Secolul XX este caracterizat, după cum se ştie, de încercările de apropiere între diferitele comunităţi creştine. Aceste încercări din sănul, dar şi din afara C.M.B., sunt caracterizate drept Mişcarea ecumenică sau Ecumenism.

Promotorii ecumenismului dintre ortodocşi sunt purtaţi de dorinţa realizării unităţii creştinilor. După cum se prezintă, însă, acţiunile şi poziţiile lor, putem să considerăm cel puţin o parte dintre ei sunt sub influenţa puternicului curent al secularismului, curent ce s-a impus în secolul XX în Bisericile şi societatea Apusului.

Întrebarea care se pune, deci, şi pentru al cărei răspuns e nevoie de studiu aprofundat, este următoarea: pănă la ce punct Mişcarea ecumenică, în general, dar şi participarea ortodocşilor la ea, în special, sunt influenţate de teologia secularizantă?

Este cunoscut faptul că teologia ortodoxă s-a găsit şi înainte de secolul XX sub o puternică influenţă apuseană.
Fericitul întru pomenire Părinte Dumitru Stăniloae mi-a spus că la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, unde îşi dăduse doctoratul, a fost uimit de pregătirea unor profesori printre care Andrutsos, dar teologia patristică şi pur ortodoxă cunoscut-o abia mai tărziu, cănd a tradus în romăneşte Filocalia şi Sfinţii Părinţi, şi mai ales pe Sfăntul Maxim Mărturisitorul.

Dar şi însuşi autorul acestor rănduri n-a auzit niciodată perioada studiilor de teologie la Universitatea din Atena (1953-1957) vorbindu-se despre Sfăntul Grigorie Palama teologia mistică, despre distincţia între fiinţă şi energiile Dumnezeu şi despre îndumnezeire.
Este de la sine înţeles că teologii ortodocşi care au astfel de pregătire vor imprima un caracter corespunzător participării lor la Mişcarea ecumenică.

Secularismul nu tolerează expresii absolute şi fără echivoc şi, prin urmare, nici credinţa ortodoxă după cum Biserica cea Una, Sfăntă, Sobornicească şi Apostolească este doar cea Ortodoxă, iar celelalte „Biserici" sunt lipsite plinătatea Adevărului şi a harului şi nu pot să constituie Biserica cea Una, Sfăntă, Sobornicească şi Apostolească. În plus, secularismul nu dă importanţă dogmelor, ci doar colaborării practice în scopuri sociale.

Pentru creştinii secularizaţi nu are importanţă ce şi cum crezi, ajunge doar să crezi cumva.

Rod al duhului secularizării este şi minimalismul dogmatic, adică să fim de acord în învăţăturile fundamentale şi să nu dăm importanţă la aşa-zisele învăţături secundare. Există însă în domeniul credinţei elemente principale şi altele secundare? Şi care sunt principale şi care secundare? Sfinţii Părinţi spun că aşa cum o monedă căreia îi lipseşte fie şi un singur element este falsă, la fel se întămplă şi cu credinţa. În virtutea aceslui duh secularist, diferenţele dogmatice importante (cum ar fi Filioque) sunt privite tot mai mult ca secundare şi nu se mai discută. Se susţine chiar de către ecumeniştii ortodocşi că diferenţele de după Schismă nu sunt fundamentale, ci reprezintă două moduri diferite de exprimare a aceleiaşi credinţe apostolice. Iar această atitudine e caracterizată ca tradiţie „fotiană". De fapt, este vorba de o pervertire sinistră a Adevărului. Ar fi dus Sfăntul Fotie atătea lupte conlra învăţălurii despre Filioque dacă aceasta ar fi fost una dintre cele două modalităţi de exprimare a credinţei apostolice?

Ecumeniştii din partea ortodocşilor tac în mod desăvărşit atunci cănd este vorba de luptele duse de Sfinţii Părinţi pentru apărarea dogmelor şi a învăţăturii de credinţă ortodoxe. Diferitele simpozioane teologice, cum ar fi de exemplu despre Marele Fotie, sunt prezentate doar teme de natură secundară însă nici un cuvănt nu se rosteşte despre lupta contra ereziilor sau, în cazul Sfăntului Fotie, despre importanta sa contribuţie teologică la combaterea ereziei filioqu-iste.

