Fãrã îndoialã cã, dupã Dumnezeu, omul este fiinta cea mai tainicã si mai enigmaticã din toate lumile cunoscute gîndirii omenesti. În nemãrginirile fãrã de fund ale fiintei umane trãiesc si se înviforeazã antiteze ireconciliabile: viata si moartea, binele si rãul, Dumnezeu si diavolul - si tot ce existã în ele si în jurul lor. Prin toate religiile, filozofiile, stiintele, culturile si civilizatiile lui, neamul omenesc s-a strãduit, în esentã, sã dezlege o singurã problemã - suprema problemã: cea a omului. Si din toate chinurile si muceniciile lui si-a fãurit o divinitate supremã, pe care a slujit-o ca pe valoarea si criteriul sãu suprem. Dar care e divinitatea aceasta? Iat-o: "mãsura tuturor este omul" [Protagoras], adicã omul este mãsura tuturor fiintelor si lucrurilor. Dar, în felul acesta maiestatea sa omul, n-a rezolvat problema omului, pentru cã mãsurîndu-se pe sine prin sine însusi, nu s-a înteles pe sine si nu a înteles nici lumea din jurul sãu (vezi II Corint. 10, 12). De fapt, s-a strãduit în zadar: a oglindit o oglindã în altã oglindã. Si totul s-a adunat în strigãtul zguduitor si în mãrturisirea înfiorãtoare: "Nimic nu stiu prin mine" - (I Cor. 4, 4). Nimic nu stiu prin mine însumi: nu stiu nici ce e omul, nici ce e Dumnezeu, nici ce e moartea, nici ce e viata. Pe lîngã asta, cu toatã fiinta mea simt cã sunt robul mortii, robul rãutãtii si, prin pãcat, robul diavolului. Prin toate felurile de activitate omeneascã, din întregul neam omenesc s-a urzit un singur trup: "trupul mortii" - si fiecare om a devenit de un trup cu acest trup al mortii. Iar în acest trup al mortii ce se ascunde? Putoare, putoare, putoare, putreziciune, putreziciune, putreziciune, viermi, viermi, viermi... "Ticãlos om sunt eu! Cine mã va izbãvi din trupul mortii acesteia" - (Rom. 7, 24).

Nimeni, nimeni afarã de Dumnezeul-om, fiindcã Dumnezeul-om Hristos biruind moartea prin înviere a desfiintat "trupul mortii" ca realitate ontologicã (vezi Apoc. 20, 14; 10), a izbãvit neamul omenesc din moarte si i-a dãruit Viata vesnicã, Adevãrul vesnic, Dragostea vesnicã, Dreptatea vesnicã, Bucuria vesnicã si toate celelalte vesnice bunãtãti Dumnezeiesti, pe care numai Dumnezeul Dragostei si al Iubirii de oameni le poate dãrui. Si în felul acesta a fost rezolvatã toatã problema omului, imensa problemã a omului. Si cu adevãrat, de cînd Dumnezeu S-a fãcut om si S-a arãtat ca Dumnezeul-om în lumea pãmînteascã, El a devenit cu adevãrat si a rãmas pentru totdeauna suprema valoare si criteriul ultim al neamului omenesc. El este Singurul Dumnezeu Adevãrat si Singurul Om Adevãrat, Singurul Dumnezeu Desãvîrsit si Singurul Om Desãvîrsit din toate lumile cunoscute. Ca atare, El este singura valoare si singurul criteriu suprem al omului însusi în realitatea lui psiho-somaticã si în potentialitatea lui divino-umanã, si a tot ce este omenesc si ce este al omului. Doar în Dumnezeul-om s-a vãzut omul pentru prima datã, desãvîrsit si vesnic, si s-a cunoscut pe sine în toate dimensiunile sale. De aici noul principiu axiologic si gnoseologic universal al neamului omenesc: "mãsura tuturor este Dumnezeul-om", însã principiul: "mãsura tuturor este omul" continuã sã împãrãteascã si sã stãpîneascã, de cele mai multe ori "ferro ignique" [prin fier si prin foc], în lumea pãgînã, politeistã si aflatã în afara lui Hristos. Drept aceea, preaînteleptitul de Dumnezeu cunoscãtor al omului si al Dumnezeului-om, Apostolul Pavel, rezumã toate filozofiile neamului omenesc la douã: filozofia cea dupã om si la filozofia cea dupã Dumnezeul-om (Col. 2, 8).

Numai Dumnezeul-om e om desãvîrsit si împlinit, dar în acelasi timp este si Dumnezeu desãvîrsit si Om desãvîrsit. Aici Ipostasul lui Dumnezeu-Logosul este factorul cel mai însemnat. Lucrul acesta l-au mãrturisit limpede si l-au tîlcuit cu Dumnezeiascã insuflare Sfintii Pãrinti cei de Dumnezeu înteleptiti ai Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. În Dumnezeul-om Hristos, omul a atins toate desãvîrsirile sale iar prin Dumnezeu si-a desãvîrsit si a împlinit si sufletul, si constiinta, si vointa, si mintea, si inima, si trupul, într-un cuvînt, pe sine însusi în întregime. Si s-a sãvîrsit cea mai însemnatã si mai dragã minune: Dumnezeul-om S-a lãsat pe Sine în lumea noastrã pãmînteascã si în toate lumile ca Bisericã - Trup al Sãu, ca fiecare om sã poatã deveni "de acelasi trup" cu trupul Dumnezeului-om si, în felul acesta, sã poatã ajunge la toate desãvîrsirile Lui (vezi Ef. 3,6). Doar în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om fiecare fiintã omeneascã poate deveni om adevãrat, om desãvîrsit, om deplin. Numai prin El, prin Bisericã, "dimpreunã cu toti sfintii" se poate ajunge "întru bãrbat desãvîrsit, la mãsura vîrstei plinirii lui Hristos" (Ef. 3, 13; 4, 11-16). În Dumnezeul-om Hristos "locuieste trupeste toatã plinãtatea Dumnezeirii", ca fiecare dintre noi sã se poatã umple, în Bisericã si prin Bisericã, cu plinirea aceasta a Dumezeirii (Col. 2, 9-10). Si lucrul acesta putem sã-l realizãm fiecare dintre noi doar împreunã "cu toti sfintii", prin sfintele taine si sfintele virtuti, în frunte cu sfînta credintã si cu sfînta dragoste (Ef. 3, 17-20).

