Miscarea ecumenică, [1] care din 1948 a primit denumirea de Consiliul Ecumenic al Bisericilor CEB (sau Consiliul Mondial al Bisericilor CMB), este de origine engleză si americană [2] , si îsi are rădăcinile în lumea anglicană si protestantă din a doua jumătate a secolul al XIX-lea. Ea a fost precedată de un număr de organizatii anglicane si protestante, care militau pentru apropierea si colaborarea Bisericilor, îndeosebi pentru înlăturarea războaielor dintre popoare.

Au fost mai multe adunări generale ale CEB, unde s-au pus în discutie multe subiecte. S-a arătat si că CEB nu este si au va trebui niciodată să devină o supra-Biserică, adică nu este Una Sfîntă, despre care vorbesc mărturisirile de credintă, ci are doar menirea să «ajute» "Bisericile" spre a-si găsi unitatea în Hristos. Totodată s-a specificat că hotărîrile luate, fie de adunarea generală, fie de alte organisme ale consiliului, nu aduc nici o atingere libertătii Bisericilor membre, care erau libere să le accepte sau să le respingă.

Însă cu toate acestea, delegatii Bisericii Ortodoxe au avut mult de luptat împotriva pretentiilor protestantilor de a transforma CEB într-o suprastructură eclezial-universală sau într-un sinod al tuturor Bisericilor si denominatiunilor crestine.

Doctrina oficială a organizatiei afirmă că "CEB reprezintă o asociatie frătească de Biserici, care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mîntuitor, după Scriptură, si se străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor comună pentru slava singurului Dumnezeu - Tatăl, Fiul si Sfîntul Duh".

După zeci de ani de consfătuiri, discutii, întruniri si congrese, se constată că ele sunt departe de a fi realizat unitatea de credintă în Iisus Hristos, pentru ca toti crestinii din lume să mărturisească cu o inimă si într-un glas: "Cred întru Una, Sfîntă Sobornicească si Apostolească Biserică".

În afară de Consiliul Ecumenic, mai sunt si alte organizatii mondiale care sub masca ecumenismului încearcă să reunească toate confesiunile crestine si necrestine într-o supraconfesiune lipsită de har - si deci lipsită de mîntuire - si avînd ca aspiratie numai scopuri sociale.

"Din punct de vedere ortodox, ecumenismul crestin nu poate să fie deci o căutare a unitătii cu orice pret pe baza unui minim numitor comun; ceea ce-i va uni pe crestini este plenitudinea adevărului, căci Hristos este plenitudinea si niciodată El nu-si va abandona Biserica [3] . Prezenta ortodocsilor în sînul miscării ecumenice este expresia unui imperativ de iubire frătească fată de toti cei ce se reclamă ai lui Hristos, dar această iubire, venită de la Dumnezeu, nu poate să fie o iubire fără adevăr"[4] .

Se cere de asemenea membrilor Bisericii Ortodoxe, să fie cu mare grijă ca nu cumva să renunte la ceva din traditia noastră milenară, din învătăturile Sfintilor Părinti si mai ales din dogmele Bisericii Ortodoxe, stabilite si apărate de atîtia sfinti si cu atîta jertfă.

Că dacă Sfintii Părinti întruniţi la cele sapte Sinoade ecumenice si la cele unsprezece sinoade locale în primele veacuri crestine nu ar fi fost cu mare atentie la apararea dogmelor si învătăturilor credintei ortodoxe, noi astăzi poate nu mai eram crestini ortodocsi. Deci trebuie să fim cu luare aminte ca jertfa Sfintilor nostri Părinti să nu fie zadarnică. Altfel ne pierdem si noi mîntuirea si dezbinăm si pe credinciosii Bisericii Ortodoxe, atît de statornici, evlaviosi si devotati"[5] .

Retinerile ortodoxe fată de Consiliul Ecumenic sunt întemeiate pe temerea, constientă sau inconstientă, de a vedea Biserica Ortodoxă legată de o institutie pe care, de fapt, nu o reprezintă, desi statutele Consiliului si declaratiile reiterate de conducătorii săi afirmă că Bisericile membre îsi păstrează întreaga libertate, doctrinară si administrativă.

Participarea ortodocsilor trebuie văzută bineînteles în lumina adevărului afirmat cu tărie de Sfintii Părinti ai Bisericii, căci ar fi un pericol foarte mare să acceptăm relativismul, superficialul şi secularismul ca principii ale angajării noastre ecumenice. "În afara Bisericii nu există mîntuire, casa lui Dumnezeu este una singură si este cu neputintă să se mîntuiască cineva în altă parte decît în Biserică" zice Sf. Ciprian al Cartaginei; de asemenea, Fericitul Augustin spune:
"Mîntuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viata vesnică". "În afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, taine, «Aliluia» si «Amin», Evanghelie, credintă si să propovăduiesti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mîntuire poti să ai exclusiv doar în Biserica Universală si Dreptmăritoare".