În această privinţă, doresc să prezint căteva observaţii demne de luat în consideraţie ale Părintelui Dumitru Stăniloae:
„Din marea dorinţă după unire se naşte un entuziasm facil care crede că poate depăşi dificultăţile prin sentimentalism diluat şi că poate să refacă unitatea fără nici o greutate. Ia naştere şi o mentalitate diplomatică a compromisului care lasă impresia că poate să aducă împăcarea prin cedări reciproce în unele chestiuni dogmatice sau probleme mai generale, care atrag Bisericile separate. Aceste două modalităţi prin care e abordată - sau, mai bine zis, eludată - realitatea arată o anume largheţe sau un relativism cu care sunt tratate anumite articole de credinţă ale Bisericilor. Acest relativism reflectă proba de minimă importanţă pe care o dau anumite grupări creştine articolelor de credinţă. În plus, mai sugerează, fie din diplomaţie, fie din entuziasm, un schimb de compromis tocmai fiindcă nu au nimic de pierdut prin aceste propuneri".(Dumitru Stăniloae, Gia hema orthodoxo oikournenismo, Ed. Athos, 1976, p. 19-20).

Relativizarea adevărului nu conduce doar la sincretism intercreştin, ci chiar la unul interreligios.

Recent, un ecumenist ortodox implicat în dialogul cu musulmanii a afirmat, printre alte teze sincretiste: „Apropierea noastră reciprocă ne face să dobăndim dintr-o dată conştiinţa faptului că o biserică sau o moschee - locuri în care omul îşi descoperă nimicnicia sa - au ca scop aceeaşi transformare spirituală a omului" (Orthodoxia kai Islam, Ekdosis Hieras Mones Hosiou Grigoriou, Hagion Oros, 1997, p. 17).

Alt teolog ecumenist, Olivier Clement, procedează la comparaţii între credinţa ortodoxă şi cea a altor religii, ceea ce creează confuzie şi sincretism religios de tip New Age. Despre mahomedanism redă, printre altele, părerea mitropolitului George Khodr, cu care e de acord:
„Mahomed nu e doar un profet care conduce popoare întregi la Vechiul Testament, ci un vestitor al Judecăţii de pe urmă, iar Dumnezeu, prin el, îi face răspunzători pe creştini pentru «vrăjmăşia şi ura» care-i divizează" (Olivier Clement, Iar adevărul vă va face liberi, citat după ediţia greacă, Nea Smi 1997, p. 269).

Asemănător vorbeşte şi despre budism şi iudaism. Despre Noua Eră scrie:
„Să nu ne străduim să acuzăm neo-păgănismul, deşi tentaţia în acest sens este mare. Căutările Noii Ere ne trimit spre teologia înaltă (prin definiţie niptică) a Bisericii Ortodoxe (ibidem, p. 281-282).

La relativizarea credinţei conduc şi rugăciunile ortodocşilor în comun cu eterodocşi sau necreştini. La rugăciunea anuală pentru pace de la Asissi iau parte nu numai grupuri de creştini din diferite confesiuni, ci şi necreştini idolatri.

Din acest motiv, mulţi ortodocşi sunt foarte nemulţumiţi deoarece în spatele unor astfel de manifestări se ascunde mişcarea new age-istă - care urmăreşte distrugerea credinţei creştine -, odată cu intrarea în al treilea mileniu şi în epoca zisă a Vărsătorului. Socotesc că ecumeniştii ortodocşi nu urmăresc conştient scopurile mişcării New Age, ci o fac din neştiinţă şi naivitate.



Următoarele fapte constituie astăzi principalele probleme ale participării ortodocşilor la Mişcarea ecumenică:
La Consiliul Mondial al Bisericilor nu mai este permis ca ortodocşii să vorbească în calitate de reprezentanţi ai singurei Biserici cu adevărat Dreptmăritoare, formulănd declaraţii proprii, aşa cum a fost la adunările generale de la Lausanne (1927), Edinburg (1937), Londra (1952), Evanston (1954) şi New De1hi (1961) (vezi Ioan Karmiris - Ta Dogmatica kai symbolica Mnemeia tis Orthodoxou Katholikes Ekklesias, Tomos B', 1968, p. 962 .u.). Astfel, vocea Ortodoxiei nu se mai aude şi nu se mai face nici o mărturisire a credinţei ortodoxe. Vocea ortodocşilor se pierde în rumoarea diferitelor grupări protestante.

C.M.B. îşi pierde încet-încet caracterul „creştin" prin aceea că adoptă puncte de vedere teologice raţionale, interreligioase şi păgăne. Este cunoscut faptul că la Adunarea generală a C.M.B. de la Canberra, un teolog protestant a vorbit despre Duhul Sfănt din punct de vedere animist (idolatru).

