Iubiti frati! Cuvîntul
nostru din Dumimica Ortodoxiei trebuie sã înceapã, în
chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevãrata cunoastere a lui Dumnezeu
si cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în
Duh si Adevãr; Ortodoxia este proslãvirea lui Dumnezeu prin
adevãrata Lui cunoastere si închinare la El; Ortodoxia este
proslãvirea de cãtre Dumnezeu, prin dãruirea harului
Atotsfîntului Duh, a omului care slujeste Lui cu adevãrat. Duhul
este slava crestinilor (In. 7:39). Unde nu este Duhul, acolo nu este
Ortodoxie.
Nu este Ortodoxie în învãtãturile
si filosofãrile omenesti: în ele domneste stiinta cu nume mincinos,
care e roadã a cãderii. Ortodoxia este învãtãtura
Sfîntului Duh, datã de Dumnezeu oamenilor spre mîntuire.
Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mîntuire. „Cine voieste sã
se mîntuiascã, mai înainte de toate se cade lui sã
tinã credinta soborniceascã, pe care dacã nu o va pãzi
omul întreagã si fãrã de prihanã, fãrã
nici o îndoialã, va pieri pe veci” (Simbolul Sfîntului
Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Vezi Psaltirea cu tîlc.).
Comoarã de mult pret este învãtãtura
Sfîntului Duh! Ea e predanisitã în Sfînta Scripturã
si în Sfînta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoarã
de mult pret este învãtãtura Sfîntului Duh! În
ea e chezãsia mîntuirii noastre. De mult pret, cu neputintã
de înlocuit, neasemuitã pentru fiecare dintre noi e fericirea
sortii noastre vesnice: tot atît de pretioasã, mai presus de
orice pret, este si chezãsia fericirii noastre vesnice - învãtãtura
Sfîntului Duh.
Spre a pãstra în noi aceastã chezãsie,
Sfînta Bisericã însirã astãzi, în
auzul tuturor, învãtãturile nãscute si rãspîndite
de satana, prin care se vãdeste vrãjmãsia fata de Dumnezeu,
care se împotrivesc mîntuirii noastre si cautã sã
ne-o rãpeascã. Ca pe niste lupi rãpitori, ca pe niste
serpi aducãtori de moarte, ca pe niste hoti si ucigasi, Biserica înfiereazã
aceste învãtãturi; pãzindu-ne de ele si chemîndu-i
sã iasã din tãrîmul perzaniei pe cei amãgiti
de ele, ea dã anatemei aceste învãtãturi
si pe cei ce se tin de ele cu îndãrãtnicie.
Cuvîntul anatema înseamnã îndepãrtare,
lepãdare. Cînd Biserica dã anatemei o învãtãturã,
asta înseamnã cã învãtãtura cu pricina
cuprinde hulã asupra Sfîntului Duh, si pentru mîntuire
este de trebuintã ca ea sã fie lepãdatã si îndepãrtatã
cum este îndepãrtatã otrava de mîncare. Cînd
este dat anatemei un om asta înseamnã cã omul cu pricina
si-a însusit cu hotãrîre învãtãtura
hulitoare, lipsindu-se prin ea de mîntuire pe sine si pe semenii sãi,
cãrora le împãrtãseste felul sãu de a gîndi.
Cînd cineva se hotãrãste sã pãrãseascã
învãtãtura hulitoare si sã primeascã învãtãtura
pe care o tine Biserica Ortodoxã, el e îndatorat, dupa rînduielile
Bisericii Ortodoxe, sã dea anatemei învãtãtura
mincinoasã pe care o tinea pînã atunci si care îl
tinea în piezare, înstrãinîndu-l de Dumnezeu, fãcîndu-l
sã rãmînã vrajmas lui Dumnezeu, hulitor al Sfîntului
Duh, pãrtas al satanei.
Însemnãtatea anatemei este de doctorie
duhovniceascã a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc,
boalã care pricinueste moarte vesnicã. Pricinuiesc moarte vesnicã
toate învãtãturile omenesti care vîrã în
credintã filosofarea proprie, scoasã din stiinta cu nume mincinos,
din cugetarea trupeascã – aceastã mostenire de obste a duhurilor
cãzute si a oamenilor, în învãtãtura de
Dumnezeu descoperitã de Dumnezeu. Filosofarea omeneascã amestecatã
în învãtãtura credintei crestinesti se numeste
erezie, iar urmarea acestei învãtãturi – rea credintã
(Scara, Cuvîntul 1).
