Într-o petitie către contele Haller, guvernatorul Transilvaniei, românii din scaunele Sălistei, Miercurii, Sebesului, Orăstiei si Dobrei, declară, în noiembrie 1748, că nu au fost si nici nu vor să fie uniti si aceasta au făcut-o cunoscut si împărătesei printr-o delegatie trimisă. «Dumnezeu stie câte asupriri suportăm si în trupurile si în sufletele noastre din pricina unirii, suferind mari silnicii. Căci nu stim cine ne-a declarat pe noi uniti; noi însă declarăm pe fată că n-am fost uniti. Când s-a introdus unirea în Transilvania la 1701... câte doi oameni din Brasov, Făgăras, Sibiu au făcut cerere cu protest nu ca să nu se introducă unirea în Transilvania, numai ca să nu se facă aceasta cu violentă... Când a venit Ioan Patachi ca episcop (la 1715), ne-am ridicat cu tot districtul nostru si am făcut cerere cu mari rugăciuni să nu fim siliti cu violentă să îmbrătisăm unirea, pentru că noi nu vom îmbrătisa unirea... Venind al doilea episcop, Dl. Ioan Inocentiu Klein, iarăsi ne-am ridicat si cerem să nu fim siliti la unire pentru că noi nu o vom primi... Si popii nostri, fără să stim noi, s-au dus si s-au unit si când noi am întrebat: «domniile voastre v-ati unit?», ei luând pâinea în mâini (Sfînta Cuminecătură), îngenunchind s-au jurat, nu numai pe pâine si pe vin, ci si pe copiii lor că nu sunt uniti. Noi i-am crezut ca unor părinti duhovnicesti ai nostri, dar pe urmă am aflat că ei s-au alăturat unirii. Din cauza aceasta, noi ne-am retras de la ei. Dacă s-au unit, să-si păstreze unirea pentru ei, pe care noi n-o vom păstra, pentru că niciodată n-am fost uniti... Ei au făcut apoi asa fel, ca să fim jefuiti si adusi, în mizerie; căci am ajuns acolo că nu mai suntem în stare să prestăm; contributia luminatei regine si pe lângă aceea nu putem să ne mai ducem viata. Dacă cineva are o vită îsi achită amenda, cine n-are vite», nici vreo altă posesiune, e dezbrăcat de haină. Nemaiavând deloc mijloace, ne-am făcut robi altor natiuni. De aceea suntem siliti să ne refugiem la luminata noastră regină, deoarece totdeauna din porunca si în numele ei ne-au amendat si ne-au supus la bătăi («verberibus affecerunt. nos»), ...nu mai putem suporta asupririle si calamitătile» [3]. Rezultatul cererii către împărăteasă a fost că li s-a cerut tuturor satelor să trimită câte doi oameni la Sibiu, să li se citească un rescript al împărătesei. Citindu-li-se acest rescript în latineste, fără nici o explicare si deci neîntelegând ei ceva, îndată «din porunca celor mai mari, trimisii nostri au fost alungati cu bâtele; cei mai tineri asternîndu-se la fugă deabia au scăpat, cei mai bătrîni, însă, si mai neputinciosi au fost loviti crud. Apoi doi trimisi ai nostri, Ioan Oancea care a dus memoriul la Viena si un altul care l-a însotit, împreună cu opt preoti ai nostri" si cu câtiva laici, au fost luati din casele lor si dusi în lanturi si aruncati în carcera murdară a unei temnite cunoscute si tinuti despărtiti de orice comunicare omenească; am cerut eliberarea lor adeseori, dar orice cerere a fost zadarnică; si pentru că am îndrăznit să facem recurs la Maiestatea Voastră suntem amenintati cu chinuri de moarte; si dacă Maiestatea Voastră nu va binevoi să poruncească eliberarea vietii noastre de chinuri, vom muri bătuti în cap sau cu bîtele» [4].
Într-o altă cerere către mitropolitul din Carlowitz, românii din aceleasi scaune spun: «După aceea s-au supărat popii cei uniti si s-au dus la domni. Si ne-au pârât si au mintit că noi am fost împreună cu dânsii si n-am fost nici vom fi. Si ne-au pus sub birsag si ne-au prins pe noi mai mult decât 300 de oameni, tot fruntea si noi am făgăduit că nu ne vom uni; suntem gata să ne aduceti muierile si copiii si să le tăiati capetele, apoi să stiti Măria Voastră bine că omul nu-i slobod cu trupul dar este cu sufletul. Apoi ne-au slobozit si ne-au pus sub birsag mare-cumplit si sub bătaie». «Apoi au început a prinde popii, de sunt si acuma, prinsi», «în satul Gales, ne-au trimis două cumpănii de neamti de ne chinuiesc si ne căsnesc si de betejeste un om duc neamtii popii cei uniti de-l cuminecă si de moare un om, iară duc neamtii de-i îngroapă, si pătimim de frica neamtilor si de a popilor, si de naste vreun prunc aleargă popii cu neamtii de-l botează cu diasila. Si oare om nu vrea să meargă cu popii cei uniti la biserică îi trage întâi câte 50 de bani, a doua oară câte un florin si merg la cârciumă si-i beau». «Să judeci Prea Sfintia Ta ce vină avem noi, că de câte ori au venit arhierei în Tara Ardealului nu de credinta noastră, fiind uniti, noi totdeauna ne- am apărat si acuma, făcătorii de rău, popii, ne fac o silă cumplită ca aceasta» [5].