Acest lucru se întămplă şi cu morala creştină. Ultimul număr al principalului organ al C.M.B., „The Ecumenic Review", se ocupă cu tema locului homosexualilor în Biserică. Spre edificare, în sănul „Bisericii" suedeze pe această temă este prezentat textul rugăciunii de la cununia homosexualilor:
„Dumnezeule, Tu ne dai viaţă. Către Tine venim cu cererea noastră ca să împlineşti şi să ne desăvărşeşti viaţa.
Către Tine venim cu bucuria noastră pentru aceste persoane umane care pot să se iubească unui pe altul şi transfigureze cosmosul întru lumina Ta.
Ne rugăm pentru ... şi pentru ...
Binevoieşte ca viaţa lor comună să fie caracterizată prin încrederea şi respectul unuia faţă de unicitatea celuilalt. Ajută să trăiască în înţelegere reciprocă şi să fie deschişi unui faţă de altu1, încăt să împlinească voia Ta.
Cănd întămpină greutăţi, adu-i mai aproape unui faţă de altul.
Ajută-i să se ierte unui pe altul şi binevoieşte ca zi de zi să primească bucurie şi putere din măna Ta. Dumnezeule, Tu dai viaţa şi puterea de a iubi. Ajută-ne să trăim aproape de Tine întotdeauna.
Amin!" (The Ecumenical Review, vol. 50, Nr. 1, ianuarie 1998, p. 64)

Ne întrebăm: această rugă este către Dumnezeu sau către diavol?

Hirotonia femeilor ca „episcop" şi „preot" şi participarea acestora la rugăciunile comune şi discuţiile acestora cu ortodocşi şi chiar cu ierarhi şi întăistătători cu engolpioane, scandalizează în mod periculos conştiinţa ortodocşilor, producăndu-le un dezgust faţă de ierarhi şi preoţi.


Dar şi dialogurile purtate cu romano-catolicii şi cu anticalcedonienii au condus la micşorarea credinţei ortodoxe, după cum dovedesc documentele privitoare la această problemă ale Sfintei Chinotite a Sfăntului Munte sau ale altor teologi. Aceasta deoarece, prin acordul de la Balamand, unii ortodocşi au recunoscut Biserica papală drept Biserică deplină, iar prin declaraţiile comune ale ortodocşilor şi anticalcedonienilor s-a recunoscut de către ortodocşi că anticalcedonienii sunt ortodocşi şi că ,,cele două familii de ortodocşi" pot proceda la unire sacramentală prin ridicarea anatemelor de către fiecare autoritate bisericească în parte, fără să se precizeze dacă autoritatea bisericească o reprezintă capii Bisericilor autocefale sau Sinoadele generale ale Bisericilor autocefale locale, prin dialogul liber şi hotărările luate în Duhul Sfănt în libertatea unitatea cugetului.

În ciuda politeţurilor şi a agapologiei, uniaţia îşi continuă lucrarea ei distructivă şi Papa, prin enciclicile sale, consolidează primatul şi „infailibilitatea", prezenlăndu-se păstor universal şi supraepiscop.

Dar şi anticalcedonienii declară în clipe de sinceritate că nu găndesc cu adevărat. Astfel, în recenta carte a patriarhului Şenuda, tradusă în greacă sub numele Firea lui Hristos, se vede persistenţa anticalcedonienienilor în terminologia lor eretică care Sinoadele Ecumenice au condamnat-o şi anatemizat-o. Şenuda vorbeşte despre o fire, o voinţă, o lucrare a Cuvăntului lui Dumnezeu întrupat, şi pe deasupra mai declară că primeşte Sinodul IV Ecumenic, deoarece hotărările lui s-au luat pe baze nestoriene.

Concret, Patriarhul Şenuda scrie:
„Deşi Sinodul III l-a anatemizat pe Nestorie, rătăcirile nestoriene s-au întins şi au influenţat Sinodul IV de la Calcedon unde tendinţa de separare a celor două firi a devenit atăt de evidentă încăt s-a spus că în Hristos sunt două persoane, Dumnezeu şi omul. Unul săvărşeşte minuni, celălalt pătimeşte.