Fãrã Dumnezeul-om, omul este într-adevãr fãrã cap, si chiar mai mult, fãrã sine, fãrã vesnicul lui sine, fãrã nemuritorul lui sine, fãrã sinele sãu cel dupã chipul lui Dumnezeu. În afarã de Dumnezeul-om nu existã om ci numai sub-om, jumãtate de om sau ne-om. Aici trebuie adãugat si urmãtorul adevãr: fãrã Dumnezeul-om, omul este întotdeauna rob al pãcatului, rob al mortii, rob al diavolului. Doar prin Dumnezeul-om ajunge omul la scopul pe care i l-a rînduit Dumnezeu: devine "dumnezeu dupã har" si în felul acesta ajunge la desãvîrsita plinãtate a fiintei si personalitãtii sale, ajunge la vesnicia sa Dumnezeiascã prin divino-umanizare. Trãind în trupul divino-uman al Bisericii împreunã "cu toti sfintii", omul se divino-umanizeazã treptat prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti. Se umple de bucuria acelei sfinte binevestiri si a înãltãtoarei la cer porunci a Sfîntului Vasile cel Mare: "Omul este o fiintã cãreia i-a fost rînduit sã devinã Dumnezeu"[1]. Fiind creat ca Dumnezeu-om potential, omul se strãduieste în cadrul trupului divino-uman al Bisericii sã îsi aducã mintea la asemãnarea cu Dumnezeu, sã o schimbe la fatã în minte-de-Dumnezeu ("Noi avem mintea lui Hristos" - I Cor. 2, 16), sã-si aducã constiinta la asemãnarea cu Dumnezeu, sã o schimbe la fatã în constiintã-de-Dumnezeu, sã îsi aducã voia la asemãnarea cu Dumnezeu, sã o schimbe la fatã în voie-de-Dumnezeu, sã îsi aducã trupul la asemãnarea cu Dumnezeu, sã îl schimbe la fatã în trup al lui Dumnezeu -"Trupul e pentru Domnul si Domnul pentru trup" (I Cor. 6, 13). divino-umanizat prin Bisericã si în Bisericã, omul se întoarce la asemãnarea cu Dumnezeu[2] cea dinainte de cãdere, completînd-o somptuos cu Dumnezeiestile frumuseti ale fermecãtoarei asemãnãri cu Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29). Fãrã Dumnezeul-om si în afara Dumnezeului-om, omul se aflã totdeauna în primejdia de a deveni asemãnãtor cu diavolul, fiindcã pãcatul e totodatã si putere si chip al diavolului. Robindu-se pãcatului în afara Dumnezeului-om, omul devine de bunã voie asemãnãtor diavolului, se împropriazã diavolului: "Cel ce sãvîrseste pãcatul, de la diavolul este" (I Ioan 3, 8). Nu trebuie sã ne scape din vedere cã scopul principal al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemãnarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divino-umaniza, de a-l dezlipi de Dumnezeu, si în felul acesta de a-l transforma într-o fiintã asemãnãtoare cu el. Antropocentrismul umanist e în esentã diavolocentrism, fiindcã atît unul cît si celãlalt nu vor decît un singur lucru: sã fie doar în sine si pentru sine. În felul acesta, însã, ele strãmutã de fapt pe oameni în împãrãtia "mortii celei de a doua", unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14).

Ceea ce s-a spus aici nu este altceva decît divino-umanismul (theantropismul - θεανθρωπισμoς) evanghelic, apostolic, patristic, ortodox.

Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv pînã la cel mai subtil, de la cel fetisist pînã la cel papal, se întemeiazã pe credinta în om, asa cum este el în datul lui psihofizic si istoricitatea lui psihofizicã. În fapt, toatã esenta oricãrui umanism este omul - homo. Redus la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decît "hominism" (homo-hominis). Omul este cea mai înaltã valoare - valoarea totalã, omul este criteriul cel mai înalt - criteriul total: "omul este mãsura tuturor fiintelor si lucrurilor". Aceasta este "in nuce", orice umanism, orice hominism. Asadar, toate umanismele, toate hominismele sunt în ultimã analizã, de origine idolatrã, politeistã. Toate umanismele europene, de la cele prerenascentiste, cele renascentiste si mai departe, cele protestante, filozofice, religioase, sociale, stiintifice, culturale, politice au urmãrit si urmãresc neîntrerupt, cu stiintã sau fãrã stiintã, un singur lucru: sã înlocuiascã credinta în Dumnezeul-om cu credinta în om, sã înlocuiascã Evanghelia Dumnezeului-om cu evanghelia dupã om, filozofia dupã Dumnezeul-om cu filozofia cea dupã om, cultura dupã Dumnezeul-om cu cultura cea dupã om, într-un cuvînt, sã înlocuiascã viata dupã Dumnezeul-om cu viata cea dupã om. Si asa a fost timp de veacuri, pînã cînd în veacul trecut în anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitãtii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centralã a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si apãrat atît de stãruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnãtate cît se poate de epocalã pentru întreaga soartã a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pãsit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate supremã, divinitate universalã. Panteonul european umanist si-a dobîndit Zeusul sãu.

Sinceritatea e limba Adevãrului: dogma infailibilitãtii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decît renasterea pãgînismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. "Horribile dictu", dar si urmãtorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitãtii papei a fost ridicat la rangul de dogmã umanismul închinãtor la idoli, si în primul rînd cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmã valoarea universalã, a fost ridicatã la rangul de dogmã criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Pãgînãtate ridicatã la rangul de dogmã. În felul acesta a ajuns sã fie dogmã autarhia omului european, dupã care timp de veacuri au nãzuit cu înfocare toate umanismele europene.