Într-o altă cerere către împărăteasa, românii din Ardeal se plâng în august 1750 că din toate satele au fost arestati preoti si credinciosi si nu li s-au dat drumul decât după ce «preotii au prestat jurământ că nu vor mai săvârsi liturghia, cu atât mai putin botezul sau alte slujbe până nu vor trece la unire, iar credinciosii că nu se vor mai plânge la Maiestatea sa din cauza aceasta». Deci însăsi plângerea aducea după sine întemnitarea. «Se poate usor întelege, se spune mai departe în plângere, ce urmări dureroase au provenit din această silă deoarece în curs de 7 ani, rnai multe mii de persoane au murit nebotezate, nemărturisite si necuminecate. Căci îndată ce un preot făcea aceasta, i se con- fiscau toate bunurile, ceea ce a atras după sine, că un mare număr din ei si din noi au fugit în Turcia» (în Muntenia). Credinciosii «sînt hotărâti să-si jertfească trupul si viata si bunurile lor, pentru religia lor» [6]. Într-o cerere din 1755, românii din scaunul Selistei, se roagă mitropolitului din Carlowitz: «Pentru Hristos nu ne vei uita, nici dorirea noastră că suntem dosăditi si legati si bătuti pentru sfânta lege, că acum nu mai stim ce să mai facem de atâtea necazuri si legături si bătăi, prăzi si geruri, care ne-au degerat mâinile si picioarele noastre în legăturile lor, că ce-am pătit înainte, iar de când a venit Aron (episcop unit) toate temnitele le-au umplut de robi preoti si mireni, cari nu s-au făcut din zilele lui Maximilian si Diocletian, împăratii cei tirani, precum face Aron cu protopopul lui acum cu crestinii pentru legea cea grecească» [7]. Într-o altă cerere, adresată mitropolitului din Carlowitz la 4 decembrie 1756, pentru a li se da un arhiereu ortodox, românii din Săliste si din toată marginea de la Brasov până la Dobra spun: «Nu mai avem puteri a răbda răul ce ne cade asupra noastră de la popii cei uniti în toate zilele si supărările, că în toate zilele ne prind la arest si ne căsnesc cum este mai rău, încă ne dau si în mâna biraelor, de ne închid prin temnite. Deci de al lor mare rău ne-am pustiit toti si case si mosii si sedem tot fugiti prin păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniti până la moarte. Mai bucuros moartea vom pafti ca pe ei să ne stăpînească». Ei roagă pe mitropolit să intervină pentru eliberarea delegatilor lor la Viena, popa Mucenic din Sibiel si tăranul Oprea Miclăus, care au fost aruncati în închisoarea Kufstein din Tirol. Cererea a fost zadarnică. Cei doi au murit în temnită [8]. La 26 mai 1757 românii din Ardeal trimit iar patru oameni la mitropolitul din Carlovit, cu o petitie în care spun: «Noi neprieteni înăltatei împărătii n-am fost, ci tot cu credintă am slujit, dar atâta pedeapsă ce ne-a venit nouă pentru legea noastră cea grecească, că nici mai de mult când au fost... împăratii cei răi Maximian si Diocletian, încă nu au fost mai multă răutate pentru lege, cât fac acestia în vremurile de acum cu noi că a venit acea vreme care ne-am dus la mormânturile mortilor si am zis: iesiti mortilor din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii cei uniti si de la domnii tării, ca nu stim ce să mai facem, că nimeni de noi nu-l doare, nici pe domnii cei săsesti, nici pe domnii cei nemtesti, nici pe cei unguresti, că toate temnitele s-au umplut de noi, pentru legea cea grecească, că atâta ne-au prădat cât nu stim cu ce om mai plăti portia împăratului de prada lor». Ei se plâng că judele din Sebes, Werder, a încuiat bisericile din Loman, Răchita, Pianul de Sus si de Jos, Lancrăm, «de stau bisericile fără rugă, că oamenii nu voiesc să asculte slujba popilor uniti» [9].
