CRIZA BISERICII CATOLICE de Mihai Urzicã

Prin poticniri provenite din afarã si dinãuntru, Biserica Catolicã strãbate astãzi cea mai sumbrã perioadã din istoria sa. Aceastã crizã, care s-a tot accentuat din deceniile trecute, este determinatã acum de tendinte moderniste si de insubordonarea unei însemnate pãrti a clerului, de apatia religioasã a multor credinciosi ai sãi, de practici religioase dubioase, însusite în unele cazuri de autoritãtile eclesiastice, de manifestãri si compromisuri ale unor ierarhi falã de Masonerie si de iudaism, ca si de alte actiuni condamnabile.

În anii din urmã mii de preoti au pãrãsit clerul catolic pentru a se cãsãtori, iar altii refuzã sã mai asculte de autoritatea ierarhicã[1]. Cu deosebire în tãrile nordice, un numãr din ce în ce mai mare de slujitori ai altarului se agitã în favoarea reformei care le-ar permite, în acelasi timp, sã rãmînã în cler ca preoti deserventi si sã se cãsãtoreascã, ceea ce contravine principiului de a nu se administra taina cununiei dupã hirotonia preotilor. Pe de altã parte, din lipsa de vocatie a credinciosilor pentru consacrarea lor în clerul de mir si din ordinele monahale, s-a ajuns la o situatie alarmantã în majoritatea tãrilor catolice din Occident. Din cauza necredintei si a indiferentismului religios care s-au abãtut peste lumea occidentalã, Biserica catolicã recurge la tot felul de initiative si actiuni rãu inspirate care, în loc sã combatã fãrã crutare rãul care o macinã, o povîrnesc tot mai mult pe panta compromisurilor.

S-a recurs astfel la introducerea muzicii de jazz în unele biserici din Olanda si din America Latinã, pentru a atrage lumea. De asemenea, dupã modelul cinematografelor americane în aer liber, drive-in-movies, pentru automobilistii care vor sã vizioneze filme fãrã sã-si pãrãseascã volanul si canapeaua confortabilã, s-a initiat în Buffalo, în suburbia orasului New York, tinerea unor liturghii drive-in. O fotografie din revista National Catholic Reporter, din septembrie 1969, prezintã o asemenea imagine. Pe o estradã, apare, dintr-un grup de turisme, un fel de baracã purtînd inscriptia: Altar exterior al Parohiei Sfîntului Leon. Liturghie duminicalã. Îndãrãtul unei vitrine care protejeazã o încãpere transportabilã, un preot în odãjdii slujeste sfînta liturghie, care se amplificã prin megafoane. Potrivit relatãrii din revista catolicã mentionatã, participantii la aceste liturghii de consumatie stau relaxati în interiorul turismelor, iar cînd preotul exclamã Go in peace! (Mergeti în pace!), ei întorc cheile în contact si pacea este salvatã în huruitul tuturor motoarelor!

Pe aceeasi linie înnoitoare de atitudini eclesiastice, cardinalul Suenens, primatul Belgiei, a declarat, într-un interviu la Ottawa, cã admiterea femeilor în clerul catolic - idee care se vînturã în multe cercuri si care s-a admis de o parte a Bisericii anglicane - ar trebui sã facã obiectul unui studiu serios[2].

