite în toamna
aceluiasi an, preotii respectivi s-au angajat în diferite slujbe de
stat, iar credinciosii nereveniti au preferat să se roage în biserici
romano-catolice.
Greselile „unitilor" sunt următoarele:
a) Consideră pe papă drept cap al Bisericii lui Hristos.
Este o mare greseală si străin de adevăr să-l
recunosti pe papă drept cap al Bisericii, căci singurul Cap al Bisericii
este Hristos, iar noi suntem mădularele Trupului Său, care este
Biserica cea una, adevărată, sobornicească si apostolească,
căci Unul este Dumnezeu, Unul este și Mijlocitorul între
Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Iisus (I Tim. 2, 5).
Iar de vreun vicar al lui Hristos, noi nu stim, căci Hristos nu ne-a
părăsit, ci este cu noi în veacul veacului. Si nici Sfintii
Părinti de vreun vicar al lui Hristos n-au stiut, nici toti patriarhii
si nici chiar Sfîntul Apostol Petru, care se ia de catolici drept
mărturie, n-au stiut de una ca aceasta, ci soborniceste totdeauna au povătuit
Biserica, Duhul Sfînt stîndu-le într-ajutor. Chiar Sfîntul
Petru, cum arată Faptele Apostolilor, cu smerenie s-a plecat cuvintelor
celor insuflate de Dumnezeu ale Sfîntului Apostol Pavel, cînd
acesta i-a stat împotrivă pentru cei netăiati împrejur
(Gal. 2, 11-21).
Iar dacă stăruie să se cheme că este fără de greseală,
noi nu primim una ca aceasta, fiindcă numai Unul Dumnezeu nu poate
gresi; si prin darul Lui, la fel si Biserica, cea una, călătoreste
fără de greseală, căci Duhul Sfînt o povătuieste pe ea.
Si nu se poate nici a-l recunoaste pe papă drept întîi-stătător
si a avea comuniune cu el, chiar dacă ai păstra în toate
celelalte dreapta credintă, căci nu te poti împărtăsi
cu cel ce cugetă, face și învată cele potrivnice
dreptei credinte;
b) Sfînta împărtăsanie se poate face si cu pîine
nedospită - azimă -, ca evreii;
c) Duhul Sfînt purcede de la Tatăl si de la Fiul (Filioque).
În această privintă Cuviosul Paisie de la Neamt spune
următoarele: „...Pentru că este cugetarea catolicilor pentru Unul
Dumnezeu în Treime, rea, nedreaptă si potrivnică Sfintei Scripturi,
si întru aceasta este deopotrivă cu Arie si cu toti ceilalti
eretici. Si dacă cineva mărturiseste astfel precum că «Duhul Sfînt
purcede de la Tatăl si de la Fiul», pentru acela nu este nădejde
de mîntuire, chiar dacă ar îndeplini toate poruncile lui
Hristos, chiar dacă încă si pe morti i-ar învia,
pentru că defăimează cu rea slavă Duhul Sfînt si două
pricini socoteste a fi în Dumnezeire, una a Tatălui si alta
a Fiului" ;
d) În afară de rai si iad mai există un loc curătitor,
numit purgatoriu.
„Purgatoriu nu este. Catolicii zic că între rai si iad
ar fi ,un foc curătitor, unde merge sufletul cîteva sute de
ani si se curătă acolo, apoi trece în rai. Nu există
asa ceva. Noi avem Evanghelia Judecătii, pe care o au si ei, dar nu
arată trei locuri, ci numai două - raiul si iadul. Mîntuitorul,
cînd va sta pe Scaunul slavei Sale si va aduna toate popoarele de la
zidirea lumii să le judece, îi va despărti pe dînsii,
precum desparte păstorul oile de capre. Si va pune pe drepti de-a dreapta
Sa si pe păcătosi de-a stînga Sa... Si vor merge păcătosii
în munca vesnică, iar dreptii în viata vesnică.
Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două:
munca vesnică sau viata vesnică".
Pe lîngă aceste patru puncte, reamintim că la trei
sinoade tainice de la sfîrsitul secolului XIX, s-a hotărît
primirea întregii învătături catolice.
Avînd în vedere toate aceste lucruri, se vede că
uniatia este o catolicizare lentă si o miscare subversivă facută
cu scop politic pentru a aduce pe ortodocsi sub ascultarea Romei și amăgi
pe credinciosii Bisericii: "Căci multi vor veni în numele Meu,
zicînd: Eu sunt Hristos, si pe multi îi vor amăgi... Caci
se vor ridica hristosi mincinoși si prooroci mincinoși și vor da semne
mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși
(Matei 24, 5).
[1] Multi dintre cei ce trecuseră la uniatie, de bună
voie sau siliti, cît si cei din satele ce fuseseră declarate
în mod arbitrar unite, voiau să se întoarcă la Ortodoxie.
[2] " Sfîntul Paisie de la Neamț, Cuvinte si scrisori
duhovnicesti, vol. I, Editura «Tipografia Centrală», Chisinău,
1998, p. 67.
[3] Ne vorbeste Părintele Cleopa, vol. 3, 1996, p.
63.