Apostolul însirã între faptele trupesti
si ereziile (Gal. 5:20). Ele tin de faptele trupesti prin obîrsia lor,
cugetarea trupeascã, care este moarte, care este vrãjmãsie
fatã de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, cã
nici nu poate (Rom. 8:6-7). Ele tin de faptele trupesti prin urmãrile
lor. Înstrãinînd duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu
duhul satanei în pãcatul de cãpetenie al acestuia –
hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca
pe un pãrãsit de Dumnezeu, ca pe un lãsat în voia
propriei lui firi cãzute. Întunecatu-s-a inima lor cea neîntelegãtoare,
spune Apostolul despre înteleptii care s-au abãtut de adevãrata
cunoastere de Dumnezeu: zicîndu-se pe sine a fi întelepti, au
înnebunit... au mutat adevãrul lui Dumnezeu întru minciunã...
pentru aceea i-a si dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocarã
(Rom. 1:21-22, 25-26). „Patimi de ocarã” sunt numite feluritele patimi
curvesti. Purtarea ereziarhilor era dezmãtatã: Apolinarie
era preacurvar (vezi Viata Sfîntului Efrem Sirul), Eutihie era cu
osebire robit patimii iubirii de bani (vezi Istoria bisericeascã
a lui Fleury, vol. 2, cartea 27, cap. 28), Arie era cumplit de desfrînat.
Cînd cartea lui de cîntece, „Thalia”, a fost cititã la
primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Pãrintii Sinodului si-au astupat
urechile, nevoind sã audã cuvintele murdare din ea, ce nu puteau
nicicînd sã îi treacã prin minte unui om evlavios.
„Thalia” a fost arsã. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei
au fost nimicite: ne-a rãmas numai mãrturia istoricã
despre faptul cã aceastã lucrare era plinã de un dezmãt
crunt (Ibidem, vol. 1, cartea 10, cap. 36 si cartea 11). Asemenea „Thaliei”
sunt multe lucrãri ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele
cumplita hulã împotriva lui Dumnezeu este unitã si amestecatã
cu un dezmãt crunt, neomensc. Fericiti cei care niciodatã
n-au auzit si n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea
duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.
Ereziile, fiind fapte trupesti, roade ale cugetãrii
trupesti, sunt nãscocite de cãtre duhurile cãzute. „Fugiti
de ereziile cele fãrã de Dumnezeu”, spune Sfîntul Ignatie
Teoforul, „cãci sunt nãscocire a diavolului, a sarpelui, începãtorului
rãutãtii” (Epistola I cãtre Tralieni). Nu trebuie sã
ne mirãm de asta: duhurile cãzute s-au coborît din înãltimea
vredniciei duhovnicesti si au cãzut în cugetarea trupeascã
mai mult decît oamenii. Oamenii au putinta sã treacã
de la cugetarea trupeascã la cea duhovniceascã; duhurile cãzute
sunt lipsite de aceastã putintã. Oamenii nu sunt supusi unei
atît de puternice înrîuriri a cugetãrii trupesti,
fiindcã în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în
duhuri, de cãdere. În oameni, binele este amestecat cu rãul,
si ca atare este netrebnic; în duhurile cãzute domneste si
lucreazã numai rãul. Cugetarea trupeascã a dobîndit
în privinta duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzãtoare si
deplinã pe care o putea atinge. Pãcatul lor de cãpetenie
este ura înversunatã fatã de Dumnezeu, ce se vãdeste
printr-o înfricosãtoare si necontenitã hulã împotriva
Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Însusi; au prefãcut
supunerea fatã de Dumnezeu, care este fireascã pentru zidire,
într-o neîncetatã lucrare împotriva Lui, într-o
neîncetatã vrãjmãsie. Din aceastã pricinã,
cãderea lor este adîncã si rana mortii vesnice cu care
sunt ele rãnite este cu neputintã de tãmãduit.
