Înfiinţarea «Mişcării ecumenice». Scurt istoric al activităţii ei

Înfiinţarea «Mişcării ecumenice».
Scurt istoric al activităţii ei

Ieromonahul Siluan Cocos

Mişcarea ecumenică, care din 1948 a primit denumirea de Conciliul Ecumenic al Bisericilor (The World Council of Churches), este de origine engleză şi americană şi îşi are rădăcinile în lumea anglicană şi protestantă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Ea a fost precedată de un număr de organizaţii anglicane şi protestante care militau pentru apropierea şi colaborarea Bisericilor, îndeosebi pentru înlăturarea războaielor dintre popoare. Primul război mondial (1914-1910) a provocat omenirii şi mai ales popoarelor Europei suferinţe nemaicunoscute în istorie, încît acest motiv a fost iniţial folosit pentru a demara colaborarea şi unirea cultelor creştine, cel puţin pe teren practic, pentru inlăturarea războiului şi vindecărilor relelor sociale.

Dintre organizaţiile intercreştine premergătoare Mişcării Ecumenice, care au militat pentru înfăptuirea colaborării şi unirii cultelor creştine într-o organizaţie mondială, la loc de frunte se situează următoarele asociaţii :

1. "Asociatia Bisericilor anglicană şi ortodoxă-răsăriteană" (The Anglican and Eastern Orthodox Churches Association), înfiinţată în 1864, care, datorită ministrului anglican H. J. Fynes Cliton, a devenit în 1906 "Unirea Bisericilor Anglicană şi Ortodoxă de Răsărit" (Anglican and Eastern Orthodox Churches Union). Ea a fuzionat în 1913 cu "Asociaţia Bisericilor de Răsărit (The Eastern Churches Association), în care au activat teologi englezi, americani, ruşi greci ş a

2.. Consiliul misionar internaţional (International Missionary Council) care a ţinut prima conferinţă internaţională a misiunilor în 1910 la Edimburg în Scoţia şi din care s-a dezvoltat mişcarea ecumenică. Acest Consiliu a ţinut a doua conferinţă la Oxford în 1923, apoi altele, sub conducerea lui John Mott (1865-1955), metodist american, şi J. H. Oldhain, la Madras (1928) ; apoi; la Witby - Canada, în 1947, la Willirigen în 1952 şi în Ghana în 1958; iar din 1961 a fuzionat cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu ocazia celei de-a III-a Adunări Generale de la New-Delhy - India, ţinută intre 18 noiembrie şi 6 decembrie 1961.

3. Asociaţia mondială pentru promovarea păcii internaţionale - între naţiuni - prin Biserici (The World Alliance for promoting international Friendship among the Nations through the Churches), înfiinţată la 2 august 1914 la Constanz, în Elveţia. Preşedinte al Alianţei a fost ales primatul Bisericii Anglicane, iar Vicepreşedinte, din 1920, mitropolitul primat Miron Cristea al Bisericii Ortodoxe Române. Această asociaţie a ţinut mai multe conferinţe internaţionale, după cum urmează: Geneva - 1920, Copenhaga - 1922, Novisad - 1923 şi 1925, Sinaia - 1924, Atena - 1926; Sofia - 1927, Praga - 1928, Cambridge -1931, Bucureşti - 1933, Chambry sur Montreux - 1935, Rîmnicu- Vîlcea - 1936, Farris Bad, Narvik (Norvegia) în 1938.

Observăm o vătămare a conştiinţei eclesiologice la conducătorii ortodocşi progresişti încă din acea perioadă, cînd înainte de constituirea propriu-zisă a mişcării ecumenice (1910-1920), Patriarhia de Constantinopol s-a preocupat de relaţiile Ortodoxiei cu Catolicismul şi Protestantismul. Astfel, patriarhul Ioachim III (1878 -1884; 1901-1912), printr-o Enciclică sinodală din anul 1902, cerea Bisericilor ortodoxe părerea asupra unirii cu cele două mari confesiuni creştine, punînd problema căutării unor puncte de întîlnire şi contact cu ele. Primind

răspunsuri favorabile, patriarhul scotea în relief, într-o altă enciclică din 1904, că, păstrînd cele ce ne sînt proprii, se cuvine să privim şi la cele ale altora, să ne rugăm din tot sufletul pentru unirea tuturor fără să ne descurajăm în faţa greutăţilor şi fără să socotim lucrul ca imposibil. "Să deschidem drum pentru lucrul unirii tuturor, plăcut lui Dumnezeu, tratînd cu înţelepciune şi blîndeţe pe cei despărţiţi, care cred în Sfînta Treime, se însemnează cu numele Domnului Iisus Hristos şi speră să fie mîntuiţi prin harul lui Dumnezeu, cuvinte care prin superficialitatea înţelesului pot fi primite de către toţi protestanţii zilelor noastre.

După primul război mondial (1914-1918), mitropolitul Dorotei de Brussa, locţiitor al patriarhului ecumenic, în şedinţa Sfîntului Sinod din 10 ianuarie 1919 a acceptat propunerea Bisericii anglicane, a Bisericii vechi-catolice şi a Bisericii armeano-gregoriene, pentru colaborarea şi unirea Bisericilor.