Într-o altă plângere către acelasi mitropolit se descriu cazuri de arestări de preoti si de tărani ortodocsi din mai multe sate (Săsciori, Sebesel, Jina, Poiana, Tărtăria). Metoda era cam aceeasi pretutindeni: plutoane de soldati intrau noaptea în sat, legau străjile, arestau pe preoti, «îi băteau de moarte» pe preoti si pe preotese, jefuiau tot din case, luau si vitele, apoi plecau cu preotul legat, iar în lipsa lui cu preoteasa, uneori cu copilul mic în brate, cum au făcut cu preoteasa din Deal, al cărei copil a murit degerat pe drum. De obicei se năsteau incidente, căci cei arestati strigau. Aceasta scula tot satul, care alerga la fata locului. Se descărca câte un foc de armă, erau arestati în plus câtiva oameni, care rămâneau cu anii în închisoare si multi mureau în ele. Asa s-a întîmplat în sute de sate în repetate rânduri. În Sebesel, oamenii s-au adunat, iar honvezii văzând că se adună oamenii, «au dat foc asupra oamenilor si au început a da cu baltace si cu chilome în oameni; oamenii văzând că dau în ei au luat pietre si au zvârlit asupra lor si le-a spart capul la doi dintre ei si asa au fugit si ne-au lăsat...». «După aceea a venit felbirăul cu vreo 60 de unguri si a căzut în două zile si le-au dat voie de au mîncat si au băut cât le-a fost voia, după aceea a trimis felbirăul de a mai adus ca la 4—5 sute de oameni si venind aceia, pe acele două sate au legat sapte oameni din Săsciori si cinci din Sebesel si i-a băgat pe toti în lanturi si în câtusi si trimitându-i la temnită în Uioara s-au întâlnit cu multime de oameni si s-au întors îndărăt si iar au mai trimis vreo 60 de oameni în acele două sate si o zi si o noapte au mîncat si au băut si iar au mai trimis 36 de nemti în vinerea Pastilor si a făcut pe oameni cu sila de au luat paste de la popii cei uniati, si cu pustile au stat după ei si au sezut până marti si cere felbirăul gloabă multă de la oameni... La Jina a trimis solgbirăul din Sîngătin în Duminica Tomii 20 de cătane, toată cătana cu o puscă si cu două pistoale si cu sabie, si a tot împuscat si a mâncat ce s-a găsit, tot, că oamenii au fugit toti din sat de frica prinsorilor si ce n-au putut mânca au dus cu ei», în Poiana, după ce au prins un om, în ianuarie, «au tot venit slugile scaunului să prindă oameni mai multi, să-i ducă de acolo si au fugit oamenii toată iarna în pădure ca vai de ei». La Schitul Cioara venind «12 unguri» să prindă pe călugăr si acela fugind în pădure, «s-a suit pe Sfântul altar si au început a-l descoperi si a-l strica si au doborît acoperisul si peretii» [10]. Călugărul care a fugit era Sofronie care va deveni peste doi ani căpetenia răscoalei religioase antihabsburgice din Transilvania.
La 1745, în raportul renegatului român Petru Dobra, care făcea eforturi disperate să mentină unirea, se spune: «dar poporul nu mai cercetează nicăieri bisericile si oamenii nu mai mor, ci pier ca vitele si se îngroapă fără luminare si fără cruce» [11]. Românii din Răsinari declară la o anchetă din aprilie 1745, după ce tot poporul venise la Sibiu ca să protesteze împotriva trimiterii lui cu forta la preotii uniti «că ei mai bine se lasă omorâti cu totii, ori se împărtăsesc în loc de pasti cu muguri de stejar, decât să meargă la biserică o dată cu preotii uniti» (Protocolul magistratului din Sibiu, sedintele din 19, 21, 22 si 27 aprilie si din 11 iunie 1745). Se întelege că interventiile necontenite ale armatei habsburgice pentru arestarea preotilor si a fruntasilor ortodocsi provocau adeseori si actiuni mai hotărîte din partea poporului pentru a apăra sau elibera pe cei arestati, în comitatul Hunedoara, unde după 1744 n-a mai rămas nici urmă de uniatie, arestând soldatii trei tineri trimisi de niste sate la sfintire în Tara Românească, trei sate au atacat pe soldati si au scos din mâinile lor pe doi din cei trei tineri [12]. În comitatele Mures si Tîrnava Mică, ca de altfel aproape pretutindeni, poporul alunga nu numai din biserici, ci chiar si din casele lor si din sate pe preotii uniti [13]. Se întelege că aceasta provoca alte interventii ale armatei imperiale, alte arestări si alte actiuni de apărare din partea poporului. Ortodocsii români mureau în toate părtile ca martiri pentru credinta lor, fie împuscati sau spînzurati, fie în bătăi si în temnite, însăsi împărăteasa Maria Tereza trebui să recunoască în rescriptul din 1760 că «multimea a fost tratată în acel principat al nostru cu moartea si cu alte mijloace de cruzime pentru religia neunită de rit grec» («Penetravit ad aures nostras plebem in illo principatu nostro Graeci ritus non unitorum causa religionis nece et allis cruentis mediis tractari») [14]. Transilvania întreagă era în fierbere continuă si crescândă. Aceste tulburări continue din aproape toate satele, întîlnirile celor trimisi de diferite tinuturi cu jalbe pe la Viena si Carlowitz, concentrarea a sute si mii de credinciosi din toate părtile prin închisori, i-au dus pe credinciosi la ideea unei actiuni comune solidare. Deocamdată, de pe la 1755, au început să se tină adunări («conventicole») cu sute de delegati din numeroase sate, când într-un sat când într-altul. Popa Cosma din Deal, popa Ioan din Aciliu, popa Ioan din Sadu sunt pe rând organizatorii lor. Din aceste adunări trimit memorii, stabilesc măsuri de actiune comună. De la aceste adunări se ajunge la 1760 la «răscoala» lui Sofronie. Călugărul Sofronie de la Cioara, după ce a fost alungat din schitul lui si schitul dărâmat de armată, a început să cutreiere satele Hunedoarei si să trimită proclamatii în diferite părti, cerând să se adune cu totii pe la autorităti si să ceară libertatea de credintă, înainte de Crăciunul anului 1759 el a fost arestat si aruncat în temnita din Bobâlna. La 12 februarie 1760 vreo 500—600 de oameni din Zarand si din tinutul Abrudului, al Orăstiei, al Hunedoarei năvăliră noaptea împărtiti în trei cete, din care una sub conducerea protopopului din Săliste, au atacat temnita din Bobîlna, au eliberat pe Sofronie, iar pe straja-mesterul care a încercat să-i oprească l-au lovit cu topoarele în piept si în spate. Dimineata poporul a intrat în biserica din Rapolt, ca să-i multumească lui Dumnezeu că le- a ajutat să scape pe călugărul lor. Era un preludiu al revolutiei. Sofronie se duce în Zarandul apărat de munti si rezultatul actiunii lui printre moti îl vedem într- un memoriu adus în mai 1760 de o delegatie de tărani Congregatiei nobililor din judetul Hunedoara, adunată la Deva.