Dogma infailibilitãtii papei e nietzscheanã "Ja-Sagung" (afirmare) a întregii creatii a omului european umanist, acel "Ja-Sagung" al culturii si civilizatiei lui, care prin scopurile si metodele lor predominant pãgîne si politeiste umbresc binevestirea si porunca Dumnezeului-om: "Cãutati mai întîi Împãrãtia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate (celelalte) se vor adãuga vouã" (Mt. 6, 33). Si ce nu a proclamat ca scop al existentei omenesti si ca metodã de activitate a omului cultura si civilizatia umanistã europeanã? Dumnezeul-om, Singurul care mîntuieste pe om de pãcat, de moarte si de diavol, Singurul care învesniceste si îndumnezeieste si divino-umanizeazã pe om în toate lumile, prescrie rãspicat si limpede cã scop primordial al fiintei si al vietii omului este sã devinã desãvîrsit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist european ce nu a tot asezat si consfintit ca scop al existentei omenesti în locul acestui scop! Este un adevãr evanghelic cu neputintã de tãgãduit: "toatã lumea zace în rãu" chiar si dupã nevointa Dumnezeului-om în lumea noastrã pãmînteascã (I In. 5, 19-21). Si nu numai atît, ci dupã Sfîntul Apostol Pavel, diavolul este "dumnezeul veacului acestuia" (II Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care de bunã voie "zace în rãutate" si omul care urmeazã pe Dumnezeul-om Hristos, nu existã compromis. Cel care urmeazã pe Dumnezeul-om nu poate face compromis în dauna Adevãrului Evanghelic, cu omul umanist care justificã toate cele arãtate mai înainte si le ridicã la rangul de dogmã. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotãrîtoare si definitorie dilemã si alegere: Dumnezeul-om sau omul. Fiindcã omul umanist prin toatã activitatea lui se evidentiazã si se poartã ca actionînd autarhic (autosuficient), ca valoare supremã si mãsurã supremã. Aici nu existã loc pentru Dumnezeul-om. Ca atare, în împãrãtia umanistã locul Dumnezeului-om îl ocupã "Vicarius Christi" [Loctiitorul lui Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dez-întrupare sui generis a Dumnezeului-om Hristos, nu-i asa?
Uzurpînd prin dogma infailibilitãtii în favoarea sa, adicã în favoarea omului, toatã puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Bisericã în Biserica papistã si a devenit în ea totul în toate. Un "Atottiitor universal" sui generis. De aceea dogma infailibilitãtii papei a si devenit pan-dogma papismului iar papa nu se poate lepãda de ea în nici un chip cîtã vreme va fi papã al papismului umanist.
 În istoria neamului omenesc existã trei cãderi principale: a lui Adam, a lui Iuda si a papei. Esenta cãderii în pãcat e întotdeauna aceeasi: vointa de a deveni bun prin sine, vointa de a deveni desãvîrsit prin sine, vointa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se asimileazã, fãrã sã-si dea seama, diavolului, fiindcã si acesta a vrut sã devinã Dumnezeu prin sine însusi, sã înlocuiascã pe Dumnezeu cu sine însusi, si în aceastã îngîmfare a lui a devenit dintr-o datã diavol, cu desãvîrsire despãrtit de Dumnezeu si cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în aceastã înselare de sine plinã de trufie constã esenta pãcatului, pãcatul universal. În aceasta constã si esenta diavolului, a cãpeteniei diavolului - satana. Aceasta nu e altceva decît vointa de a rãmîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decît pe sine. Toatã esenta diavolului este în faptul cã nu-L vrea cîtusi de putin pe Dumnezeu în lãuntrul lui, vrea sã rãmînã totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic fatã de Dumnezeu si tot ce apartine lui Dumnezeu. Si ce este aceasta? Egoismul si dragostea de sine îmbrãtisate pentru întreaga vesnicie. Asa e în esenta lui omul umanist: el rãmîne tot în sine însusi, cu sine însusi, pentru sine însusi, totdeauna închis cu îndîrjire fatã de Dumnezeu. În aceasta constã orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism demonizat este vointa de a deveni bun cu ajutorul rãului, de a deveni dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici si fãgãduinta fãcutã în rai de diavolul cãtre strãmosii nostri: "Veti fi ca niste dumnezei" (Fac. 3, 5).

Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe temeiul chipului dumnezeiesc pe care îl poartã fiinta lui sã se zideascã de bunã voie prin Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a cãutat sã ajungã prin pãcat la nepãcãtosenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, si desigur cã urmînd calea aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis dacã Dumnezeu, prin nesfîrsita Sa iubire de oameni si "dupã mare mila Sa", n-ar fi intervenit fãcîndu-Se om, adicã Dumnezeu-om, aducîndu-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin Bisericã - Trupul Sãu în nevointa divino-umanizãrii prin sfintele taine si sfintele virtuti, si în felul acesta a dat omului putinta de a ajunge "întru bãrbat desãvîrsit, la mãsura vîrstei plinirii lui Hristos" (Ef. 4, 13), si de a-si atinge astfel menirea sa dumnezeiascã de a deveni de bunã voie Dumnezeu-om dupã har.

Ce este cãderea papei decît numai vointa de a-L înlocui pe Dumnezeul-om cu omul?

În lumea noastrã omeneascã, dupã spusele Sfîntului vãzãtor al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeul-om Hristos este "singurul lucru nou sub soare".[3] Si acesta e vesnic nou prin Persoana Sa divino-umanã, prin nevointa Sa divino-umanã si prin Trupul Sãu divino-uman - Biserica. Însã si omul numai în Dumnezeul-om este nou, pururea nou, vesnic nou în toate trãirile sale divino-umane pe calea mîntuirii, sfinteniei, schimbãrii la fatã, îndumnezeirii, divino-umanizãrii. În aceastã lume pãmînteascã toate îmbãtrînesc si toate mor, numai omul divino-umanizat cel "de acelasi trup cu Hristos", si îmbisericit prin Dumnezeul-om, nu îmbãtrîneste si nu moare, fiindcã a devenit un mãdular viu si organic al Sfîntului si vesnicului Trup divino-uman al lui Hristos, al Bisericii, în care persoana omeneascã se dezvoltã si fãrã încetare "creste cresterea lui Dumnezeu" (Col. 2, 19) "întru bãrbat desãvîrsit, la mãsura vîrstei plinirii lui Hristos" (Ef. 4, 13). Aceasta înseamnã cã el creste si se dezvoltã nesfîrsit si nemãsurat, potrivit cu dimensiunile cele dupã chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeiestii nesfîrsiri si nemãrginiri date fiintei omenesti de cãtre Domnul Cel în Trei Sori atunci cînd l-a zidit pe om dupã chipul lui Dumnezeu.