Urmănd aceeaşi tendinţă, Leon, episcopul Romei, a redactat faimosul său tom care a fost respins de Biserica Coptă. Sinodul însă l-a acceptat, adeverind că cele două firi există în Hristos şi după unire. Una dumnezeiască care-şi urmăreşte scopurile şi una omeneaseă ce-şi joacă propriul rol." (Şenuda III, Partriarhul Biserici Ortodoxe Copte a Alexandriei Egiptului, Firea lui Hristos, citat după traducerea greacă, ed. Armos, Atena, 1996, p. 23).


Încheind, aş vrea să-mi exprim profunda nelinişte faţă de metodele urmate în vederea infiltrării în Biserica Ortodoxă a punctelor de vedere ecumeniste de unire cu eterodocşii.

1. Hotărările care se iau de către comisiile comune de dialog nu sunt discutate apoi de către Sinoadele tuturor episcopiilor locale, conform Canoanelor. Nu sunt ascultate opiniile contrare. Nu funcţionează sistemul sinodal. Un număr limitat de teologi ecumenişti (specialişti în ecumenism) discută şi iau hotărări împreună cu un foarte mic număr de episcopi din Sinod, fără cunoştinţa şi informarea tuturor episcopilor Bisericilor locale, a preoţilor, a diaconilor, a monahilor teologilor şi a poporului credincios. Cum va putea pliroma Bisericilor Ortodoxe să primească aceste „uniri" în privinţa cărora nu şi-a exprimat niciodată părerea? Cu siguranţă, părerea credincioşilor nu e exprimată de cei căţiva reporteri laici care militează pentru popularizarea succeselor ecumeniste.

2. Ecumeniştii ortodocşi doresc din toate puterile să dialogheze cu eterodocşii, nu însă şi cu ortodocşii. Pe ortodocşii care dezaprobă deschiderile lor ecumeniste îi caracterizează fanatici sau fundamentalişti, pentru a-i scoate din luptă. Uită însă сă fanatici nu sunt doar antiecumeniştii radicali ce folosesc antiecumenismul ca să formeze grupări, ci şi ecumeniştii radicali, cătă vreme încearcă să impună perspectiva lor individuală în Biserică, fără să se intereseze dacă aceasta exprimă învăţătura Sfinţilor Părinţi şi conştiinţa Bisericii. Extremele se întălnesc şi formează două feţe ale aceleiaşi monede. Foarte rar, sau chiar niciodată, un teolog ortodox care dezaprobă felul în care se duc azi dialogurile ecumenice este chemat să ia parte la acestea, şi dасă, din greşeală, ia parte ecumeniştii se vor îngriji de înlocuirea lui.

3. Sunt organizate asemenea simpozioane ecumeniste la care, în colaborare cu catolici şi protestanţi, se încearcă influenţarea tinerilor teologi şi clerici printr-o educaţie şi formare în spiritul relativismului ecumenist.

Din cele mai multe periodice bisericeşti sunt excluse textele critice la adresa sincretismului ecumenist.

Probabil că se va întreba cineva dacă sunt împotriva ecumenismului. Voi răspunde: sunt împotriva ecumenismului sincretist.

Acceptăm însă un ecumenism ortodox aşa cum a fost exprimat de fericitul întru pomenire Părinte Gheorghe Florovski: ,,Ca mădular şi preot al Bisericii Ortodoxe, cred că Biserica în sănul căreia m-am botezat şi am crescut este Biserica, adevărata Biserică, singura Biserică adevărată. Şi cred aceasta din mai multe motive: din încredinţare personală, din siguranţa lăuntrică a Duhului Care suflă în Tainele Bisericii, şi din tot ceea ce pot cunoaşte din Scriptură şi din Tradiţia Bisericii; sunt obligat, deci, să consider toate celelalte Biserici ca nedepline şi, în multe cazuri, pot să stabilesc lipsurile lor cu precizie maximă. De aceea, unirea creştinilor, după mine, înseamnă întoarcerea la Ortodoxie. Nu am nici o convingere izvorătă din obligaţe, ci ea aparţine desăvărşit de «Una Sancta»." (George Florovsky, Teme de Teologie ortodoxă, traducere greacă, Ed. Artos Zois, Atena, 1973, p. 219)

În sensul unui astfel de ecumenism suntem informaţi, au fost luate hotărările Întălnirii Interortodoxe de la Tesalonic din 29.04 - 2.05 1998.
Cred că Preasfăntul Duh va conduce Sfănta noastră Biserică astfel încăt să dea mărturie în adevăr şi în dragoste după porunca Apostolului Pavel: „[...] ţinănd adevărul, iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul Hristos" (Ef. 4, 15).