In memoriu se spunea, îmbinîndu-se respectul cu hotărîrea: «Dacă vreti să scoateti de la noi ceva, sub cuvânt de contributie, ori altă trebuintă a Principatului, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim până când trăim. Toate neamurile îsi au legea lor si trăiesc în pace în legea lor... Iar noi suntem prigoniti neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne dati pace ca să ne odihnim? De ce să dăm unitilor bisericile, pe care bietii de noi le-am zidit cu cheltuiala si cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii!... Prea deajuns ne-am rugat cu toată cuviinta si n-am primit nici un răspuns... Măriile Voastre, nici noi nu suntem ca vitele, cum credeti, ci avem Biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite ca să rămână goale, si nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo si să nu rămână goale! [15].
În acelasi timp Sofronie tine adunări mari în Zlatna, Abrud, Cîmpeni, poporul e continuu mobilizat în jurul lui, urmîndu-l dintr-o localitate într-alta. Scopul miscării lui Sofronie era să înscrie pe toti ortodocsii într-o listă în vederea cererii unui episcop ortodox pe seama lor, cum se ceruse si în «adunările» mai mici de până acum. Arestat în august 1760 de un detasament de soldati, e scăpat la portile Zlatnei de mai multe mii de oameni, îndată după aceea, între 10 -15 august 1760 Sofronie tine un mare sinod la Zlatna, în care se formulează un memoriu către împărăteasa Maria Tereza si către guvernul din Transilvania. Sinodul, alcătuit din multi preoti si mii de credinciosi, cere: libertatea pentru români de a-si practica credinta strămosească, plecarea episcopului unit Petru Aron ca să nu mai stăpânească nici el, nici popii uniti peste popor, iar în locul lui să li se dea episcop ortodox; restituirea bisericilor si sesiunilor parohiale ortodocsilor; eliberarea tuturor celor arestati din cauza credintei; scoaterea din Transilvania a popilor uniti, care sunt pricina tuturor tulburărilor si care sunt niste mincinosi deoarece către catolici jură că sunt catolici, iar către români «că nici nu cred nici nu mărturisesc unirea».
Dacă nu li se va împlini cererea, e de temut că poporul nu va mai suporta necazurile, dragostea de popoare se va tulbura si vor fi răscoale în toată tara. Miscarea s-a întins ca fulgerul în toată Transilvania. Episcopul Petru Aron a scăpat numai fugind la sediul comandantului militar din Sibiu de răzbunarea poporului, care năvăli în august 1760 din toate părtile asupra Blajului, cerând pe prigonitorii lui. Din tabăra de la Zlatna, poporul îi trimite într-o scrisoare tot dispretul acestei unelte a politicii străine: «Ca să întelegi mai limpede ca de când ne cârmuiesti aproape că ne-ai prăpădit, dacă vei încerca din nou, unul din noi trebuie să piară», îi cere socoteală pentru prădarea bisericilor, si de luarea antimiselor în faimoasele lui vizitatii. Dacă nu le va restitui, îl vor căuta chiar si acasă «pentru ca să vedem ce fel de vlădică esti... dusman al legii «grecesti, pe care cauti s-o nimicesti ca împăratii păgîni» [16].
O vreme Sofronie se miscă suveran în toată Transilvania, păzit peste tot de o gardă de 150 de oameni, căci în Transilvania nu erau suficiente trupe pentru a înnăbusi miscarea. Totusi ea nu s-a transformat în revolutie sângeroasă, căci Sofronie tinea miscarea în frâu. Pe ziua de 14 februarie 1761 Sofronie a convocat un mare sinod la Alba Iulia, la care au participat preoti ortodocsi, cu câte trei reprezentanti din fiecare sat, într-o hotărâre de 19 puncte, sinodul cere guvernului transilvănean iarăsi libertatea religiei ortodoxe, episcop ortodox, restituirea bisericilor si bunurilor către ortodocsi, eliberarea celor arestati etc.
b) Speriată de această miscare, Curtea din Viena trimite în primăvara anului 1761, în Transilvania, pe generalul Bucow, cu trupe numeroase. În acelasi timp satisface cererea românilor pentru un episcop ortodox si după 60 de ani de la desfiintarea Mitropoliei Ortodoxe le numeste ca episcop pe Dionisie Novacovici, vlădica sârbesc de Buda. Amândoi acestia vor avea să îndeplinească munca de pacificare a românilor. La început Bucow promite românilor împlinirea doleantelor lor. Dar după ce poporul se linisteste si se duce pe la vetre, generalul începe o actiune de represiune si mai cruntă si mai sistematică decât cele anterioare. El a ordonat la 9 aprilie o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat până la l aprilie 1761 contra uniatiei sau nu s-a declarat contra ei si care din ei revin acum asupra declaratiei împotriva uniatiei, pentru a atribui bisericile si sesiile lor majoritătii. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din functionari subordonati generalului, asistati de către doi preoti uniti. Deci comisiile erau lipsite de impartialitate. Preotii uniti uzau de tot felul de mijloace pentru a determina măcar câtiva oameni să se declare pentru uniatie. Asa în Ighiu, unde tot poporul s-a declarat contra uniatiei, preotii uniti au convins pe o rudă a lor, să se declare unită. Cu toate acestea, aproape pretutindeni poporul român s-a declarat ortodox.
Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinta bunurilor bisericesti si să refuze a atribui ortodocsilor bisericile si bunurile bisericesti, pe motiv că religia ortodoxă nu e recepta, ci numai tolerată. Aplicarea acestei măsuri întâmpina însă în unele părti greutăti, în Ocna Sibiului, în Săliste, în Sadu, de exemplu, românii declarându-se toti ortodocsi au refuzat să împlinească ordinul de a preda totusi biserica preotilor uniti. A trebuit ca companii de soldati să le ia biserica si s-o predea episcopului Petru Aron, iar pe fruntasi să-i aresteze si să-i supună la bastonade în piata Sibiului, în 6 iulie 1761 în prezenta celor doi episcopi, Petru Pavel Aron si Dionisie Novacovici, generalul Bucow personal a luat cheile ambelor biserici din Alba Iulia de la ortodocsi si le-a dat unitilor. După aceasta ambii episcopi slujiră liturghia, Petru Pavel Aron în biserică fără nici un credincios, Dionisie Novacovici în grădina casei unde locuia, având asa de multi credinciosi, încât multimea n-a încăput nici în grădina, nici în piata publică [17].
Generalul Bucow a procedat si la represiuni numeroase. Petru Pavel Aron apărea acum din nou în diferite părti în convoiul generalului. La Cuzdrioara, lângă Dej, fiind trimisă o trupă de soldati să aresteze niste preoti ortodocsi si poporul smulgând pe cei arestati din mâna soldatilor, generalul Bucow a trimis acolo pentru represiune trei companii din Turda, 100 de soldati din Cluj si o companie de dragoni. În raportul către împărăteasă, Bucow scrie la 8 septembrie 1761: «La atac s-a distins căpitanul baron Cavallence din dragoni care a împresurat satul cu atâta precautie cu trupa sa, încât nici unul din cei ce au voit să se refugieze n-a reusit să răzbată. Conducătorii au fost arestati si judecati pe loc si anume doi la moarte prin streang si doi la serviciu militar pe viată» [18]. Bucow se gândea să folosească si pe episcopul Dionisie Novacovici mai mult pentru a tine în frâu miscarea pentru Ortodoxie, care de altfel ameninta cu nimicirea întreaga uniatie. Generalul recunoaste la 6 mai 1761, într-un raport către împărăteasă, că niciodată «n-a lucrat asa de tare»: «Vă rog să-mi permiteti să introduc pe episcopul Dionisie peste tot în principat... si anume cât mai repede, ca sa pun capăt dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei căpetenii spirituale, care apoi să tină în ordine pe supusii săi si în special să se opună autoritătii mereu crescânde a lui Sofronie în acest popor; este cu adevărat timpul ca să se procedeze asa, căci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele întrebuintate, pe care eu desigur nu le crut si de care poate si trebuie să dea mărturie întreaga tară, căci asa de tare si greu («so hart und schwer») n-am mai lucrat niciodată, aceasta trebuie să o recunosc». El cere aprobarea să continue la fel, «altfel totul este zadarnic» [19].
Însusi episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit de măsurile generalului, când acesta cu un cinism revoltător a declarat că va extermina pe toti românii din tinutul Bistritei, fiindcă nu voiau să primească uniatia. «M-am cutremurat la propunerea Excelentei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaseze un corp de 2000 de soldati regulati, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toti, fără a-i distinge pe cei vinovati de cei nevinovati» [20]. Iar unitul Baritiu spune: «Cu privire la propagandă si prozelitism, Bucow, ca si cum s-ar fi aflat într-o tară străină, si el are o procedură ca într-o bătălie cruntă» [21].
De aceea, pe drept cuvânt s-a putut spune că adevăratul întemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile si cu dragonii săi. Dacă până la Bucow românii nu putuseră să fie siliti să accepte uniatia, «comisia de dezmembrare» care lucra la Sibiu sub presedintia lui Bucow, pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, a înscris acum samavolnic pe o parte din ei ca uniti, iar generalul i-a tinut cu forta în uniatie. În acest scop el a uzat de procedee foarte bizare si discretionale. Am văzut că comisiile de anchetă care au lucrat în aprilie si mai 1761 aveau să înscrie pe toti cei care se declaraseră până la l aprilie 1761 contra unirii, sau nu se declaraseră si care voiesc acum să redevină uniti. Desi românii s-au declarat împotriva uniatiei, asa-numita «comisie de dezmembrare» care lucra la Sibiu a înscris cu de la sine putere ca uniti pe toti românii din tinuturile unde miscarea lui Sofronie, pentru înscrierea în listele celor ce nu voiesc să fie uniti, nu se întinsese, desi ei niciodată nu fuseseră uniti. In judetul Bistrita preotii uniti au reusit să momească zece români slabi de caracter care să declare, fără nici o împuternicire, si să jure că toti românii din judetul Bistrita voiau să tină de Biserica unită. Pe baza aceasta, comisia de dezmembrare de la Sibiu a înscris toate cele 47 de comune din Bistrita ca unite, dând astfel o cincime din contingentul total al uniatiei din întreg Ardealul, în zadar a protestat poporul în mod public, împotriva acestei înscrieri, comisia a refuzat să-l asculte. Populatia s-a revoltat, dar revolta a fost înecată în sînge [22].
