Sfîntul Teofan Zavorîtul

Sfîntul Teofan Zavorîtul

Marţi
[II Ptr. 2, 9-22; Mc. 13, 14-23].

Ne învată aceasta citirea Apostolului, amintindu-ne de înfricosatele judecăti si pedepse ale lui Dumnezeu, arătate încă de azi asupra celor care nu se supun vointei Sale. „Dumnezeu, zice, pe îngerii care au păcătuit nu i-a crutat". Erau curati si locuiau în sălas prealuminat; dar fiindcă au păcătuit, au fost aruncati în întunericul cel mai dedesubt. Asadar, pe mine si pe tine ne va cruta Dumnezeu, dacă vom merge împotriva voii Lui ? !

Păgînătatea se răspîndise pretutindeni în vremea lui Noe. Dumnezeu a adus asupra oamenilor potopul si i-a pierdut pe toti, afară numai de opt suflete, familia lui Noe. Nu s-a uitat că oamenii erau multi. Oare pentru tine singur va sta El pe gînduri - să te piardă sau să nu te piardă -, de nu vei asculta glasul Lui ? ! Îndelung a răbdat Domnul Sodoma si Gomora, dar locuitorii acestor cetăti, în loc să se înteleptească, s-au grăbit să atingă culmile păgînătătii. Pentru aceasta, au fost mistuiti de foc atunci cînd nu se asteptau, iar acest foc este o preînchipuire a focul vesnic care îi asteaptă pe cei nelegiuiti. Nici tu nu ai să scapi de acest foc, de vei urma aceleasi căi. Adu-ti aminte de toate acestea, sezînd la sfat cu tine însuti, mai ales în linistea si în întunecimea noptii si întărindu-ti astfel frica de Dumnezeu, teme-te de păcat ca si cum în el s-ar strecura către tine văpaia focului vesnic.

„Dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau; iată, acolo, să nu credeti." Hristos Domnul, Mîntuitorul nostru, a zidit pe pămînt Sfînta Biserică si binevoieste să rămînă în ea în calitate de Cap, Dătător de viată si Ocîrmuitor. Aici este Hristos, în Biserica noastră Ortodoxă, si nu este în nici o alta: nici să nu-l cauti, că nu ai să-L găsesti. Drept aceea, dacă va veni la tine careva dintr-o adunătură neortodoxă si va începe să te încredinteze: „La noi este Hristos", să nu îl crezi. Dacă vei auzi pe cineva spunînd: „noi avem comunitate apostolică si la noi este Hristos", să nu îl crezi. Biserica întemeiată prin Apostoli dăinuie pe pămînt: este
Biserica Ortodoxă. Aici este Hristos, iar acea comunitate întemeiată de ieri, de azi, nu poate fi apostolică, si în ea nu este Hristos. Dacă vei auzi pe cineva spunînd: „în mine vorbeste Hristos", dar este străin de Biserică, nu vrea să stie de păstorii ei si nu se sfinteste prin Taine, să nu îl crezi: în el nu este Hristos, ci un alt duh, care îsi însuseste numele lui Hristos, pentru a rupe oamenii de Hristos si de Sfînta Lui Biserică. Si să nu dai crezare nimănui care ar încerca să-ti bage în cap vreun lucru cît de mic care este străin de Biserică. Să stii că toti acestia sunt unelte ale duhurilor amăgirii si propovăduitori mincinosi ai minciunii.

Duminica Sfintelor Femei Mironosite
[Fapte 6,1-7; Mc. 15, 43 - 16, 8].

Femei neobosite ! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, pînă ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbatii parcă se împiedică în picioare: merg la mormînt, îl văd pustiu si rămîn în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul ? Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greseală din pricina înaltului pret al dragostei si al tintei sale. Atunci cînd au văzut si au pipăit si ei, fiecare dintr-însii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: „Domnul meu si Dumnezeul meu", si de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironositele si Apostolii închipuie cele două laturi ale vietii noastre: simtirea si chibzuinta. Făra simtire, viata nu e viată; fără chibzuirită, viata e oarbă - iroseste mult si dă putină roadă sănătoasă. Simtirea trebuie sa meargă înainte si să dea imbold, iar chibzuinta să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire si, îndeobste, întreaga rînduială a ceea ce inima socoate să facă. Înlăuntru, inima merge înainte; iar cînd e vorba de faptă - chibzuinta. Atunci cînd simturile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe inimă, asa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori si roade, si din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecîndu-se în chip întelegător în curgerea vietii noastre.

Luni
[Fapte 6, 8; 7, 5, 47-60; în. 4, 46-54].

Sfîntul Stefan grăieste: „Cel Preaînalt nu locuieste în temple făcute de mîini... Ce casă îmi veti zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea ?". Numai templul nezidit de mînă al inimii îl poate încăpea pe Dumnezeu, precum a grăit Domnul: „De Mă iubeste cineva, va păzi cuvîntul Meu, si Tatăl Meu îl va iubi; si vom veni la el, si locas la el vom face" (In. 14, 23). Felul în care se săvîrseste acest lucru e pentru noi de nepătruns; dar este lucru adevărat, căci este că atunci „Dumnezeu lucrează în noi si ca să voim, si ca să săvîrsim, după a Lui bunăvoire" (Filip. 2, 13). Nu sta pe gînduri, asadar, ci doar dă-I Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Său, numai că e nevoie să I-o dai pe toată. De vor rămîne părti nedate din inima ta va fi cu neputintă să se întocmească un templu întreg, fiindcă o parte va fi putredă, alta sfărîmată si va iesi, dacă va iesi, un templu cu găuri: fără acoperis sau fără usi. Iar într-un asemenea templu e cu neputintă de locuit, nu va fi Domnul în el. Va fi templu numai la arătare; de fapt însă va fi o îngrămădeală oarecare.