Vaticanul a dezlegat lumea credinciosilor de tinerea posturilor de peste an, considerînd cã asemenea acte de înfrînare reprezintã constrîngeri care din cauza mentalitãti veacului nostru, îi îndepãrteazã pe oameni de la credintã. În actuala crizã a Bisericii catolice, un fapt semnificativ îl constituie si tendinta multor credinciosi de a se disocia de autoritatea bisericeascã. Existã azi - spunea reverendul Thomas Stansky, membru în Secretariatul pentru Unitatea Crestinilor din Roma - o schismã tacitã a unor rebeli care rãmîn catolici doar cu numele, dar care, în realitate, se îndepãrteazã din ce în ce mai mult de Biserica constitutionalã. Iar un episcop american declara: În ultima vreme, s-au conturat douã biserici catolice: o bisericã oficialã, a papei si a ierarhiei, si o bisericã liberã, care atrage un numãr tot mai mare de laici si preoti. În acest sens, ziarul Time (22 noiembrie 1968) mentiona: În ajunul conferintei semestriale din Washington, din anul 1968, a celor 238 de episcopi catolici din Statele Unite, 3500 de credinciosi s-au pronuntat în sprijinul celor 40 de preoti locali, sanctionati de cardinalul Patrick O'Boyle pentru cã au criticat enciclica papei Paul a1 VI-lea "Humane Vitae". A doua zi însã, un grup de I50 de preoti au nãvãlit în sala unde se tinea conferinta episcopilor si si-au manifestat solidaritatea cu preotii sanctionati. Catolici proeminenti din Washington au acordat apoi sprijin unui nou centru bisericesc, grupat în jurul unor preoti sanctionati, unde s-a organizat un fel de cartier general al protestatarilor catolici.

Un alt fapt neasteptat s-a petrecut în Franta, sub pontificatul !ui Paul al VI-lea, prin aparitia unui antipapã, Clement al XV-lea, care a grupat în jurul lui zeci de mii de credinciosi de pretutindeni - din Germania, Elvetia si chiar din Canada - veniti sã i se prosterneze. Prin mistificãrile lui, acest caz scandalos a provocat o nouã schismã în Biserica Romei. Astfel, uzurpatorul papei Paul al VI-lea, Michel Cotten, fost preot în congregatia Sacré-Cœur, în urma unei viziuni pe care pretinde cã a avut-o în Biserica din Sarrebourg, la 7 octombrie 1950, s-a vãzut încoronat ca papã de însusi Hristos (?), cu numele de Clement al XV-lea! În 1960 s-a instalat la Clemery (Meurthe-et-Moselle), unde si-a alcãtuit un mic Vatican, cu cincizeci de cardinali si episcopi de ambele sexe si cu o grupare de cãlugãrite, excomunicîndu-1 chiar pe Paul al VI-lea, sub învinuirea de imoralitate[3]. Desi unui asemenea caz nu i se poate acorda o importantã prea mare, el urmînd se stingã de la sine, acest fapt a provocat tulburare printre atîtia credinciosi, mãrind si mai mult confuzia din sînul Bisericii Catolice.

O altã schismã, de altã naturã, s-a produs tot sub pontificatul lui Paul al VI-lea, din partea episcopului Marcel Lefébre, fost arhiepiscop de Dakar si fondator al Fraternitãtii Sacerdotale Sfîntul Pius al X-lea, care l-a acuzat pe Paul al VI-lea de împãciuitorism cu comunistii si de concesii vinovate fatã de Traditia Bisericii Catolice, intervenite prin hotãrîrile Conciliului Vatican II. Episcopului rebel i s-au alãturat traditionalistii catolici, benedictinii disidenti, precum si o fractiune a Ordinului Carmelit.

Monseniorul Lefébre a vizitat diferite tãri catolice unde a tinut conferinte împotriva reformelor Conciliului Vatican II si unde, tot fãrã a cere consimtãmîntul episcopilor diocezelor respective, a hirotonit preoti în cadrul Fraternitãtii Sacerdotale pe care a fondat-o, si a condus trei seminarii: la Econ (Elvetia), la Armanda (Michigan, SUA) si Zeitskop (Germania)[4]. În anii care au urmat, schisma s-a aplanat, întrucît nu avea un fundament dogmatic, iar atitudinea episcopului a fost mult criticatã.

O situatie mai gravã si de o întindere mai mare zdruncinã Biserica Catolicã din cauza unei credinte îndoielnice pe care o manifestã o parte a clerului, care lasã sã planeze asupra credinciosilor tot felul de dubii falã de adevãrurile fundamentale ale credintei crestine: pãcatul originar este contestat; descendenta neamului omenesc dintr-un singur cuplu este pusã la îndoialã; la fel, fecioria Mariei ca Nãscãtoare de Dumnezeu; ridicarea la cer a Mîntuitorului este privitã ca o imagine si nu ca o realitate; Iisus este considerat doar un profet etc.