Împărăteasa l-a felicitat pe Bucow că a întărit prin aceasta granita către Moldova, alipind la uniatie 4508 familii [23]. Cu toate aceste mijloace nemaipomenite, Comisia de dezmembrare a trebuit să înscrie marea majoritate a poporului român ca ortodoxă. În judetul Alba au fost înscrise ca ortodoxe 14630 familii si ca unite 3134. În cele mai multe din cele 223 comune, câte un număr de peste 100 familii a trebuit să fie înscrise ca ortodoxe si numai 6—20 ca unite. Vreo opt comune cu 1233 familii au fost făcute dar gratuit uniatiei, probabil, pentru că nu se înscriseseră pe listele ortodoxe înainte de aprilie 1761. În domeniul fiscal al Zlatnei, 3978 familii au fost înscrise ca ortodoxe si numai 92 ca unite, în procente 98% ortodocsi si 2% uniti, în zadar a năvălit asupra lor generalul cu trei armate să-i înmoaie. Motii s-au tinut dârzi. În judetul Cojocna au fost înscrise ca ortodoxe 11324 familii, iar ca unite 1221 familii, deci vreo 10%. În judetul Tîrnava au fost înscrise 5608 familii ca ortodoxe si 947 ca unite. În judetul Turda au fost înscrise 9220 familii ca ortodoxe si abia 964 familii ca unite. În judetul Zarand nu s-a găsit nici măcar un suflet care să îmbrătiseze unirea. Comisia a decretat cu de la sine putere, ca patru comune să rămână unite, cu 208 familii (Lunca, Cărăstau, Birtin, Tătărăsti).
Cu toate acestea în judet au rămas pentru cei 97 % ortodocsi, 36 de preoti, iar pentru cei 3% uniti 38 de preoti. Proportia a fost cam aceeasi peste tot. În judetul Crasna tot poporul si toti preotii s-au declarat pentru Ortodoxie, cu exceptia unei singure familii, în Nasfalău. În districtul Chioarului, au fost înscrise 3607 familii ortodoxe si 1005 familii unite. În Făgăras au fost înscrie 5344 familii ortodoxe cu 145 preoti si 472 familii unite cu 107 preoti. Cifra unitilor reprezintă de-abia 8%. În scaunul Brasovului nu s-a găsit nici o familie unită, în scaunul Sibiului s-au înscris 6805 familii ortodoxe cu nici un preot, iar unite 289 familii cu 105 preoti. În scaunul Miercurea au fost înscrise 1403 familii ortodoxe cu nici un preot si 67 familii unite cu 14 preoti. O situatie asemănătoare în scaunele de Cohalm, Nocrich, Cincul Mare, Orăstie, Sebes. Pentru judetul Dobîca, comisia, după ce a revizuit cele două conscriptii, a episcopului unit si a administratiei, a înscris 8705 familii ortodoxe si 2654 familii unite. Cele 23% obtinute aici în mod exceptional de uniatie se datoresc probabil faptului că 20 de comune întîrziaseră să se înscrie împotriva unirii până la l aprilie 1761. În judetul Hunedoara comisia de dezmembrare a înscris 14895 familii ortodoxe si 3973 familii unite. Cifra de 55 comune curat unite, majoritatea din părtile Hategului, fată de cele 93 curat ortodoxe, pare suspectă, stiută fiind lupta pentru Ortodoxie din acest judet. Când Iosif al II-lea a dat cetătenilor libertate de a se declara pentru religia care voiesc, românii din tinutul Hategului au fost cei dintâi care s-au lepădat de unire, până s-au luat noi măsuri pentru a se salva acolo uniatia. În Solnocul inferior comisia a înscris 10195 familii ortodoxe si 2491 familii unite, iar în Solnocul de Mijloc, 5668 familii ortodoxe si 411 unite. Rezultatul general al dezmembrării este următorul: din 152886 familii de români, 127712 au fost înscrise ca ortodoxe, iar 25174 ca unite. Deci cu toate pedepsele si înselăciunile de-abia au putut fi smulse pentru uniatie 20%. Din acestea un număr de 2238 reprezintă familiile preotilor uniti, în vreme ce numărul preotilor ortodocsi e de-abia de 1380 [24].
Generalul Bucow a luat toate măsurile ca cei înscrisi acum ca uniti să nu mai poată reveni la Ortodoxie. Prin aceasta el a devenit întemeietorul real al uniatiei în Ardeal si al dezmembrării religioase a poporului român. După ce iezuitii împreună cu Curtea de la Viena au creat prin făgăduieli si presiuni ierarhia unită si cadrul preotesc al uniatiei, acum generalul Bucow i-a dat si un contingent de credinciosi. Acest contingent va mai fi mărit ulterior prin alte presiuni si manevre. Contemporanul Halmagy însemnează la 16 iunie 1763 despre persecutiile care au continuat si după «dezmembrare» să fie exercitate asupra românilor ce s-au declarat ortodocsi: «Preotii uniti umblă cu soldatii, bat pe românii care nu sunt uniti; acestia fug în munti, dar de lege nu se lasă (exemplul a 6 sate din tinutul Bistrita), întrebati ce e unirea, ei zic că nu stiu. Ce credeti? «Ca cei din tară», răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică) [25].