Patima lor de cãpetenie este trufia; ele au o monstruasã si
prosteascã slavã desartã; aflã plãcere
în toate felurile pãcatului, petrec necontenit în acestea,
trecînd de la un pãcat la altul. Ele se tîrãsc
si în iubirea de argint, si în îmbuibarea pîntecelui,
si în preacurvie (Sfîntul Ignatie Teoforul, Epistola cãtre
Filipeni). Neavînd putinta de a sãvîrsi pãcatele
trupesti cu trupul, duhurile cãzute le sãvîrsesc cu închipuirea
si cu simtirea; ele au împropriat firii netrupesti pãcatele
proprii trupului; ele au dezvoltat în sine pãcatele ce nu sunt
propri firii lor neasemuit mai mult decît pot fi acestea dezvoltate
între oameni (Sfîntul Vasile cel Mare îl numeste pe duhul
cãzut pãrinte al slãbiciunilor pãtimase trupesti.
Vezi rugãciunile pentru întinare din Molitfelnic). A cãzut,
din cer, spune Proorocul despre heruvimul cãzut, luceafãrul
cel ce rãsare dimineata, zdrobitu-s-a pe pãmînt. Tu ai
zis întru cugetul tãu: în cer mã voi sui, deasupra
stelelor cerului voi pune scaunul meu... fi-voi asemenea Celui Preaînalt.
Iar acum în iad te vei pogorî, si în temeliile pãmîntului...
fi-vei lepãdat în munti ca un mort (Is.14:12-15,19).
Duhurile cãzute, purtînd în sine
temeiul tuturor pãcatelor, se strãduiesc sã-i atragã
în toate pãcatele pe oameni, cu scopul si cu setea de a-i da
pierzãrii. Ele ne atrag în felurita desfãtare a trupului,
în iubirea de cîstig, în iubirea de slavã, zugrãvindu-ne
în culorile cele mai vii si mai atrãgãtoare obiectele
acestor patimi. Ele se strãduiesc sã ne atragã mai ales
în trufie, din care odrãslesc precum verdeturile din seminte
vrãjmãsia fatã de Dumnezeu si hula împotriva Lui.
Pãcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcãtuieste
miezul tuturor ereziilor, este pãcatul cel mai greu, care este propriu
duhurilor cãzute si alcãtuieste însusirea lor cea mai
aparte. Duhurile cãzute se strãduiesc sã acopere toate
pãcatele cu o mascã plãcutã, numitã în
scrierile ascetice ale Pãrintilor îndreptãtiri (Preacuviosul
Avvã Dorotei, Învãtãturã despre aceea cã
nu se cade sã îsi alcãtuiascã omul întelegerea
sa). Ele fac asta cu scopul ca oamenii sã fie amãgiti mai lesne,
sã se învoiascã mai usor la primirea pãcatului.
La fel fac ele si cu hula împotriva lui Dumnezeu: se strãduiesc
sã o acopere cu nume mãrete, cu o retoricã pompoasã
, cu o filosofie elevatã. Cumplitã armã sunt în
mîinile duhurilor ereziile ! Ele au pierdut popoare întregi, rãpindu-le
fãrã ca acelea sã bage de seamã crestinismul,
înlocuind crestinismul cu o învãtãturã
hulitoare, împodobind aceastã învãtãturã
ucigasã cu numele de crestinism purificat, adevãrat, restaurat.
Erezia este un pãcat sãvîrsit, în primul rînd,
cu mintea. Acest pãcat, fiind primit de minte, se împãrtãseste
duhului, se revarsã asupra trupului, spurcã chiar trupul nostru,
ce are putinta de a primi sfintire din împãrtãsirea cu
harul Dumnezeiesc si de a se spurca si molipsi prin împãrtãsirea
cu duhurile cãzute. Acest pãcat este cu greu bãgat de
seamã si anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine crestinismul,
si ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, nestiinta, mãrturisirea
nepãsãtoare si superficialã a crestinismului. Au fost
prinsi de erezie pentru o vreme Preacuviosii Ioanichie cel Mare, Gherasim
de la Iordan si alti cîtiva bineplãcuti lui Dumnezeu . Dacã
sfintii bãrbati care si-au dus viata numai si numai cu grija mîntuirii
nu au putut pricepe dintr-o datã hula ascunsã sub o mascã
frumoasã, ce sã mai spunem de cei care-si duc viata în
griji lumesti, avînd despre credintã o conceptie neîndestulãtoare,
cu totul neîndestulãtoare? Cum sã recunoascã
acestia erezia aducãtoare de moarte, dacã ea li se înfãtiseazã
sub masca întelepciunii, dreptãtii si sfinteniei ? Iatã
pricina pentru care obsti crestine întregi si popoare întregi
s-au plecat lesne sub jugul ereziei ! Din aceeasi pricinã este foarte
anevoioasã întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai
grea decît întoarcere din necredintã si idolatrie. Ereziile
care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute si oprite decît
cele mai putin îndepãrtate de credinta ortodoxã
si, ca atare, mai ascunse. Împãratul roman cel întocmai
cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolã Sfîntului
Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul
Arie, îndemnîndu-l sã înceteze cearta ce stricã
pacea din pricina unor cuvinte desarte. Prin aceste cuvinte pe care
Constantin le-a numit desarte era tãgãduitã Dumnezeirea
Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit crestinismul (Istoria bisericeascã
a lui Fleury, vol. 1, cartea 10, cap. 42). Astfel, si într-un bãrbat
sfînt, rîvnitor al dreptei credinte, nestiinta a fost amãgitã
printr-o cursã a ereziei pe care el nu a putut sã o priceapã.