Asemenea grave abateri au fost consemnate într-un amplu document al traditionalilor catolici francezi, constituiti în asociatia religioasã Credo, prezentat adunãrii plenare a episcopilor francezi în 1976 si publicat ulterior în lucrarea Les Fumées de Satan. Din acelasi document reiese si felul delãsãtor în care se sãvîrseste liturghia si modul scandalos în care se administreazã Euharistia, oferitã celor nespovediti, celor de alte confesiuni sau celor bolnavi, prin expedierea Sfintei Împãrtãsanii prin ramburs postal.

Din cauza îndepãrtãrii Bisericii Catolice de la adevãrata traditie si spiritualitate a dreptei credinte, au apãrut în aceastã Bisericã si mari anomalii fatã de Sfînta Tainã a spovedaniei. În anumite cazuri, se dau, în masã, dezlegãri depline de pãcate sau se pronuntã, tot în masã, excomunicãri din motive politice, încãlcîndu-se adevãratele orînduiri bisericesti. Asa s-a întîmplat sub pontificatul papei Pius al XII-lea, cînd cetatea Vaticanului a anuntat cã slujba de Pasti a acelui an va fi radiodifuzatã, iar papa va da binecuvîntarea Urbi et Orbi de la balconul bazilicii Sf. Petru, cu proclamarea iertãrii depline a pãcatelor tuturor acelora care vor asculta, în acea piatã sau la posturile de radio, cuvîntarea din acea zi de Pasti. În acest fel, zeci de milioane de ascultãtori ale acelei emisiuni se puteau considera absolviti de toate pãcatele, fãrã nici o prealabilã cercetare a cugetului, fãrã nici o rugãciune de pocãintã, fãrã o mãrturisire de pãcate si fãrã nici un eventual canon. Taina spovedaniei era cu totul abolitã!

Cu o aceeasi gresitã întelegere a duhovniciei s-a dat si decretul papal din 13 iulie 1940, cînd acelasi papã, Pius al XII-lea, a aprobat hotãrîrea Congregatiei Sfîntului Oficiu de a excomunica ipso facto din sînul Bisericii Catolice orice persoanã care ar face parte din partidele comuniste si muncitoresti sau care le-ar arãta acestora simpatie. Aceastã hotãrîre drasticã pare aparent justificatã, în mãsura în care se referã la persoane care îsi însusesc o ideologie care Îl reneagã pe Dumnezeu. Însã în realitate existã multi comunisti care nu sunt comunisti de fapt. Multi din acestia s-au pomenit a fi membri de partid fãrã sã li se cearã adeziunea. Asa s-a întîmplat, în tãrile rãsãritene subjugate comunismului, cu toti socialistii vãrsati din oficiu în rîndurile partidului marxist.

Ca urmare, dacã comunismul este ateu, nu înseamnã cã toti comunistii sunt atei. Si dacã sunt comunisti necredinciosi, nu înseamnã cã sunt si lepãdati de Dumnezeu. Cãci nu aceeasi vinã o poartã necredinciosul care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, si credinciosul care, cu bunã stiintã, s-a lepãdat de Hristos! Proorocul David, insuflat de Duhul Sfînt, spune: Domnul cerceteazã pe ce1 drept si pe cel necredincios; iar pe ce1 ce iubeste nedreptatea îl urãste sufletul Sãu (Ps. 10, 5). Necredinciosii pot deveni credinciosi, ba chiar credinciosi ferventi, dar iubitorii de fãrãdelege sunt izgoniti de Dumnezeu pe drumul pierzaniei, indiferent dacã sunt sau nu comunisti.

Din anul 1970, un fenomen religios, cu milioane de adepti, se manifestã în cadrul Bisericii Catolice prin miscarea de reînnoire harismaticã. Sub aparentele unei religiozitãti de mare spiritualitate crestinã, aceastã miscare reprezintã, în realitate, o gravã abatere de credintã. Inspiratã din secta penticostarilor americani, cu manifestãri de pretinse harisme, aceastã nouã sectã este constituitã în frãtii de cîte zece persoane, înglobate la rîndul lor în formatii mai mari de sute de membri, fiecare frãtie sau formatie purtînd cîte o denumire biblicã. Frãtiile sunt organizate din mireni, pe un principiu de autonomie, dar se alcãtuiesc si în comunitãti monastice cu celibatari, bãrbati si femei, precum si din persoane cãsãtorite, care au deci familie si copii. Este de mentionat cã asemenea organizatii - mai ales comunitãtile monastice cu bãrbati si femei în comun, si cu familii întregi - nu au existat niciodatã în Crestinism, ele fiind experiente noi care aduc o inevitabilã smintealã.