La fel, Sfîntul Irineu de Lyon spune: "Unde este Biserica, acolo este si Duhul Sfînt, iar unde este Duhul Sfînt, acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfînt este Adevărul; cei care se depărtează de la Biserică (…) se pedepsesc pe ei însisi, si tocmai despre ei spune Sfîntul Apostol Pavel că după prima si a doua mustrare îndepărtează-te."

Este incontestabil că pozitia ecleziologică a Bisericii Ortodoxe acordă participării sale o semnificatie esentialmente diferită faţă de cea pe care o întîlnim la comunitătile născute din Reformă: ortodocsii si protestantii nu văd în Consiliul Ecumenică aceeasi realitate.

Protestantii, pentru care Biserica rămîne esentialmente "o comunitate a păcătosilor iertati", consideră în general că dezbinările crestinilor în istorie sunt dezbinări ale Bisericii însăsi. Ei zic că unitatea Bisericii despre care vorbeste Crezul nu este deplin realizată de nici una dintre confesiunile crestine, ci fiecare dintre acestea trebuie să o caute. Tocmai aceasta ar fi functia Consiliului Ecumenic: multumită lui, Biserica, apropiindu-se de unitate, va deveni mai pe deplin Biserică; ea s-ar "căi" pentru păcatul împotriva unitătii de care s-a făcut vinovată si ar ajunge astfel la o mai mare fidelitate fată de Dumnezeu. În expunerile lor ecumenice, numerosi responsabili protestanti insistă neobosit asupra necesitătii ca toate Bisericile să renunte la orice exclusivism dogmatic, la orice "nu putem" doctrinar, zicînd totodată că: "Intr-un anume sens, putem considera Biserica precum o facem în cazul credinciosului individual, despre care se poate spune că este drept si păcătos în acelasi timp...".

Bineînteles că ortodocsii nu pot accepta această teologie a Bisericii în acelasi timp "drepte si păcătoase": taina Bisericii constă, într-adevăr, tocmai în faptul că împreună, oamenii păcătoşi alcătuiesc Biserica infailibilă, Trup al lui Hristos, templu al Duhului, stîlp si temei al adevărului. Nu se poate face deci nici o analogie între individ, membru păcătos, si biserică - Trup al lui Hristos.

Atitudinea protestantă apare ortodocsilor ca o negare a "deplinei si realei prezente a lui Hristos în Biserică, ca un refuz al îngăduintei pe care El a făcut-o ucenicilor Săi: Iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul" (Ioan 16, 13). Acest adevăr deplin este deci prezent într-o "Biserică vizibilă", care este unică, sfîntă, universală si apostolică, de care celelalte confesiuni crestine sunt despărtite. Unitatea crestină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfînt si nu o unitate a oamenilor care s-ar fi pierdut în istorie. Această unitate este în Biserica unică ce nu va putea fi divizată de neîntelegerile omenesti.

Oamenii nu pot împărti Biserica lui Dumnezeu si apoi să o reunifice. Ei pot s-o părăsească, apoi să revină în sînul ei. De aceea Biserica Ortodoxă cheamă pe ceilalti crestini tocmai la o astfel de reîntoarcere: reîntoarcerea la credinta Sfintilor Apostoli si a Sfîntilor Părinti, pe care ea a păstrat-o pe deplin. Din această perspectivă, Consiliul ecumenic este înainte de toate un loc al întîlnirii, al mărturisirii, al dialogului si eventual al colaborării practice. Participarea ortodocsilor nu semnifică deci că Biserica Ortodoxă, ca realitate dumnezeiască în istorie, poate adăuga ceva esential la ceea ce are deja, ci semnifică faptul că ortodocsii, ca indivizi - imperfecti si păcătosi - pot să arate celorlalti crestini adevărata cale către unitate. Tot ortodocsii (desi sunt într-o minoritate absolută în CEB) au reusit să facă să se aprobe declaratia că "adeziunea unei Biserici la Consiliul Ecumenic nu implică faptul că, din acel moment, ea consideră propria conceptie asupra Bisericii ca fiind relativă... Faptul de a lua parte la Consiliu nu implică faptul că fiecare Biserică trebuie să le considere pe celelalte ca Biserici în adevăratul si deplinul sens al cuvîntului...".