Erezia, fiind pãcat greu, pãcat de moarte,
se vindecã usor si hotãrîtor - ca pãcat al mintii
- prin darea ei nefãtarnicã, din toatã inima, anatemei.
Sfîntul Ioan Scãrarul a zis: „Sfînta Bisericã soborniceascã
îi primeste pe eretici cînd ei dau anatemei fãrã
fãtãrnicie erezia lor (Cuvîntul 15, cap. 49), si îndatã
îi învredniceste de Sfintele Taine; iar pe cei cãzuti
în curvie, chiar dacã îsi mãrturisesc si pãrãsesc
pãcatul, porunceste, urmînd apostolestilor rînduieli
sã fie despãrtiti de Sfintele Taine pentru multi ani” (Sinodul
din Laodiceea, canonul 6). Urma lãsatã de pãcatul trupesc
rãmîne în om si dupã mãrturisirea pãcatului,
si dupã pãrãsirea lui; urma lãsatã de
erezie e nimicitã îndatã dupã lepãdarea
ei. Fãrã aceastã doctorie, otrava hulei împotriva
lui Dumnezeu rãmîne în duhul omenesc si nu înceteazã
a-l clãtina cu nedumeriri si îndoieli pricinuite de împreunã-simtirea
netãiatã din rãdãcinã fatã de
erezie; rãmîn gînduri ce se ridicã împotriva
întelegerii lui Hristos (II Cor. 9:5) (citat usor modificat – n. tr.),
ce fac anevoioasã mîntuirea pentru cel tinut în legãturile
lor, tinut în legãturile nesupunerii si împotrivirii
fatã de Hristos, pentru cel ce rãmîne în împãrtãsire
cu satana. Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotitã ca
neapãrat trebuincioasã de cãtre Sfînta Bisericã
în privinta cumplitei boli a ereziei. Cînd Fericitul Teodorit,
episcopul Cirului, dorind sã se îndreptãteascã
în privinta învinuirilor aruncate asupra lui, Pãrintii
i-au cerut ca mai întîi de toate sã-l dea anatemei pe ereziarhul
Nestorie. Teodorit, care se lepãdase de Nestorie, dar nu asa de hotãrît
cum se lepãdase de el Bisericã, a vrut sã dea lãmuriri.
Pãrintii i-au cerut iarãsi sã dea anatemei cu hotãrîre,
fãrã alte explicatii, pe Nestorie si învãtãtura
acestuia. Teodorit a vrut din nou sã dea lãmuriri, însã
Pãrintii au cerut iarãsi ca el sã dea anatemei pe Nestorie,
amenintînd cã altminteri îl vor socoti eretic pe însusi
Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie si a tuturor învãtãturilor
eretice ale acelei vremi. Pãrintii au dat slavã lui Dumnezeu,
l-au proclamat pe Teodorit pãstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut
sã dea lãmuriri, cãci lepãdase din sufletul sãu
pricinile care îl fãceau sã simtã nevoia de a
da lãmuriri (Istoria crestinismului de Fleury, vol. 2, cartea 20,
cap. 24). Asa stau lucrurile între duhul omenesc si înfricosãtoarea
boalã a ereziei.