Dumnezeul-om Hristos e atît de exceptional de nou, si de exceptional de unul, si de exceptional de unic, încît în fapt "Adevãrul" de la El a apãrut (Ioan 1,17) si prin El a rãmas în lumea noastrã omeneascã. Mai înainte de El si în afarã de El, acum si totdeauna Adevãrul e ca si cum n-ar exista. Si într-adevãr nu existã, cãci numai Ipostasul divino-uman este Adevãrul: "Eu sunt Adevãrul!" (In. 14, 6). Pentru om nu existã adevãr fãrã Dumnezeul-om, fiindcã nu existã om fãrã Dumnezeul-om.
Toate sunt noi în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om, El Însusi în primul rînd, iar în consecintã si mîntuirea, si învãtãtura despre mîntuire, si metoda de mîntuire. Este cu totul nou pentru neamul omenesc mesajul Dumnezeului-om: sã despãrtim pãcatul de pãcãtos, sã urîm pãcatul si sã iubim pe pãcãtos, sã ucidem pãcatul dar sã mîntuim pe pãcãtos, sã nu identificãm pe pãcãtos cu pãcatul, sã nu ucidem pe pãcãtos pentru pãcat ci sã îl mîntuim de pãcat. O pildã cutremurãtoare despre aceasta este femeia prinsã în adulter. Atotmilostivul Mîntuitor a despãrtit pãcatul femeii de fiinta ei cea dupã chipul lui Dumnezeu, a osîndit pãcatul si a miluit pe pãcãtoasã: "Nici eu nu te osîndesc; mergi si nu mai pãcãtui" (In. 8, 11). Aceasta este metoda Ortodoxiei ridicatã la rangul de "dogmã" în lucrarea mîntuirii pãcãtosului de pãcat - metoda Sfintei Traditii în chip de Dumnezeu înteleptit dezvoltatã si legiuitã în Biserica Ortodoxã de cãtre Sfintii Pãrinti si formulatã cu dumnezeiascã insuflare de cãtre Sfîntul Simeon Noul Teolog: "Binele nu este bine, atunci cînd nu se face bine".[4]

În lumina acestei evanghelice si sfinte Traditii ortodoxe e o atrocitate antievanghelicã si anticrestinã a-l omorî pe pãcãtos pentru pãcat. Aici nici o inchizitie nu se poate declara sfîntã. În ultimã instantã, toate umanismele omoarã pe pãcãtos pentru pãcat, nimicesc pe om împreunã cu pãcatul - fiindcã nu Îl vor pe Dumnezeul-om Care-i singura mîntuire a omului si de pãcat, si de moarte, si de diavol. Cel ce nu e pentru Dumnezeul-om e prin aceasta împotriva omului si este un asasin al omului, prin urmare un sinucigas cãci îl lasã pe om în deplina putere a pãcatului, a mortii si a diavolului, de care poate sã-l mîntuiascã numai Dumnezeul-om si nimeni altul sub soare. Procedînd cu pãcãtosul în felul acesta, omul umanist în chip inevitabil sãvîrseste o crimã: ucide propriul sãu suflet, se predã singur iadului, spre vesnicã petrecere laolaltã cu diavolul, cu acest "ucigãtor de oameni dintru început" (In. 8, 44). Iar prin aceasta împãrãteste si stãpîneste în mod absolut monstruoasa si universala dogmã eticã iezuito-umanistã: "scopul scuzã mijloacele".

Ce dã omului Dumnezeul-om si nimeni altul nu îi poate da? Biruinta asupra mortii, asupra pãcatului, asupra diavolului, Viata Vesnicã, Adevãrul Vesnic, Dreptatea Vesnicã, Binele Vesnic, Dragostea Vesnicã, Bucuria Vesnicã, întreaga plinãtate a Dumnezeirii si a desãvîrsirilor dumnezeiesti. Vorbind apostoleste, Dumnezeul-om dã oamenilor "cele ce ochiul nu a vãzut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit cîte a pregãtit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El" (I Cor. 2, 9; Isaia 64,3; Ieremia 3,6).

Într-adevãr, numai El, minunatul Dumnezeul-om, este "singurul lucru de trebuintã" (vezi Lc. 10, 42) pentru om, în toate lumile lui si în toatã viata lui. Drept aceea, numai Dumnezeul-om este îndreptãtit sã cearã de la oameni ceea ce nimeni altul nu a îndrãznit sã cearã, adicã sã Îl iubeascã fiecare om mai mult decît pe pãrinti, decît pe frati, decît pe surori, decît pe copii, decît pe prieteni, decît pãmîntul, decît pe îngeri, decît pe oricine si orice din lumile vãzute si nevãzute (Mt. 10, 37-39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31-39).

Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renastere a tuturor umanismelor europene, o renastere de cadavre, fiindcã de cînd Dumnezeul-om Hristos este prezent în lumea pãmînteascã, orice umanism este un cadavru. Si asa stau lucrurile, întrucît Conciliul a rãmas cu încãpãtînare la dogma infailibilitãtii papei - a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeului-om Celui Vesnic Viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamãnã mai mult sau mai putin cu niste utopii criminale, fiindcã în numele omului ucid si nimicesc pe om în felurite chipuri ca entitate psiho-fizicã. Toate umanismele sãvîrsesc o lucrare nebunesc de tragicã: strecoarã tîntarul si înghit cãmila, iar prin dogma infailibilitãtii papale lucrarea aceasta a fost ridicatã la rangul de dogmã. Toate acestea sunt înfricosãtoare, înfricosãtoare pînã la groaza desãvîrsitã. De ce? Fiindcã însãsi dogma despre infailibilitatea omului nu este altceva decît cumplitul prohod a oricãrui umanism, de la acela al Vaticanului ridicat la rangul de dogmã, si pînã la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toti zeii sunt morti, în frunte cu Zeus-ul european. Sunt morti pînã ce în inima lor vestejitã va rãsãri pocãinta cea cu desãvîrsita lepãdare de sine, cu fulgerele si durerile Golgotei sale, cu cutremurele si schimbãrile la fatã ale învierii sale, cu viforele si înãltãrile ei aducãtoare de roade. Si atunci? Atunci nesfîrsite vor fi slavosloviile lor cãtre Cel Ce în veci este de viatã Fãcãtor si de minuni Lucrãtor Dumnezeul-om, cu adevãrat Singurul Iubitor de oameni din toate lumile.

Care este inima dogmei cu privire la infailibilitatea papei respectiv a omului? Dez-divino-umanizarea omului. Lucrul acesta îl urmãresc toate umanismele, chiar si cele religioase. Toate îl întorc pe om la pãgînism, la politeism, la îndoitã moarte, duhovniceascã si fizicã. Îndepãrtîndu-se de Dumnezeul-om, tot umanismul s-a preschimbat treptat în nihilism. Lucrul acesta îl aratã crahul contemporan al tuturor umanismelor în frunte cu papismul, pãrintele direct sau indirect, cu voie sau fãrã voie, al tuturor umanismelor europene. Iar crahul, crahul catastrofal al papismului constã în dogma infailibilitãtii papei si tocmai dogma asta e culmea nihilismului. Prin dogma aceasta omul european a dogmatisit si hotãrît dogma autarhicitãtii (autosuficientei) omului european, si în felul acesta pînã la urmã a arãtat cã nu are nevoie de Dumnezeul-om si cã pe pãmînt nu existã loc pentru Dumnezeul-om cãci "Vicarius Christi" îl înlocuieste în chip desãvîrsit. În fapt, din dogma aceasta trãieste, pe aceasta o urmeazã si o mãrturiseste cu încãpãtînare oricare umanism european.

Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenta lor, decît o rãzvrãtire necontenitã împotriva Dumnezeului-om Hristos. În toate chipurile cu putintã se sãvîrseste "Die Umwertung aller Werte" [rãsturnarea tuturor valorilor - Nietzche]. Dumnezeul-om este înlocuit pretutindeni cu omul, pe toate tronurile europene se înscãuneazã omul umanismului european. Ca atare, nici nu mai existã un singur "Vicarius Christi" ci nenumãrati, deosebindu-se doar la straie, fiindcã în ultimã instantã, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost proclamat infailibil omul în general. De aici si nenumãratii papi din toatã Europa si de la Vatican, si din protestantism, între ei nefiind vreo deosebire esentialã, fiindcã papismul e cel dintîi protestantism, precum a spus vizionarul Homiakov.

Infailibilitatea este o însusire naturalã divino-umanã si o functie naturalã divino-umanã a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al cãrui vesnic cap - Adevãrul = Atoateadevãrul - e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.

Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Bisericã si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si "moartea a doua" (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricãrui umanism. Totusi, înaintea Adevãratei Biserici a lui Hristos care de la arãtarea Dumnezeului-om Hristos existã în lumea noastrã pãmînteascã ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie[5], fiindcã nici o erezie nu s-a ridicat atît de radical si atît de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a fãcut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei - om. Nu existã nici o îndoialã cã dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o rãzvrãtire nemaivãzutã împotriva Dumnezeului-om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pãmînt, o nouã trãdare a lui Hristos, o nouã rãstignire a Domnului - numai cã nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Si toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sãrmana fiintã pãmînteascã ce se numeste om.

Existã oare vreo iesire din toate aceste nenumãrate iaduri umaniste? Existã oare vreo înviere din toate aceste nenumãrate morminte europene? Existã oare leac pentru toate aceste nenumãrate boli aducãtoare de moarte? Existã, existã, existã: pocãinta. Ea e binevestirea fãrã de moarte a Evangheliei Dumnezeului-om: "pocãinta spre cunostinta adevãrului" (II Tim. 2, 25). Altminteri nu poate cineva sã creadã în mîntuitoarea Evanghelie a Dumnezeului-om: "Pocãiti-vã si credeti în Evanghelie" (Mc. 1, 15). Pocãinta înaintea Dumnezeului-om este singurul leac împotriva pãcatului, singurul leac universal pentru tot pãcatul, chiar si pentru pãcatul universal. Fãrã îndoialã cã pocãinta e si leacul pentru acest "pãcat suprem" al papismului ce e cuprins în trufasa dogmã a infailibilitãtii papei, si prin aceasta este si leacul pentru orice pãcat al oricãrui umanism în parte si al tuturor umanismelor laolaltã. Da, da, da, din pãcatul atît de iubit lui al "infailibilitãtii", "infailibilul" om european, omul european umanist se poate mîntui numai prin pocãinta din toatã inima si schimbarea totalã la fatã înaintea Minunatului si Atotînduratului si Atotbunului Domn Iisus Hristos Dumnezeul-om, cu adevãrat Singurul Mîntuitor al neamului omenesc de tot pãcatul, de tot rãul, de tot iadul, de tot diavolul, de tot rationalismul umanist, si îndeobste de toate pãcatele pe care închipuirea omeneascã le poate nãscoci.

Pentru aceste pricini, toti sfintii de-Dumnezeu-purtãtori si de-Dumnezeu-înteleptiti Pãrinti ai celor sapte sfinte Sinoade Ecumenice reduc toate problemele din Biserica lui Hristos la problema persoanei Dumnezeului-om Hristos, ca la cea mai mare si singura valoare supremã pentru orice fiintã omeneascã, fie aceasta pe pãmînt sau în vreo altã lume a lui Dumnezeu. Da, pentru ei Dumnezeul-om Hristos este totul si toate în lumile omenesti. Problema hristologicã este marea problemã a lor. Dumnezeul-om Hristos este singura valoare universalã a Bisericii lui Hristos în toate lumile. Deviza fãrã sfîrsit si fãrã de moarte este: Dã toate pentru Hristos, iar pe Hristos nu-L da pentru nimic! - iar în jurul acestei sfinte devize a lor rãsunã netãcuta binevestire: Nu umanism, ci divino-umanitate îndumnezeitã! Nu omul, ci Dumnezeul-om! Hristos mai înainte de toate si mai presus de toate!

Cum se simte ortodoxul înaintea Persoanei Dumnezeului-om Hristos? Din toate punctele de vedere, prea pãcãtos. Acesta este simtãmîntul lui, pozitia lui, gîndirea lui, ratiunea lui, constiinta lui, mãrturisirea lui, el însusi, în întregime. Simtãmîntul acesta al desãvîrsitei sale pãcãtosenii personale înaintea Prea Dulcelui Domn este sufletul sufletului lui si inima inimii lui. Aruncati-vã o privire în rugãciunile de pocãintã, în cîntãrile, în troparele, în stihirile de luni si marti, sau în "Paraclis" si îndatã veti constata cã simtãmîntul acesta constituie o datorie sfîntã si o realitate în care se desfãsoarã rugãciunea oricãrui crestin ortodox, fãrã exceptie. Cãtre acesta merg în fruntea noastrã si ne cãlãuzesc întotdeauna nemuritorii nostri pedagogi, Sfintii Pãrinti. Sã ne aducem aminte cel putin de doi dintre ei, de Sfîntul Damaschin si de Sfîntul Simeon Noul Teolog. Sfintenia lor este fãrã îndoialã heruvimicã, iar rugãciunea lor serafimicã. Cu toate acestea, ei însisi au un simtãmînt si o cunoastere deplinã a pãcãtoseniei lor personale si universale si, în acelasi timp, o dispozitie foarte adîncã de pocãintã. Aceasta este antinomia de viatã a credintei noastre ortodoxe, evanghelice, apostolice si a smereniei noastre în credinta aceasta.
Omul "infailibil" si înaintea lui omul cel mai pãcãtos - smerenia de o parte si îngîmfarea de alta. Privighetoarea cea neîntrecutã a Evangheliei Dumnezeului-om, Sfîntul Ioan Gurã de Aur, binevesteste: "Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre".[6] Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre despre viatã si lume, despre timp si vesnicie, despre Dumnezeu si Bisericã, în timp ce piatra de temelie a oricãrui umanism, chiar si a aceluia ridicat la rangul de dogmã, este trufia, credinta în ratiunea omului, în mintea si logica lui. Trufia este boala fãrã leac a mintii diavolului. Înlãuntrul ei se gãsesc si din ea izvorãsc toate celelalte rele diavolesti, în timp ce smerenia noastrã ne învatã sã ne punem nãdejdea si sã avem absolutã încredere în sfînta, soborniceasca, divino-umanã minte a Bisericii, mintea lui Hristos. "Noi avem mintea lui Hristos" (I Cor. 2, 16). Noi suntem în Trupul divino-uman al lui Hristos, Biserica Ortodoxã în care Dumnezeul-om Hristos este totul: si Capul, si Trupul, si Viata, si Adevãrul, si Dragostea, si Dreptatea, si timpul, si vesnicia; dar si noi, prin credinta în El si prin viata în El (Efes. 4, 11-21). Pentru cã "toate prin El si în El s-au zidit; si El este mai înainte de toate si toate în El viazã; si El este Capul trupului Bisericii, ca El sã fie întru toate Cel mai întîi" (Col. 1, 16-18): El, Dumnezeul-om, si nu doar omul, orisicum ar fi acesta.