Un mijloc de a face pe români să accepte uniatia a fost înfiintarea regimentelor grăniceresti în Bistrita-Năsăud si în sudul Transilvaniei. În raportul său, generalul Ziskovici recunoaste că tăranii români nu sunt dispusi să se înroleze în unitătile grăniceresti, deoarece se tem că vor fi siliti să îmbrătiseze unirea. El propune deci să fie folosit si episcopul unit pentru a ajuta pe ofiterii imperiali. Sprijinul solicitat li s-a dat cu mare zel. Preotii uniti au promis tăranilor «cerul si pământul» dacă vor deveni grăniceri. Dar tăranii nu s-au lăsat amăgiti. Au preferat să sufere bătăi zile în sir, în piata Sibiului, decât să accepte. Tăranii refractari militarizării au fost strămutati în sate depărtate. Multe familii au trecut în Tara Românească. În Tohan n-a rnai rămas decât un singur om. Tăranilor care au refuzat militarizarea li s-au luat pământurile. Cei ce au primit militarizarea a trebuit de fapt să primească si uniatia [26]. Nenumărate cruzimi s- au exercitat în comitatul Bistrita, cu acest prilej [27].
Actul de dezmembrare al generalului Bucow de la 1761, prin care a înscris cu sila un număr de români ardeleni ca uniti, a dat Bisericii Unite o existentă stabilă, prin faptul că nu s-a mai permis acestora să părăsească uniatia. Dar aceasta era numai un fundament pe care creatorii uniatiei si uneltele lor la conducerea Bisericii Unite urmăreau alte două tinte mult mai pretentioase: a) să mărească continuu numărul credinciosilor acestei Biserici până la încadrarea tuturor românilor ortodocsi din Transilvania; b) Să-i catolicizeze treptat si să-i rupă de românii din Principate. Înfiintarea regimentelor de granită a fost numai unul din mijloacele prin care Imperiul habsburgic a mărit numărul credinciosilor uniti. Guvernul austriac recurgea continuu la alte mijloace în acest scop, iar episcopii de la Blaj treceau chiar peste mijloacele recomandate de Viena habsburgică, cu consimtirea acesteia. Atât preocuparea continuă a Guvernului austriac de a mări numărul credinciosilor uniti până la desfiintarea totală a ortodoxiei ardelene, cât si actiunea episcopilor uniti în directia aceasta se constată din toate documentele oficiale austriece referitoare la Transilvania, după 1761. Datorită acestor mijloace, o conscriptie a ortodocsilor de la 1766, prezintă numărul acestora scăzut de la 127.712 familii, cât erau în 1761, la 105.909 familii. Scăderea aceasta o explică comisia ardeleană care a făcut conscriptia, fie prin treceri la unire, fie prin emigrări [28]. Dintre mijloacele prozelitiste folosite de episcopul unit Atanasie Rednic, mentionăm plângerea românilor ortodocsi din comunele Cergăul Mare, Ciufud, Vezea, Spătac si Mănărade, de pe domeniul episcopiei blăjene. Conform acestei plângeri ei au fost supusi la bătăi crunte, unele mortale, pentru a îmbrătisa unirea. Parohii ortodocsi din aceste comune au trebuit să fugă prin alte sate.
Guvernatorul Transilvaniei, voind să salveze aparentele unei relative moderatii, scrie în urma acestei plângeri episcopului unit, îndemnându-l, asa cum l-a mai admonestat si în anii trecuti, prin adrese si în particular să se abtină de la violente contra iobagilor în chestiune, silindu-se, pe cât se poate, să-i dispună la uniatie prin mijloace blînde [29]. Dar împărăteasa la 1768 dăruieste, în urma referatului iezuitului Delpiri, episcopului Rednic 10.000 florini, ca un premiu pentru succesele obtinute în propagarea uniatiei [30]. Murind la 8 decembrie 1767, episcopul administrator ortodox al Transilvaniei Dionisie Novacovici, averea lui a fost dată de autoritătile de stat, o parte Seminarului din Blaj, alta orfelinatului romano-catolic din Sibiu. Guvernatorul Transilvaniei, O'Donel, s-a sfătuit cu episcopul romano-catolic, cu cel greco-catolic si cu cei doi consilieri catolici din guvernul transilvănean, constituiti într-o comisie, în privinta numirii unui succesor al lui Novacovici. Episcopul unit cerea să nu se mai numească un alt episcop ortodox, ci românii ortodocsi să-i fie supusi, cu sila, lui. Toti ceilalti membri ai comisiei au fost contra acestei solutii extreme, spunând că românii ortodocsi ar fi împinsi la disperare dacă ar fi supusi prozelitismului brutal al episcopului unit. Episcopul romano-catolic Bajtay răspunse la cele 5 întrebări ce i s-au adresat astfel:
1. E adevărat că românii transilvăneni emigrează, dar crede că cifrele care se dau sunt exagerate.
2. E adevărat că episcopul unit caută să aducă pe neuniti cu forta la uniatie.
3. În privinta mijloacelor de promovare a uniatiei, episcopul Bajtay propune, pe lângă altele, trimiterea copiilor de uniti si neuniti la scolile romano- catolice. El recunoaste că teoretic măsura aceasta silnică n-ar fi de recomandat, dar dacă se are în vedere că în Valea Rodnei impunerea silnică a uniatiei prin militarizarea granitei a dat rezultate bune, măsura ar trebui totusi admisă.
4. În chestiunea dacă nu cumva e o silnicie obligarea ortodocsilor ca la vizitatiile episcopului si protopopilor uniti să-i primească în bisericile lor si să le asculte predicile, Comisia decide că nu e silnicie, căci ortodoxul e liber, după ascultarea predicilor să rămână în credinta sa. Fără obligarea ortodocsilor de a asculta aceste predici, cum ar fi putut înregistra episcopul unit atâtea succese în răspîndirea unirii?