Auzind astãzi amenintãtoarea vestire
a doctoriei duhovnicesti, sã o primim cu întelegere adevãratã
si dînd-o sufletelor noastre sã lepãdãm fãrã
fãtãrnicie si în chip hotãrîtor acele pierzãtoare
învãtãturi pe care Biserica le va lovi cu anatema spre
mîntuierea noastrã. Chiar dacã le-a lepãdat întotdeauna,
sã întãrim glasul prin care le leapãdã
Biserica. Libertatea, usurimea, puterea Duhovniceascã pe care le vom
simti negresit în noi ne mãrturisesc dreptatea acestei lucrãri
bisericesti si adevãrul învãtãturii vestite în
ea.
Biserica vesteste: „Pe cei care robesc întelegerea
lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire si se nevoiesc pentru ea
îi fericim si îi lãudãm; pe cei care se împotrivesc
adevãrului, dacã nu s-au pocãit înaintea Domnului,
noi, asteptînd întoarcerea si pocãinta lor, dacã
nu au voit sã urmeze Sfintei Scripturi si Predanii a Bisericii, îi
îndepãrtãm si îi dãm anatemei”.
„Celor care tãgãduiesc fiintarea lui
Dumnezeu si spun cã aceastã lume este de sine fiitoare, cã
totul se sãvîrseste în ea fãrã purtarea
de grijã a lui Dumnezeu: anatema”.
„Celor care spun cã Dumnezeu nu este duh, ci
materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaîntelept, Atoatestiutor
si rostesc hule de acest fel: anatema”.
„Celor care cuteazã a spune cã Fiul lui Dumnezeu nu este
deofiintã si de o cinste cu Tatãl, si nici Duhul Sfînt;
care nu mãrturisesc cã Tatãl, Fiul si Sfîntul
Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.
„Celor care îsi îngãduie a spune
cã pentru mîntuirea si curãtirea noastrã de pãcate
nu sunt de trebuintã venirea în lume dupã trup a Fiului
lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea si Învierea: anatema”.
„Celor care nu recunosc rãscumpãrarea
prin har, cea propovãduitã de Evanghelie, ca singurul mijloc
de îndreptãtire a noastrã înaintea lui Dumnezeu:
anatema”.
„Celor care cuteazã a spune cã Prea Curata
Fecioarã Maria nu a fost mai înainte de nastere, întru
nastere si dupã nastere Fecioarã: anatema”.
„Celor care nu cred cã Sfîntul Duh i-a
înteleptit pe Prooroci si pe Apostoli, cã prin ei ne-a vestit
nouã adevãrata cale spre mîntuire, dînd mãrturie
despre ea prin minuni, cã El si acum sãlãsluieste în
inimile crestinilor credinciosi si adevãrati, povãtuindu-i
la tot adevãrul: anatema”.
„Celor care tãgãduiesc nemurirea sufletului,
sfîrsitul veacului, judecata ce va sã fie si rãsplãtirea
vesnicã în ceruri pentru faptele bune, precum si osîndirea
pentru pãcate: anatema”.
„Celor care tãgãduiesc Tainele Sfintei
Biserici a lui Hristos: anatema”.
„Celor care tãgãduiesc soboarele Sfintilor
Pãrinti si cele predanisite de cãtre dînsii, ce împreunã-glãsuiesc
cu dumnezeiasca Descoperire, fiind pãzite cu evlavie de Biserica drept
slãvitoare si soborniceascã: anatema” (Sinodiconul Ortodoxiei).
Adevãrul dumnezeiesc S-a înomenit spre
a ne mîntui prin Sine pe noi, cei pierduti în urma primirii si
însusirii minciunii aducãtoare de moarte. De veti rãmîne
în cuvîntul Meu, vesteste El, de veti primi învãtãtura
Mea si veti rãmîne credinciosi ei, cu adevãrat
ucenici ai Mei sunteti; si veti cunoaste Adevãrul; si Adevãrul
vã va slobozi pe voi (In. 8:31-32). A rãmîne credincios
învãtãturii lui Hristos poate numai acela care leapãdã
si va lepãda cu hotãrîre toate învãtãturile
care au fost, sunt si vor fi nãscocite de duhurile lepãdate
si de oamenii lepãdati, învãtãturi vrãjmase
învãtãturii lui Hristos, învãtãturii
lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea si curãtia
ei. În nestirbitã întregime este pãstratã
învãtãtura de Dumnezeu descoperitã numai si numai
în sînul Bisericii Ortodoxe de Rãsãrit. Amin.
(Din cartea Sfîntului
Ignatie Briancianinov, Predici la Triod si Penticostar,
editura Sophia, Bucuresti 2003, pp. 99-110)