Aceastã miscare se subordoneazã episcopatelor catolice, cãutînd sã reediteze viata primilor crestini, dar sub o cu totul altã formã. Toate veniturile, salariile, bunurile si proprietãtile harismaticilor se administreazã în comun, ei ducînd o viatã de obste. În mod deosebit, miscarea întelege sã reînvie harismele de altãdatã, de care pomeneste Apostolul Pavel: darul vindecãrilor, al proorociei, al discernãmîntului si al glosolaliei (facultatea de a vorbi în limbi necunoscute).

Datã fiind amploarea miscãrii, în 1975 s-a tinut la Roma un congres al harismaticilor, cu 10.000 de reprezentanti, care au primit binecuvîntarea papei, în bazilica Sf. Petru. În 1978, harismaticii au tinut la Dublin un congres si mai mare, la care au luat parte 2 cardinali, 38 de episcopi, 1500 de preoti si 30.000 de credinciosi din 75 de tãri[6].

Acesti credinciosi se adunã periodic în biserici si în capele, mai cu seamã prin bisericile fãrã preoti, din cauza lipsei de slujitori, dar si în casele lor. În aceste adunãri ei citesc si comenteazã Biblia, se roagã, legãnîndu-se cu mîinile ridicate, si apoi, în mod spontan, articuleazã sunete armonizate, pronuntate monoton sau cîntate la unison, într-o manierã medievalã. În pauzele dintre aceste manifestãri, cîntã cîntece moderne, bat din palme, danseazã si se îmbrãtiseazã, socotindu-se frati si surori[7]. Sunt frecvente cazurile cînd unii din acesti harismatici vorbesc în limbi arhaice sau moderne, necunoscute lor. Se citeazã astfel cazul unui francez care a vorbit în limba chinezã; sau al unui irlandez care a vorbit unui rabin în ebraicã, dezvãluindu-i taine din viata lui trecutã, ca si din cea a tatãlui lui[8]. Alteori s-au produs vindecãri neasteptate de paralizii, verificate si de medici[9].

Aceste fenomene de vorbiri în limbi, de vindecãri spectaculoase sau de preziceri sunt cît se poate de dubioase si trãdeazã prezenta demonului. Avînd în vedere originea acestei miscãri religioase, generatã de secta Penticostalilor, rezultã cã ea poartã din capul locului o pecete dubioasã. Pastorul metodist Charles Parham, întemeietorul sectei Penticostalilor, în intentia de a reînvia harismele, a stabilit conditia prin care Duhul Sfînt poate coborî asupra unei, persoane, învrednicind-o cu anumite harisme, si anume atunci cînd mai multi credinciosi îsi pun mîinile pe capul acelei persoane si fac o anumitã invocare. Deci pe mãsurã ce harismele s-au tot rãrit în cursul timpului, din motive binecuvîntate de Dumnezeu, iatã cã acum adeptii reînnoirii cred cã Duhul Sfînt vine la cerere, în urma unor manifestãri neobisnuite, dar exhibitioniste si lipsite de orice înãltime spiritualã.

Dacã Apostolii, printr-o lucrare a Duhului Sfînt, au primit darul de a face minuni si de a vorbi în limbi, în scopul de a propovãdui Evanghelia în rîndul atîtor neamuri pãgîne, aceasta a avut o ratiune a momentului - începutul Crestinismului. Iar Apostolii predicau în diferitele limbi ale timpului într-o deplinã întelegere a celor ce spuneau, si nu prin cuvinte bolborosite si neîntelese, cum se întîmplã harismaticilor.