Ecumenismul e numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se aflã cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obste este acela de "pan-erezie" (erezie universalã). De ce? Fiindcã în cursul istoriei feluritele erezii tãgãduiau sau denaturau anumite însusiri ale Dumnezeului-om Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepãrteazã pe Dumnezeul-om în întregime si pun în locul Lui pe omul european. În aceastã privintã nu e nici o deosebire esentialã între papism, protestantism, ecumenism si celelalte secte, al cãror nume este "legiune".

Dogma ortodoxã în general si dogma centralã despre Bisericã în special a fost respinsã si înlocuitã cu dogma universalã ereticã latinã despre primatul si infailibilitatea papei, a omului. Din aceastã erezie universalã s-au nãscut si se nasc fãrã încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, depozitul de merite suprarogatorii (prisositoare), învãtãtura mecanicistã despre mîntuire si prin aceasta învãtãtura mecanicistã despre viatã, papocentrismul, "sfînta" inchizitie, indulgentele, uciderea pãcãtosului pentru pãcatul sãvîrsit, iezuistica, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social...

Dar protestantismul? Este cea mai apropiatã si credincioasã odraslã a papismului, care prin scolastica sa rationalistã se aruncã din erezie în erezie si se îneacã fãrã încetare în feluritele otrãvuri ale rãtãcirilor eretice. Pe lîngã asta, trufia papistã si nebunia "infailibilã" domnesc în chip absolut în sufletele credinciosilor protestantismului, pustiindu-le. În principiu, orice protestant este un papã independent, papã infailibil în toate chestiunile de credintã, iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovniceascã în alta si nu mai e sfîrsit acestei morti, fiindcã numãrul mortilor duhovnicesti ale omului sunt fãrã numãr.

Asa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu pseudo-biserica sa si cu pseudo-crestinismul sãu, nu are iesire din moarte si din chin dacã nu se va pocãi din toatã inima înaintea Dumnezeului-om Domnul Hristos si a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocãinta este leacul pentru orice pãcat, leacul dat fiintei omenesti celei dupã chipul lui Dumnezeu, de cãtre Singurul Iubitor de oameni.

Fãrã de pocãintã si de intrarea în Adevãrata Bisericã a lui Hristos este un lucru nefiresc si lipsit de noimã sã vorbeascã cineva de vreo unire a "bisericilor", de dialog al dragostei, de "intercommunio". Lucrul cel mai de seamã este a deveni omul parte din trupul divino-uman al Bisericii lui Hristos, si prin aceasta pãrtas la sufletul Bisericii - Sfîntul Duh - si mostenitor al tuturor bunãtãtilor fãrã de moarte ale Dumnezeului-om.

"Dialogul" contemporan "al dragostei", care se realizeazã în forma unui sentimentalism gãunos, este în realitate refuzul pornit din putinãtatea de credintã al "sfintirii Duhului si a credintei Adevãrului" (II Tes. 2, 18), adicã a singurei "iubiri de Adevãr" (II Tes. 2, 10) mîntuitoare. Esenta dragostei este Adevãrul si dragostea viazã doar umblînd întru adevãr. Adevãrul este inima fiecãrei virtuti divino-umane deci si a dragostei, si fiecare din acestea aratã si binevesteste pe Dumnezeul-om Domnul Hristos, Care Singur este întruparea si personificarea Adevãrului Dumnezeiesc, a Adevãrului universal. Dacã Adevãrul ar fi fost altceva decît Dumnezeul-om Hristos, el ar fi fost mic, insuficient, trecãtor, muritor. Astfel ar fi fost adevãrul dacã el ar fi fost un concept, sau o idee, sau o teorie, sau o schemã, sau ratiunea, sau stiinta, sau filozofia, sau cultura, sau omul, sau omenirea, sau lumea, sau toate lumile, sau orisicine, sau orisice, sau toate acestea laolaltã. Adevãrul însã este Persoanã si anume Persoana Dumnezeului-om Hristos, cea de-a doua Persoanã a Sfintei Treimi si, ca atare, el e desãvîrsit, netrecãtor si vesnic, fiindcã în Domnul Iisus Adevãrul si Viata sunt de o fiintã: Adevãrul vesnic si Viata vesnicã (vezi In. 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creste mereu prin Adevãrul Lui în dumnezeiestile Lui nemãrginiri. El creste cu toatã fiinta lui, cu toatã mintea lui, cu toatã inima si cu tot sufletul lui. În Hristos trãim "adevãrati fiind întru dragoste", fiindcã numai în felul acesta putem "sã crestem în toate întru Dînsul, Care este Capul, Hristos" (Efes. 4, 15). Mai mult, aceasta se înfãptuieste totdeauna împreunã "cu toti sfintii" (Efes. 3, 18), totdeauna în Bisericã si prin Bisericã, fiindcã altminteri omul nu poate sã creascã în Acela Care este Capul trupului Bisericii, adicã în Hristos. Nemãrginitele puteri ce sunt neapãrat trebuincioase pentru cresterea tuturor Crestinilor în trupul divino-uman al Bisericii sunt dobîndite de cãtre Bisericã nemijlocit de la Capul ei - Domnul Hristos, fiindcã doar El, Dumnezeu si Domnul, are aceste nenumãrate puteri nemãrginite si le iconomiseste în chip întelept.