In Enciclica sinodală a Bisericii din Constantinopol către Bisericile lui Hristos de pretutindeni, din ianuarie 1920, el adresă un apel tuturor Bisericilor creştine din lume, în care afirma că diferenţele dogmatice nu

pot constitui o piedică de netrecut în calea apropierii şi colaborării Bisericilor unele cu altele, pînă se va putea ajunge la unirea lor deplină, fapt care de atunci a stat ca un scop vital al realizărilor ecumeniste, tematicile ulterioare arătînd cum fundamentele Bisericii Ortodoxe au fost puse în discuţie nu pentru a fi prezentate drept model unic şi adevărat de urmat, ci pentru a fi negociate la masa tratativelor de unificare.

Mişcarea ecumenică, care din 1948 s-a organizat în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, îşi are originea în trei mişcări paralele, al căror izvor comun este Conferinţa misionară mondială de la Edimburg - Scotia din 1910, despre care am amintit.

Cele trei mişcări iniţiale care au creat mişcarea ecumenică, instituită apoi în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, sînt : Viaţă şi acţiune (Life and Work), Credintă şi organizare (Faith and Order) şi Mişcarea misionară:
- Gruparea Viaţă şi Acţiune (Life and Work) a ţinut prima ei Conferinţă interconfesională între 1930 august 1925 la Stockholm, în Suedia. La ea au participat 680 de delegaţi din 37 de ţări, reprezentînd 31 de confesiuni. Dintre Bisericile ortodoxe au participat : Patriarhia Ecumenică, Patriarhiile Alexandriei, în frunte cu patriarhul Fotie (1900-1925), Ierusalimului, Serbiei, României, Arhiepiscopia insulei Cipru, Biserica Greciei şi a Bulgariei.

Patriarhia română a fost reprezentată de o delegaţie condusă de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului.

Conferinţa a fost pregătită foarte minuţios de calvinistul american, Mc. Farland şi de Nathan Soderblom, arhiepiscopu1 Uppsalei (+1931) - Suedia, istoric al religiilor, cel mai mare animator al creştinismului practic, care susţinea că pentru a se ajunge la unirea Bisericilor creştine, este necesară mai întîi strînsa lor colaborare pe teren practic, stratagemă ce pînă astăzi prinde la ţările ex-comuniste, sărăcite mai apoi de marile împrumuturi către finanţele internaţionale. Astfel ajutoarele acordate cu multă "dragoste" de către fraţii protestanţi au trebuit să fie răsplătite prin înmuierea dogmelor şi pogorămintele canoanelor ortodoxe, alminteri "fraţii" ortodocşi ar fi putut lesne fi consideraţi drept dezbinători ai ME şi potrivnici însuşi "dumnezeului comun", teamă ce se va vedea mai târziu cum a zămislit în minţile ierarhilor români lepădarea de ortodoxie.

La 12 ani după Conferinţa de la Stockholm, gruparea Viaţă şi Acţiune a ţinut între 12-16 iulie 1937, la Oxford, a doua Conferinţa generală prezidată de G. Bell, episcop anglican de Chiechester. Au participat 435 de delegaţi din 45 de ţări, reprezentînd 120 de confesiuni din lume. Biserica Ortodoxă Română a trimis o delegaţie în frunte cu arhimandritul Iuliu Scriban. In această conferinţă s-au temperat excesele soclologice ale mişcării ecumenice şi s-a dat importanţă ideii de Biserică, căci această Mişcare trebuie să acorde un loc central problemelor ei şi eshatologiei.

A doua grupare a mişcării ecumenice, Credintă şi Organizare (Faith and Order), urmăreşte apropierea şi unirea Bisericilor pe teren dogmatic, care de fapt rămîne cel mai important scop de realizat. Gruparea Credintă şi Organizare a ţinut prima ei conferinţă între 3 şi 31 august 1927 la Lausanne, în Elveţia, avînd ca preşedinte pe John R. Mott (1965- +1955).

Au participat 400 de delegaţi reprezentînd 100 de Biserici, culte şi comunităţi creştine : anglican, vechi-catolice, protestante şi ortodoxe. Din partea Bisericilor ortodoxe au trimis delegaţi Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Sîrbă, Patriarhia Română şi Bisericile Greacă a insulei Cipru, Bulgară, Polonă şi a Georgiei. Patriarhia Română a fost reprezentată printr-o delegaţie condusă de mitropolitul Nectarie al Bucovinei.

Discuţiile s-au axat pe următoarele probleme: Biserica, Mărturisirile de credinţă, Tainele şi ierarhia, asupra cărora delegaţiile au expus John Mott, tatal ecumenismului si mason grad 33

John Mott, tatal ecumenismului si mason grad 33

, în mod irenic, punctele de vedere ale Bisericii proprii.

Trebuie să amintim faptul că John Mott este socotit de către ME drept părintele ecumenismului, un om care s-a jertfit cu osârdie pe altarul unirii ecumenice, iniţiatorul programelor pentru tineret YMCA, dar nu toţi ştiu că Mott a primit iniţierea în Francmasonerie încă din anul 1905, pînă astăzi masoneria punîndu-i numele întotdeauna la loc de cinste.