Aceste conditii, exprimate cu absolută claritate, permit Bisericii Ortodoxe să participe la miscarea ecumenică fără să renunte la constiinta că este singura adevărată Biserică si fără să-si modifice atitudinea fiindamentală faţă de alte comunităti crestine. Totusi protestantii, majoritari în "Miscare", dezvoltă o teologie ecumenică proprie, fapt ce a determinat pe ortodocsi, în 1950 spre exemplu, să se abtină de la declaratia comună si să declare separat: "Credem că doar întoarcerea la credinta vechii Biserici, unită si indivizibilă, a celor sapte Sinoade ecumenice, adică la mostenirea comună, neîntinată si neschimbată, poate să ducă la reunificarea dorită de toti crestinii dezbinati. Căci doar comuniunea si unitatea crestinilor în credinta comună poate avea ca rezultat comuniunea lor în Sfintele Taine si unitatea lor indisolubilă în iubire, ca mădulare ale unuia si aceluiasi trup al Bisericii lui Hristos... Suntem nevoiti să ne declarăm profunda convingere că doar Biserica Ortodoxă a păstrat plenară si intactă credinta împărtăsită odinioară sfintilor. Nu datorită vreunui merit omenesc, ci pentru că Dumnezeu a dorit să-Si păstreze «comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covîrsitoare este a lui Dumnezeu» (II Cor. 4, 7).

Făcîndu-se om în istoria vizibilă, Fiul lui Dumnezeu a întemeiat pe pămînt o comunitate vizibilă, posedînd în mod tainic plenitudinea harului mîntuirii. Această plenitudine este prezentă în fiecare comunitate ce mărturiseste adevărata credintă. Conceptia protestantă după care unitatea si plenitudinea Bisericii apartine fie unui "dincolo invizibil", fie unui viitor eshatologic, apare ortodocsilor ca o negare a realitătii mîntuirii, ca un refuz a ceea ce însusi Dumnezeu ne-a dăruit.
Reprezentantii ortodocsi au avut libertatea de a-si exprima opiniile în adunările Consiliului Ecumenic, dar consiliul fiind dominat de majoritatea protestantă, ortodocsii nu pot purta o discutie eficace cu acestia [6] , astfel că organizatia alunecă într-o directie incompatibilă cu pnncipiile ortodocsilor si probabil că în cele din urmă va face imposibilă prezenta acestora . [7]

Cititorul va fi putut întelege ceea ce are pozitia ortodoxă original si particular în raport cu crestinii Occidentului. Faţă de Biserica romană, ca si fată de protestanti, Ortodoxia se propune ca adevărata Biserică de care crestinii Occidentului s-au separat. Există deci aici un exclusivism la fel de definitiv ca si cel al Romei, dar în numele unei întelegeri diferite a Bisericii.

Dezvoltarea papalitătii, ce a culminat în dogma infailibilitătii papale, a conferit romano-catolicismului o structura monolitică si un criteriu permanent al adevărului care, de fapt, este în acord cu o mare suplete doctrinară si liturgică; Roma cere tuturor crestinilor acceptarea criteriului însusi, mai mult decît pe cea a unui sistem doctrinar.

În ceea ce priveste Biserica Ortodoxă, care nu posedă un criteriu infailibil si permanent al adevărului, nici o structură monolitică, ea vede unitatea în comuniunea de credintă căreia însăsi Biserica - sau mai curînd Duhul, mereu prezent în Biserică - îi este criteriul unic. Duhul adevărului sălăsluieste în comunitatea credinciosilor legati prin iubire si, dacă El se exprimă natural prin gura celor ce posedă o harismă a învătăturii - episcopii -, El apartine Bisericii în calitatea sa de Trup. Acest Trup este pe deplin prezent oriunde este slujită Euharistia, în fiecare Biserică locală, si nici o putere, doar aceea a Duhului, nu s-ar putea impune de la sine poporului lui Dumnezeu unit în Iisus Hristos.

Crestinul este fundamental liber, liber printr-o adevărată libertate, care-i permite să accepte Adevărul pe care Dumnezeu i L-a revelat; el este deci de asemenea responsabil de acest adevăr; el l-a descoperit si l-a păstrat în Biserică, în comuniunea cu Duhul, în supunerea ratională faţă de autoritatea doctrinară a Bisericii, în legătura de iubire cu fratii săi. Această libertate a ortodoxului în raporturile sale cu Dumnezeu face posibil pentru el dialogul cu orice crestin, protestant sau catolic, si-l face să-i atragă pe fratii săi dezbinati nu către un "criteriu" oarecare - Roma sau sola Scriptura -, ci către un adevăr viu, către experienta comuniunii liturgice, către Biserică - templu al Duhului. Însă, pe de altă parte, responsabilitatea cu care se simte personal învestit îl face extrem de sensibil la chestiunile doctrinare. Nu doar că nu va accepta punerea în discutie a dogmelor Bisericii, dar va considera că orice schimbare, oricare ar fi aceasta, în ritul si administratia Bisericii, îl priveste personal.