Cît despre prezicerile pe care unii din acesti credinciosi le fac în adunãrile lor, ele nu se deosebesc cu nimic de acelea ale chiromantilor sau a oricãrui medium care cade în transã, întrucît sursa inspiratiilor este aceeasi, dubioasã si necuratã, si numai modalitatea manifestãrilor diferã de la unii la altii. Adevãratele preziceri aveau un scop duhovnicesc, si nu tinte banale, cu demonstratii publice.

Felul straniu de manifestare, practica rugãciunilor, faptul cã se socotesc vrednici a avea pretinse daruri de la Duhul Sfînt, aratã cã aceastã miscare este o sectã, chiar dacã ea s-a constituit ca o bisericutã în sînul Bisericii Catolice. Adeptii acestei miscãri religioase se aflã în primejdia de a aluneca din ce în ce mai jos în rãtãcirea lor, în mãsura în care se socotesc alesi si au o încredere nelimitatã în duhul care îi inspirã. A forta vointa divinã sã trimitã Duhul Sfînt pentru a împlini minuni, a folosi în acest scop practici necunoscute, neobisnuite si în contradictie cu toatã Traditia Bisericii si cu adevãrata spiritualitate crestinã, înseamnã nu numai o mare eroare de credintã, ci o alunecare în vrãjitorie, sub un impuls demonic.

În ceea ce priveste împãrtirea si folosirea în comun a bunurilor, aceasta a reprezentat o experientã trecãtoare în primii ani ai Crestinismului, dar care nu a dãinuit din pricina conditiilor în care s-a desfãsurat viata. Cît despre strãdania acestor harismatici de a duce o viatã dupã Evanghelie, ea este sincerã si vrednicã de laudã, dacã acest imbold nu ar fi o momealã a celui viclean.

Fapte tulburãtoare, de altã naturã, se petrec în sînul Bisericii Catolice si ca urmare a unor ciudate initiative ale Vaticanului fatã de lumea protestantã. Astfel, pentru a complace protestantismului în scop propagandistic, Biserica Romano-Catolicã a ridicat problema eventualei reconsiderãri a lui Martin Luther. În acelasi sens, cardinalul Willebrands, presedintele Secretariatului pentru Unitatea Crestinilor de pe lîngã Vatican, cu prilejul adunãrii protestante din anul 1970, de la Evian, a fãcut chiar elogiul marelui reformator. Aceastã neasteptatã iesire din partea unei asemenea marcante autoritãti catolice a produs o vie reactie în unele cercuri clericale romane care, în frunte cu monseniorul Francesco Spadaforo, l-au calificat pe ilustrul cardinal drept eretic.

Actiuni misionare de o orientare spiritualã cu totul gresitã s-au manifestat, în ultima vreme, în Catolicism, si fatã de mozaism, în vederea convertirii evreilor la Crestinism. În acest scop, cãutînd sã li se niveleze drumul pentru a-i apropia de Bisericã si a le usura - dupã pãrerea Vaticanului - accesul la botez, s-a mers cu cedãrile pînã la mãsluirea unor adevãruri evanghelice si istorice[10]. Ca urmare, s-a înteles sã se atenueze cît mai mult rãspunderea pe care o poartã evreii, ca neam si ca indivizi, pentru rãstignirea Mîntuitorului, pãcat pe care Hristos nu l-a iertat, ci mai greu l-a acuzat. Aceasta nu înseamnã însã cã o discriminare cu caracter antisemit ar fi cît de putin justificatã, ci dimpotrivã, ar fi foarte reprobabilã. Cãci fiecare om este o parte din umanitatea în care se reflectã Divinitatea, si el trebuie iubit cu dragostea cu care Hristos S-a jertfit pentru el. Dar de la aceastã atitudine crestinã, fatã de care se cuvine toatã întelegerea evanghelicã, si pînã la a se arãta îngãduintã fatã de spiritul antihristic al iudaismului sau pînã la a minimaliza uciderea sacrilegã, sãvîrsitã în numele întregului neam evreiesc si al urmasilor sãi, este o distantã enormã. Cãci blestemul cu care au fost blestemati preotii si poporul apasã si azi pe fiecare evreu care continuã sã se lepede de Hristos si sã-I huleascã numele.