A doua Conferinţa a grupării Credintă şi Organizare s-a ţinut între 3 şi 18 august 1937 la Edimburg, în Scoţia, sub preşedinţia arhiepicopului William Temple de York, apoi de Canterbury. Au participal 400 de reprezentanţi din partea diferitelor Biserici creştine din lume. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, care se afla la Oxford, la а doua conferinţă a grupării Viaţă şi Acţiune, din 12-26 iulie 1937, nu a putut participa la a doua conferinţă a grupării Credintă şi Organizare din 3-18 august 1937 de la Edimburg.

Conferinţa de la Edimburg a discutat următoarele învăţături dogmatice : Despre har; Despre Biserica şi Cuvîntul lui Dumnezeu; Despre Taine şi Preoţie; Despre unitatea Bisericii în viaţă şi cult.

In mesajul Conferinţei, Bisericile participante mărturisesc «o unitate a inimilor şi a duhului», exprimîndu-şi speranţa că «o înţelegere mai adîncă ne va conduce către o înţelegere comună a adevărului, aşa cum este el în Iisus Hristos».

Papa Pius al X-lea (1922-1939) a interzis participarea Bisericii romano-catolice la Conferinţa creştinismului practic "Viaţă şi Acţiune" din august 1925 de la Stockholm.

Doi ani şi jumătate mai tîrziu, prin enciclica «Mortalium animos»; promulgată la 6 ianuarie 1928, papa Pius XI socotea greşită acţiunea mişcării ecumenice şi a interzis catolicilor, clerici şi credincioşi, orice fel de participare la lucrările ei. Clericii şi credincoşii Bisericii romano-catolice n-au participat la nici unul dintre congresele ei (Geneva - 1920, Stockholm - 1925, Lausanne - 1927, Oxford - 1937, Edimburg - 1937), nici la alte manifestări ecumenice locale.

La conferinţele mişcării ecumenice de la Oxford şi Edimburg din 1937 s-a propus fuzionarea celor două grupări ale sale, creştinismul practic Viaţă şi acţiune şi creştinismul dogmatic Credintă şi Organizare, într-o singură organizaţie intercreştină mondială, sub denumirea de Consiliul Ecumenic sau Mondial al Bisericilor (The World Council of Churches).

In vederea întocmirii statutului noii organizări, s-a format «Comitetul celor 14», care s-a întrunit între 9 şi 23 mai 1938 in Conferinţa de la Utrecht, în Olanda, la care au fost convocate Bisericile participante la mişcarea ecumenică şi s-a întocmit «Constituţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor», stabilind «baza» sau «platforma» lui doctrinară. S-a stabilit ca gruparea Credintă şi Organizare să-şi păstreze totuşi oarecare autonomie, avînd în continuare un comitet propriu.

Izbucnind la 1 septembrie 1939 cel de al doilea război mondial (1939-1945), activitatea mişcării ecumenice se reduce simţitor. La adunarea de la Geneva din 1946 s-a format «Consiliul Ecumenic al Bisericilor» avînd cinci preşedinţi, iar dr. W. A. Visser't Hooft - una dintre marile personalităţi ale ecumenismului mondial - a fost ales secretar general.

Constituirea definitivă a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a făcut la prima adunare generală a mişcării ecumenice de la Amsterdam, O1anda, în prima ei şedinţă din 22 august 1948. La Amsterdam, noua ornizaţie şi-a stabilit următoarea bază doctrinară : Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociaţie frăţească de Biserici, care primesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mîntuitor. La această adunare generală au participat 351 de delegaţi din partea a 147 de Biserici din 44 de ţări.

Sediul ecumenic de la Geneva... unde nu se afla nici o cruce

Sediul ecumenic de la Geneva... unde nu se afla nici o cruce

Impărţirile administrative pe care şi le-a format Consiliul Ecumenic al Bisericilor în urma Conferinţelor de la Oxford şi Edimburg, din 1937, dar mai ales în 1948, la Amsterdam, cuprind : afaceri internaţiona1e, finanţe, reconstrucţie şi ajutor internaţional, serviciul creştin internaţional al informaţiilor şi presei ş.a.

Toate aceste lumeşti năzuinţe arată ponderea gândirii protestante în ME, precum şi atracţia pe care au reuşit să o producă asupra reprezentanţilor ortodocşi, care pînă astăzi au uitat că rolul Bisericii Ortodoxe în lume este doar mîntuirea sufletelor prin primirea tainelor lui Hristos, singurul lucru de trebuinţă pentru ca omenirea să se tămăduiască de grijile osînditoare ale acestei lumi.

Putem crede fără a greşi că Mişcarea Ecumenică aşa cum de oamenii cei fără de Hristos a fost născută, tot aşa şi pieirea ei va veni prin sfărîmarea de Piatra adevăratei Biserici a lui Hristos, iar potrivnicii lucrători se vor uni în cele din urmă cu Satana, tatăl lor, a cărui lucrare au făcut-o aici pe pămînt.