Iar ca o concluzie la acest capitol, redăm aici si opinia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, înregistrată pe bandă magnetică în anul 1992: "...Participarea Bisericii noastre la acest Consiliu Ecumenic trebuie să urmărească un singur scop: să apropie crestinismul mondial de crestinismul originar, care s-a păstrat în Biserica Ortodoxă de-a lungul a două mii de ani".


[1]  Acest capitol s-a întocmit folosindu-se următoarele surse: John Meyendorff, Bisenca Ortodoxă ieri si azi, Bucuresti, 1996, p. 187; l.B.V. vol. II, Bucuresti, 1993.
[2]  Biserica Catolică nu este membru al CEB, întrucît cercurile Vaticanului, în frunte cu papa, înteleg unirea catolicilor cu alti crestini numai ca o subordonare a acestora autoritătii supreme a pontifului roman; aceasta o arată lămurit Decretum de Oecumenismo (Decretul despre Ecumenism) si Decretum de Eclesiis Orientalibus Catholicis
[3]   Cît despre cei ce au schimbat sau schimbă cele primite de la Sfintii Părinti – într-o măsură cît de mică -, iată ce scrie Sf. Ignatie Teoforul în Epistola către Policarp episcopul Smirnei: "Tot cel ce vorbeste împotriva celor statornicite, chiar dacă este vrednic de credintă, chiar de posteşte, chiar de trăieşte feciorelnic, chiar de face minuni, chiar dacă are darul proorociei, să ţi se arate ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, lucrînd stricăciunea oilor".
[4]   John Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri si azi, Bucuresti, 1996, p.187
[5]   Ne vorbeste Părintele Cleopa, vol. 6, Episcopia Romanului, 1998, p. 138.
[6]   Amintim spre exemplu si "legalizarea" la a patra adunare a CMB (1983), cu toată opozitia ortodocsilor, a preotiei feminine.
[7]  Protestele si vocile ortodocsilor au devenit în timp din ce în ce mai putin auzite. Iată ce spun doi ierarhi în legătură cu a VII-a adunare generală, care a avut loc în 1991: "Se constată, asa cum am sesizat de mult, tendinte de adîncire a protestantismului si nicidecum o dorintă sfîntă spre unitate în Hristos si unire sinceră" (I.P.S. Mitropolit Bartolomeu al Calcedonului, actualul Patriarh Ecumenic); "În curînd în CMB nimeni nu se va mai interesa de teologie... Duhul Sfînt pentru «ecumenism» este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi, de aceeasi fiintă cu Tatăl si cu Fiul" (I.P.S. Mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului).
Iar după a opta adunare generală a CMB (1998), iată ce remarca un reprezentat al Bisericii Ortodoxe Ruse, Pr. Ilarion Alfeev: "Ortodocsii nu pot  influenta activitătile CMB, pentru că ei reprezintă o minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor? Acestea nu pot fi discutate pentru că «divizează» (adică sunt contra unitătii "Bisericilor" nn). Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonia femeilor? Acestea nu divizează? Ca să nu mai vorbim si de recentele practici samanice pomovate la o sedintă a Adunării de la Harare (1998) la care secretarul general al CMB dr. Conrad Reiser, a încheiat ceremonia de deschidere a decadei ecumenice de solidaritate cu femeile, cu un act de vindecare în traditia samanică din Coreea.
Iată în ce lumină trebuie văzute hotărîrile recente ale Bisericilor ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei si Serbiei, de a se retrage complet din miscarea ecumenică. Aceste Biserici locale au înteles că participarea lor la CMB devine inoportună si antiortodoxă.
Asadar participarea acum la CEB a Bisericii Ortodoxe, se loveste de însăsi conceptia care există în interiorul CEB-ului. Sfintii Părinti au avut, într-adevăr, discutii cu cei necredinciosi, dar numai de pe pozitia de a le arăta unde si ce gresesc. Rugăciunile lor "împreună" cu ereticii erau, spre exemplu, de felul rugăciunii Sfîntului Ilie, avîndu-i alăîturi pe proorocii lui Baal, si coborîrea focului din cer a fost dovada că "rugăciunea" lor nu a fost primită de Dumnezeu, sau ca rugăciunea Sfîntului Vasile cel Mare, care, pentru a dovedi că credinta ortodoxă este cea adevărată, a deschis prin rugăciune usile bisericii în fata ereticilor.
De asemenea un mare neajuns al rugăciunilor în comun si a slujbelor ecumenice este sminteala credinciosilor de rînd, care pierd constiinta apartenentei la singura Biserică adevărată si duce apoi si la relativizarea adevărurilor dogmatice (de credintă). (Decretul despre Bisericile orientale catolice) - este vorba de Bisericile unite cu Roma -, ambele promulgate la 21 octombrie 1964, în care uniatismul este dat ca model pentru situatia pe care ar avea-o Bisericile Ortodoxe în eventuala lor «unire ecumenică» cu Biserica Catolică.

Inapoi