Un asemenea punct de vedere, cu care Biserica Ortodoxã nu va putea fi niciodatã de acord, este pe cît de gresit, pe atît de primejdios, prin capitularea în fata iudaismului, ca rezultat al infiltratiilor masonice în mijlocul ierarhiei catolice. O asemenea atitudine lasã usa deschisã si altor posibile concesii care se vor face Masoneriei si angajeazã la rãspunderi foarte grave ierarhia Bisericii Catolice.

Pretentia ca evreii sã fie absolviti de învinuirea uciderii lui Hristos a fost ridicatã, în mai multe rînduri, chiar din mijlocul cercurilor iudaice[11]. În anii din urmã, seful rabin din Romînia spunea: În loc de a îmbrãtisa cu dragoste si recunostintã poporul care pãstreazã curat si nealterat strãvechiul Legãmînt, s-a soptit mereu, fie cavalerilor îmbrãcati în armurã de cruciati, fie monahilor învesmîntati în sutanã, fie tãranului nestiutor, cã acest popor e vinovat de deicid. Rîuri de sînge au curs de pe urma acestei absurde îmbinãri de notiuni, care admite cã Dumnezeu poate fi ucis si dezminte însãsi versiunea faptelor, asa cum este ea naratã de Scriptura cea nouã. (...) Trebuie sã rãsune un zguduitor si universal Pecavi care sã punã capãt absurdelor nãscociri ale unui dramatic trecut si sã punã bazele unei înfrãtiri[12].

Deci conform acestui punct de vedere, propriu iudaismului, nu evreii ar trebui sã se pocãiascã pentru nelegiuitul lor sacrilegiu, ci crestinii ar trebui sã recunoascã pãcatul, printr-un zguduitor si universal Pecavi. Ca un ecou întîrziat de acum douã mii de ani, al învinuirilor aduse de marele preot de atunci împotriva lui Hristos, pãtrunde acum glasul sefului rabin Moses Rosen împotriva crestinilor care nu s-au pocãit pentru absurdele lor nãscociri despre cei care L-au rãstignit pe Domnul.

Cînd Iisus a fost dus spre judecatã în fala lui Pilat, arhiereii si bãtrînii au atîtat multimile ca sã cearã pe Baraba, iar pe Iisus sã-L piardã. (...) Toti au rãspuns: Sã fie rãstignit! A zis iarãsi Pilat: Dar ce rãu a fãcut? (...) Nevinovat sunt de sîngele Dreptului acestuia. Voi veti vedea. Iar tot poporul a rãspuns si a zis: Sîngele Lui asupra noastrã si asupra copiilor nostri! (Mt. 27, 20-25). Iar cînd, la locul numit Cîpãtîna, Iisus a zis: Tatã, iartã-i, cã nu stiu ce fac, El se referea la ostasii romani - pãgîni si inconstienti, care împlineau ordinul executiei, fãrã sã-si dea seama de cele ce fãceau - iar nu la acei care i-au cerut rãstignirea si si-au luat asupra lor si a copiilor lor Fãrãdelegea acestui sacrilegiu. De n-as fi venit si nu le-as fi vorbit, pãcat nu ar avea; dar acum n-au cuvînt de dezvinovãtire pentru pãcatul lor (In. 15, 22). De nu as fi fãcut întrei ei lucrãri pe care nimeni altul nu le-a fãcut, pãcat nu ar avea; dar acum M-au si vãzut si M-au urît si pe Mine si pe Tatãl Meu (In. 15, 24). Iar lui Pilat, Iisus i-a rãspuns: De aceea cel ce M-a predat tie mai mare pãcat are (In. 19, 11).

Iisus nu i-a iertat. Dar Vaticanul a cãutat sã circumscrie rãspunderea sacrilegiului comis numai la acuzatorii lui directi de atunci, absolvind tot restul Israelului de implicatiile acestei Fãrãdelegi. Dar pentru cã blestemul cu care s-a blestemat norodul a fost rostit de bãtrînii sinedriului, de preoti si de mai marele preot, el a cãzut asupra întregului popor si nu numai a celor de fatã. Iar dacã ar fi sã se facã azi un sondaj printre rabinii, cãrturarii si bãtrînii acestui popor, cu privire la hotãrîrea luatã de înaintasii lor fatã de Iisus, crede oare Conciliul Vaticanului cã s-ar desolidariza ei de acea hotãrîre sau cã ar contesta consecintele acelui blestem arhieresc?