Marti

[Fapte 8. 5-17; In. 6, 27-33].

„Iar Simon a crezut si el si, botezîndu-se, era mereu cu Filip." A crezut si s-a si botezat, dar nimic n-a iesit din el. Se cuvine să ne gîndim că ceva nu era cum trebuie în întocmirea credintei lui. Credinta nefătarnică înseamnă lepădare de propria minte. Aceasta trebuie golită si înfătisată credintei ca o scîndură curată, pentru ca aceasta să se poată însemna în minte asa cum este, fără amestecul unor rostiri si socotinte străine. Atunci cînd în minte rămîn socotintele ei, după ce se întipăresc în ea socotintele credintei, va iesi în ea o încurcătură: constiinta se va rătăci, prinsă între lucrările credintei si filozofările mintii. Asa a fost si Simon, părintele tuturor ereticilor; asa sunt si toti cei care intră pe tărîmul credintei cu filozofările lor - la fel ca înainte, asa si acum. Acestia se rătăcesc în ale credintei si nimeni nu iese din dînsii, afară de vătamarei pentru sine - cînd nu capătă glas, pentru altii - atunci cînd rătăcirea nu rămîne în ei, ci se revarsă în afară, din setea lor de a fi învătători. Această pricină naşte întotdeauna grupuri de oameni care păcătuiesc mai mult sau mai putin în materie credintă, cu o nefericită încredere în infailibilitatea lor o jalnică dorintă dea-i face pe toti să îi urmeze.

Ne atrage Europa ''civilizată''... Da, acolo au fost reinoite pentru prima oara urâciunile pagânesti pe care crestinismul le izgonise din lume; de acolo, ele au trecut deja si trec în continuare la noi.
Tragand in noi aceasta miasma a iadului, ne invartim ca ametiti, fara a ne mai veni in fire. Sa ne amintim insa de anul 1812: de ce au venit peste noi francezii? Dumnezeu i-a trimis ca sa starpeasca raul pe care il luasem de la ei. S-a pocait atunci Rusia, si Dumnezeu a miluit-o; dar acum, pare-se, am uitat lectia de atunci. Daca ne vom veni in fire, fireste ca nu se va intampla nimic; dar daca nu - cine stie, poate ca Domnul ne va trimite iarasi asemenea invatatori, ca sa ne aduca in simtiri si sa ne puna pe drumul spre indreptare. Aceasta este legea dreptatii Lui Dumnezeu: vindecă de păcat prin lucrul care-l atrage pe om catre păcat. Acestea nu sunt vorbe goale, ci un fapt întărit de glasul Bisericii. Să ştiţi, dreptmăritorilor, că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; şi stiind aceasta, veseliti-vă şi vă bucuraţi cu frică în aceste zile. Sfintiţi praznicul luminat cu fapte, îndeletniciri şi veselii sfinte, asa încât lumea, privind la noi, să spună: ''La ei sunt '' zilele sfintite'', nu cine ştie ce veselii nebuneşti de necuviosi şi desfrânati, care nu ştiu de Dumnezeu''.

Vineri
(Iac. 2, 1-13; Mc. 10, 23-32).

Auzind cuvantul privitor la greutatea cu care intra bogatii in Imparatia Cerurilor, ucenicii gandeau: "Dar atunci cine poate sa se mantuiasca?" Domnul a raspuns: "Ceea ce nu este cu putinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu". Este cu neputinta a ne lepada de lacomie fara inraurirea harului asupra inimii; este cu neputinta, fara harul lui Dumnezeu, a termina cu oricare impatimire si cu orice pacat care traieste in noi si cu toate odraslele acestor pacate. Harul lui Dumnezeu se da dupa credinta in Domnul, in Tainele Sfintei Biserici. Asadar, tine-te strans de Sfanta Biserica a lui Dumnezeu si de toate randuielile ei si puterea lui Dumnezeu, care ajuta la tot binele, va fi intotdeauna cu tine.

Totdeauna sa-ti amintesti insa ca aceste randuieli luminatoare si curatitoare sunt doar un mijloc, iar nu un tel; drept aceea, strabate-le numai pentru a innoi si intari, prin lucrarea lor, puterile harice din tine si pentru a iesi apoi la lucrarea ta ca un barbat puternic, gata de orice lucru bun. Daca vei tine sub obroc ceea ce ai primit si nu îti vei folosi darurile pentru fapte bune, te vei arata nedrept, la fel ca cel ce se îndeparteaza cu totul de Biserica. Din pricina ravnitorilor nedrepti ai cucerniciei, însasi randuiala cucerniciei este supusa defaimarii. Dar asta nu rapeste însemnatatea acestei randuieli si nu-i îndreaptateste pe "filozofii" care se îndeparteaza de ea numai pe acest temei.