Sã nu ne amãgim. Existã si un "dialog al minciunii", atunci cînd cei care dialogheazã se însealã, cu stiintã sau fãrã stiintã, unii pe altii. Un astfel de dialog e propriu tatãlui minciunii, diavolul, cãci mincinos este si pãrintele minciunii (In. 8, 44). Propriu este si pentru toti împreunã-lucrãtorii lui cei de bunã voie sau fãrã de voie, atunci cînd ei voiesc sã realizeze binele lor cu ajutorul rãului, sã ajungã la "adevãrul" lor cu ajutorul minciunii. Nu existã "dialog al dragostei" fãrã dialogul Adevãrului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc si mincinos. De aceea si porunca purtãtorului de Hristos Apostol cere ca "dragostea sã fie nefãtarnicã" (Rom. 12, 9).

Separarea si diferentierea umanistã ereticã între Dragoste si Adevãr este ea însãsi o dovadã a lipsei credintei divino-umane si a pierderii echilibrului si gîndirii sãnãtoase duhovnicesti, divino-umane. În orice caz, aceasta nu a fost niciodatã si nu este calea Sfintilor Pãrinti. Ortodocsii, cu totul înrãdãcinati si întemeiati împreunã "cu toti sfintii" în Adevãr si Dragoste, au si vestesc din vremurile Apostolilor pînã astãzi aceastã dragoste mîntuitoare divino-umanã fatã de lume si fatã de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral si pacifismul umanist gãunos al ecumenismului contemporan nu fac decît un singur lucru: vãdesc rãdãcinile lor umaniste ftizice, filozofia lor morbidã si etica lor neputincioasã cea "dupã predania oamenilor" (vezi Colos. 2, 8). Si mai mult: vãdesc criza evidentã a credintei lor umaniste în Adevãr si nesimtirea lor dochetistã fatã de istoria Bisericii, fatã de continuitatea ei apostolicã si soborniceascã, divino-umanã în adevãr si în har. Iar cugetarea îndumnezeitã si gîndirea sãnãtoasã apostolicã si patristicã binevestesc prin gura Sfîntului Maxim Mãrturisitorul adevãrul credintei divino-umane: "Credinta e temelia nãdejdii si a dragostei... Cãci credinta face neîndoielnic însusi adevãrul".

Nu existã nici o îndoialã cã mãsura patristicã, mostenitã de la Apostoli, a dragostei fatã de oameni si a raporturilor cu ereticii are în întregime un caracter divino-uman. Lucrul acesta îl exprimã de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiasi Sfînt: "Eu nu doresc ca ereticii sã se chinuiascã, nici nu mã bucur de rãul lor - fereascã Dumnezeu! - ci mai degrabã mã bucur si împreunã mã veselesc de întoarcerea lor: cãci ce e mai plãcut celor credinciosi decît sã vadã adunati împreunã pe copiii cei risipiti ai lui Dumnezeu? Nu le scriu nici îndemnîndu-vã sã puneti asprimea înaintea iubirii de oameni - nu as putea sã fiu atît de sãlbatic - ci rugîndu-vã sã faceti si sã lucrati cele bune pentru toti oamenii cu luare aminte si cu cercare multã si fãcîndu-vã tuturor toate, dupã cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, si vã rog sã fiti aspri si neîndurati fatã de orice ar putea sã ajute la dãinuirea credintei lor nebunesti, cãci socotesc urã fatã de oameni si despãrtire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rãtãcirii ereticesti spre mai mare pierzanie a celor ce se tin de aceastã rãtãcire".

Învãtãtura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeului-om Hristos formulatã de cãtre Sfintii Apostoli, de cãtre Sfintii Pãrinti si de cãtre Sfintele Sinoade cu privire la eretici, este urmãtoarea: ereziile nu sunt Bisericã si nici nu pot fi Bisericã. Ca atare, în ele nici nu pot exista sfinte taine, si mai cu seamã taina Euharistiei - aceastã tainã a tainelor, fiindcã tocmai Sfînta Euharistie este totul si toate în Bisericã, Însusi Dumnezeul-om Domnul Hristos, însãsi Biserica în calitate de trup al Lui si îndeobste tot ce este divino-uman.

"Intercommunio" - comuniunea cu ereticii în sfintele taine si îndeosebi în Sfînta Euharistie - este cea mai rusinoasã trãdare a Domnului Hristos, trãdare de Iudã. Si mai mult, trãdare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii divino-umane, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Pãrinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul sã-si opreascã mintea si constiinta încrestinatã asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte binevestiri, sfinte porunci.

Mai înainte de toate trebuie sã ne întrebãm pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Bisericã se întemeiazã asa-zisa "intercommunio"? Fiindcã întreaga teologie ortodoxã a Bisericii despre Bisericã se bazeazã si se întemeiazã nu pe "intercommunio" (reciprocã împãrtãsire), ci pe realitatea divino-umanã a lui "communio", pe comuniunea divino-umanã, (I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 14; 3, 14; I In. 1, 3), în timp ce notiunea "inter-communio" (inter-împãrtãsire) este în ea însãsi contradictorie si cu totul neînteleasã pentru constiinta ortodoxã soborniceascã. Al doilea fapt, sfînt fapt al credintei ortodoxe, este urmãtorul: în învãtãtura ortodoxã despre Bisericã si Sfintele Taine, singura si unica Tainã este Biserica însãsi, trupul Dumnezeului-om Hristos, în asa fel cã ea este si unicul izvor si continutul tuturor Sfintelor Taine. În afarã de Taina aceasta divino-umanã si a-toate-cuprinzãtoare a Bisericii care este taina universalã, nu existã si nici nu pot sã existe "Taine". Ca atare, nu poate exista nici o intercomuniune în ceea ce priveste Tainele. De aici rezultã cã numai în Bisericã, în aceastã unicã Tainã universalã a lui Hristos poate fi vorba despre Taine, fiindcã Biserica Ortodoxã ca Trup al lui Hristos este izvorul si criteriul Tainelor si nu viceversa. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii si nici nu pot fi considerate în afarã de Trupul Bisericii.