Iatã de ce, evreilor care vor sã primeascã botezul credintei ortodoxe, Biserica le cere, pe temeiul Traditiei, ca la prima catehezã sã se facã, între altele, urmãtoarele lepãdãri, cuprinse în Evhologhiu: Mã lepãd de toatã credinta iudaicã si blestem toatã hula lor pe care o au asupra Domnului Iisus Hristos, asupra Preacuratei Maicii Sale asupra tuturor Sfintilor si asupra tuturor crestinilor. Mã lepãd de cele ale legii vechi, ca de cele ce acum au trecut, si de alte obiceiuri evreiesti, cele de Dumnezeu hulitoare, si de blestemata lor carte, Talmudul, precum si de toate tãlmãcirile acestuia, si le blestem pe ele.

În luna august 1968, a avut loc în America Latinã, la Bogota, prima reuniune la scarã continentalã între catolici si evrei, cu participarea a 27 de personalitãti, printre care si cardinalul Raul Silva Henriquez de Santiago de Chile, dimpreunã cu mai multi episcopi. Cu aceastã ocazie s-au formulat o serie de concluzii mai importante. În ceea ce priveste comunitãtile religioase, reuniunea a recomandat o colaborare cît mai strînsã între organizatiile evreiesti si cele crestine, hotãrînd, între altele: Sã se desfãsoare o lucrare comunã, pe cît posibil mai extinsã si unitarã, a celor douã confesiuni religioase fatã de necesitãtile umane; sã se încurajeze tinerea reciprocã de cursuri, de seminarii si conferinte, pe tot cuprinsul continentului latino-american, pe teme specifice, sustinute de teologi evrei si crestini, care sã-si expunã propria religie si culturã etc.

Dar reuniunea de la Bogota a mai hotãrît: Revizuirea cãrtilor de texte ale catehismelor, ale manualelor de rugãciuni, ale dictionarelor si enciclopediilor pentru a elimina orice formã de prejudiciere reciprocã; promovarea, în ambele comunitãti, a cunoasterii liturghiilor respective; participarea evreilor si a crestinilor la rugãciuni în comun, servindu-se de Tanas (Vechiul Testament). În acest scop, textele biblice si de rugãciuni vor fi alese cu grijã pentru a se elimina pasajele care se pot preta la controverse, iar pentru rugãciunile în comun va fi preferabil sã se utilizeze alte formulãri decît acelea pe care le comportã în mod obisnuit liturghia[13].

Dacã aceastã actiune este opritã si condamnatã de Bisericã, cu cît mai grav este faptul cã asemenea rugãciuni si formulãri din Vechiul Testament se oficiazã nu cu ereticii, care sunt totusi crestini, ci cu evreii talmudisti, desconsiderînd canoanelor ecumenice si, mai mult, cu binecuvîntarea oficialã a Bisericii! Cît despre revizuirea cãrtilor de texte ale catehismelor, manualelor de rugãciuni etc., în vederea eliminãrii oricãrei forme de prejudiciere reciprocã, aceasta înseamnã schimonosirea credintei crestine în scopul de a fi pe placul mozaismului, adicã al "Sinagogii Satanei", înseamnã a rãstãlmãci Predaniile Sfintilor Pãrinti si a perverti duhul credintei crestine!