Pentru aceasta, în conformitate cu cugetul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos si potrivit cu întreaga Traditie Ortodoxã, Biserica Ortodoxã nu acceptã existenta altor taine în afarã de ea, nici nu le considerã taine, pînã la venirea prin pocãintã din "biserica" ereticã, adicã dintr-o pseudo-bisericã în Biserica Ortodoxã a lui Hristos. Cîtã vreme cineva rãmîne în afarã de Bisericã neunit cu ea prin pocãintã, unul ca acesta este pentru Bisericã un eretic si, în chip inevitabil, se gãseste în afara comuniunii mîntuitoare: fiindcã "ce pãrtãsie poate fi între dreptate si nelegiuire? Ce pãrtãsie poate sã fie între luminã si întuneric?" (II Cor. 6, 14).

Marele Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-om, dã porunca: "De omul eretic, dupã una si a doua sfãtuire, desparte-te" (Tit. 3, 10). Acela deci, care nu numai cã nu se desparte de "omul eretic", ci-i dã acestuia si pe Domnul Însusi în Sfînta Euharistie, se mai gãseste oare în sfînta credintã apostolicã si divino-umanã? Chiar mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Iisus, Apostolul dragostei, dã urmãtoarea poruncã: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos si nu acceptã învãtãtura evanghelicã cu privire la El, ca Dumnezeu-om, "sã nu-l primiti în casã" (II In. 1, 10).

Canonul 45 al Sfintilor Apostoli porunceste cu glas de tunet: "Episcopul, sau presviterul, sau diaconul, care fie cã si numai se roagã împreunã cu ereticii sã se afuriseascã; iar dacã le-a îngãduit acestora sã sãvîrseascã ceva ca clerici (sã sãvîrseascã cele sfinte) sã se cateriseascã". Porunca aceasta este limpede chiar si pentru o constiintã de tîntar. Oare nu?

Canonul 64 al Sfintilor Apostoli porunceste: "Dacã vreun cleric sau laic intrã în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sã se roage, sã se cateriseascã si sã se afuriseascã". Si lucrul acesta este limpede chiar si pentru constiinta cea mai primitivã. Oare nu?

Canonul 46 al Sfintilor Apostoli: "Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sã se cateriseascã. Cãci ce întelegere poate sã fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?". Este un lucru bãtãtor la ochi chiar si pentru cei lipsiti de ochi: aceastã poruncã hotãrãste în mod imperativ cã nu trebuie sã recunoastem ereticilor nici o sfîntã tainã si cã trebuie sã le considerãm pe acestea ca nevalabile si lipsite de har.

De Dumnezeu insuflatul purtãtor de cuvînt al Traditiei sobornicesti, apostolice si patristice a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, binevesteste din inima tuturor Sfintilor Pãrinti, tuturor Sfintilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii urmãtorul adevãr divino-uman: "Pîinea Euharistiei (Sfintei Împãrtãsanii) nu este simplã pîine, ci e unitã cu Dumnezeirea... Curãtindu-ne prin ea, ne unim cu Trupul Domnului si cu Duhul Lui si devenim trupul lui Hristos - Biserica... Taina Euharistiei se numeste Împãrtãsanie fiindcã prin ea ne împãrtãsim de Dumnezeirea lui Iisus; si se numeste comuniune, si este cu adevãrat astfel, fiindcã prin ea intrãm în comuniune cu Hristos si luãm parte la Trupul si la Dumnezeirea Lui, iar pe de altã parte, prin ea intrãm în comuniune unii cu altii si ne unim între noi. Si întrucît ne împãrtãsim cu toti dintr-o singurã pîine, devenim un singur trup si un singur sînge al lui Hristos, si mãdulare unii altora, fiind de un trup cu Hristos. Deci, sã ne ferim din toate puterile ca sã nu luãm împãrtãsanie de la eretici, nici sã le dãm ereticilor împãrtãsanie. "Nu dati cele sfinte cîinilor", zice Domnul, "si nici nu aruncati mãrgãritarele voastre înaintea porcilor" (Mt. 7, 6), ca sã nu ne facem pãrtasi învãtãturii lor gresite si osîndei lor, cãci dacã este o unire cu Hristos si a unora cu altii, înseamnã cã ne unim de bunã  voie cu toti cei ce se împãrtãsesc împreunã cu noi. Unirea aceasta se face de bunã voie, iar nu fãrã conglãsuirea noastrã, cãci un trup suntem toti, fiindcã dintr-o singurã pîine ne împãrtãsim, precum zice Apostolul (I Cor. 10, 17)".

Neînfricatul mãrturisitor al adevãrurilor divino-umane al ortodocsilor Sfîntul Atanasie cel Mare vesteste oamenilor din toate lumile: "Împãrtãsania de la eretic înstrãineazã pe om de Dumnezeu si îl predã diavolului". În Euharistie, "pîinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos". "Dupã mãsura deosebirii dintre luminã si întuneric, asa e si deosebirea dintre împãrtãsania drept slãvitoare si cea ereticeascã: cea drept slãvitoare lumineazã, cea ereticeascã întunecã, una îl uneste cu Hristos iar cealaltã cu diavolul, una dã viatã sufletului iar cealaltã îl ucide". "Împãrtãsania din mînã ereticã este otravã, nu simplã pîine".[7]
Note bibliografice


*) "Biserica Ortodoxã şi ecumenismul", Ed. Orthodox Kypseli, Tesalonic, 1974.
1 La Sf. Grigorie Teologul, P.G. 36, col. 506A.
2 Slujba parastasului: "la cel dupã asemãnare mã ridicã"(de fapt mã întoarce - n.ed.) din Molitfelnic.
3 Sf.Ioan Damaschin, Expunerea exactã a credintei ortodoxe 3,1; PG 94, 984.
4 Sf.Simeon Noul Teolog, Cuvîntarea 18 si 68. Editia Zagoraios, Smirna, 1886, p.105 si 364.
5 Erezie universalã, n.tr.
6 Sf.Ioan Gurã de Aur, PG 51, 312.
7 Cel de-al "treisprezecelea apostol", "Pãrintele Ortodoxiei" Sfîntul Atanasie cel Mare, binevesteste cu întelepciune apostolicã si pãrinteascã tot adevãrul despre credinta cea adevãratã, spunînd cã noi tinem "aceastã predanie si învãtãturã si credintã dintru început a Bisericii Sobornicesti, pe care Domnul a dat-o, apostolii au propovãduit-o si Pãrintii au pãzit-o. Cãci întru aceastã Bisericã s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi si nici nu se mai poate numi crestin". (Cãtre Serapion, epist. 1, P.G. 26, col. 593 C A).
Inapoi