În urma initiativelor luate în America Latinã, se constatã cã relatiile dintre Biserica Catolicã si iudaism au devenit, între timp, mai strînse si mai organizate. În decembrie 1970, a avut loc la Vatican o primã întîlnire între reprezentantii Comitetului International Evreiesc pentru Consultãri Interreligioase, membrii Secretariatului pentru Unitate si alti delegati ai Bisericii Catolice. Reuniunea, care a fost inauguratã de cardinalul Willebrands, a studiat un proiect de organizare a raporturilor dintre Biserica Catolicã si iudaism. A fost instituit un Comitet de legãturã, cu cîte 5 membri, ca reprezentanti pentru fiecare din parteneri. De atunci existã o strînsã colaborare între cele douã organisme, desi chiar de la bun început reprezentanta evreiascã a precizat cã toate chestiunile care îi privesc pe evrei si iudaismul au un aspect religios, si deci traditional iudaic[15]. A saptea reuniune a Comitetului de legãturã dintre reprezentanta catolicã si cea evreiascã s-a tinut la Madrid, în 1978, unde s-a discutat legea pentru prozelitismul misionar, votatã de Knesset, la Ierusalim, în acelasi an.

Dar ce legãturã poate avea Hristos cu Antihristul? Cãci atitudinea iudaizantã, adoptatã de Biserica Romei, pune din nou în actualitate cîteva puncte fundamentale programate de Francmasonerie: Misiunea cea mai importantã a Francmasoneriei este sã glorifice iudaismul (revista francmasonicã Symbolisme, iulie 1928). Francmasoneria vrea sã fie Super-Bisericã, Biserica aceea care le va reuni pe toate (Bulletin du grand Orient, nr. 37); Scopul nostru final este distrugerea pentru totdeauna a catolicismului si chiar a ideii crestine (citat din La revelation, Mgr. de Ségur). În vederea distrugerii Catolicismului, gruparea secretã Haute vente urmãreste disparitia puterii temporale a papilor si coruperea Bisericii Catolice[16].

În afara multiplelor rãstãlmãciri dogmatice, cultice, canonice si eclesiastice, care au dus la divergente între Biserica Ortodoxã si cea Romano-Catolicã, în ultima vreme s-au ivit altele noi, grave, care s-au adãugat la cele existente, adîncind si mai mult hotarul despãrtitor dintre cele douã Biserici Crestine.

În situatia tulbure existentã, s-a mers atît de departe cu neîntelegerile si cu opacitatea, încît s-a ridicat si anatema care fusese pronuntatã altãdatã asupra Francmasoneriei. În noaptea de 22 iunie 1971, Biserica Catolicã si Marea Lojã a Frantei au pus capãt unui secol si jumãtate de interdictii, condamnãri si excomunicãri. Opt sute de frati evrei, crestini, musulmani si atei, în frunte cu marele maestru al Marii Loji, serenisimul Pierre Simon, l-au primit cu mare alai, în templul lor de la Paris (Rue de Puteaux), pe monseniorul Daniel Pezeril, consilierul arhiepiscopului de Paris, cardinalul François Marty, care a fãcut împãcarea Bisericii catolice cu Masoneria Marii Loji a Frantei. Iar în 1986, în mod surprinzãtor, papa Ioan Paul al II-lea s-a dus la sinagoga mare din Roma, într-o vizitã oficialã, închipuindu-si cã astfel va putea capta bunãvointa talmudicã. Marele rabin si asistenta l-au primit protocolar, dar rece.

Cunoscutul teolog elvetian Hans Kung, avînd dese confruntãri cu Vaticanul, declarã cã marile rãspunderi ale crizei Bisericii Catolice sunt datorate Romei, cu toate ereziile comise, de la condamnarea lui Galilei si pînã la scandalurile financiare ale Vaticanului. Cît despre pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, el reprezintã pînã în prezent un sold negativ, ce frîneazã miscarea conciliarã si reforma Bisericii[17].

Numai atunci cînd se va smeri trufia papalã si a conclavului sãu ambitios, numai atunci se va putea netezi drumul anevoios al împãcãrii celor douã Biserici sub lumina Duhului Sfînt. Numai atunci vor putea privi si fratii apuseni cu ochi curati si inima fãrã viclesug, ca si Nathanael din Evanghelie, spre fratii orientali care, cu bratele deschise, îi asteaptã de o mie de ani cu nelipsitã rãbdare, pentru ca în aceeasi credintã si în aceeasi dragoste sã înalte rugãciuni de preamãrire lui Dumnezeu, pentru regãsirea lor în Duh si în Adevãr.