5. În acelasi timp comisia discută problema dacă pot fi pedepsiti ca apostati cei ce părăsesc uniatia. Patru rescripte imperiale prevedeau pentru cei ce treceau de la catolici la protestanti si de la uniti la ortodocsi, pedeapsa egală cu cele pentru înaltă trădare: pierderea capului si a tuturor averilor [31].
Comisia teoretic socoteste că n-ar trebui pedepsit ca apostat cineva care a îmbrătisat o religie fără să o cunoască, cum se întâmplă cu românii care îmbrătisaseră uniatia. Deci ar trebui ca mai întâi nici un român ortodox să nu fie înscris în uniatie înainte de a fi instruit. Considerând însă ignoranta românilor în privinta dogmelor romano-catolice, inclusiv a clerului unit, pretentia aceasta ar face imposibilă pe multă vreme orice răspândire a uniatiei. Solutia dată de comisie este deci să se considere apartenenta la uniatie perfectă dacă a fost perfectă forma trecerii. Episcopul unit va avea deci grija ca trecerile la uniatie să fie făcute în fata unui asesor de la judecătorie si cei ce primesc uniatia să facă o cruce în fata numelui lor dat fiindcă multi nu stiu scrie, atrăgându-li-se atentia că nu mai pot reveni asupra trecerii [32].
În felul acesta ei vor putea fi pedepsiti ca apostati, dacă vor părăsi uniatia. Era o sofisticărie stil scolastic, care permitea autoritătilor habsburgo- catolice să ocolească principii de umanitate elementară: încadrarea cuiva în catolicism, fără convingeri religioase si pedepsirea lui ca apostat dacă îl părăseste. Dar dacă oamenii erau adusi la uniatie fără o convingere religioasă, cu ce argumente puteau fi adusi? Desigur cu promisiuni, sau cu amenintări. Am văzut că Atanasie Rednic primea 10.000 de florini pentru convertirile făcute. Banii trebuia împărtiti «convertitilor». Cazuri de acestea întâlnim necontenit în timpul ulterior. Aceasta era plata celor ce se lăsau convertiti; celor ce nu se lăsau convertiti li se puneau în fata tot felul de persecutii. Mai trebuie mentionat si faptul că credinciosii ortodocsi nu erau atât de ignoranti în ce priveste credinta Bisericii lor si a deosebirii ei de cea papistasă, căci nu erau atât de ignoranti preotii ortodocsi, care îi instruiau. Călugărul Visarion combătea primatul papal cu argumente foarte serioase, pledând pentru întâietatea patriarhului de Ierusalim. Iar într-o discutie de 4 zile, purtată, la ordinul guvernatorului Haller, în Făgăras, între preotii ortodocsi si protopopul unit Vasile, în iulie 1745, pe tema primatului papal, cel din urmă a pierdut jocul [33].
Pe de altă parte credinciosii ortodocsi erau obligati să asculte continuu predicile episcopului, ale protopopilor si ale teologilor si preotilor uniti, care desigur constau mai ales din promisiunile sau din amenintările amintite. Cu argutii scolastice, cei ce dispuneau de soarta poporului român, îsi linisteau constiinta cu recunoasterea teoretică a unor principii superioare, convingându-se în acelasi timp că practic sunt siliti să le calce «ad majorem gloriam Dei», mai bine zis «domini terestris». Pedeapsa pentru apostasie nu era decât în rare cazuri moartea, ci închisoarea, care adeseori se prelungea până la moartea «apostatului». La închisoare se adăugau si alte mijloace de coercitie fizică. Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte a lumii, practica mijloacelor inchizitiei. Forurile din Viena habsburgică voiau totusi să-si ascundă în sac ghiarele de pisică crudă. Cancelaria transilvană din Viena propune la 17 iunie 1771 să se trimită guvernatorului Transilvaniei Ausperger un rescript, prin care să-i ordone să comunice prim-pretorilor să nu-i aresteze pe cei ce părăsesc unirea imediat, ci întâi să le trimită pe cap un preot unit sau catolic din cei mai zelosi si mai dibaci, care timp de 3 săptămîni să-i tot îndemne să revină asupra gândului de a părăsi unirea si de abia dacă încercarea aceasta esuează, să fie arestati, dar nu pe motivul fătis că nu vor să fie uniti, ci sub pretextul vreunui delict civil, în temnită preotul să continue cu lămuririle lui alte 3 săptămîni si de abia în cazul că nici asa nu revin asupra intentiei lor, să fie lăsati în temnită fără termen. Dar curtea imperială a întârziat până în 1779 să dea un rescript în acest sens. Iar în acel an dând un asemenea rescript, cancelaria aulică ungară a remonstrat împotriva lui, arătând că alte hotărâri anterioare au stabilit că ignorarea religiei părăsite nu scuteste de pedeapsa integrală pe un apostat. Urmarea a fost că s-a aplicat, de la caz la caz, când pedeapsa deplină pentru apostasie celor ce părăseau unirea, când cea mai blândă descrisă mai sus [34].
Comisia transilvană după ce a discutat toate problemele amintite, s-a pronuntat în chestiunea dacă trebuie dat un urmas episcopului administrator ortodox Dionisie Novacovici, în următorul fel: Dacă s-ar lua în considerare exclusiv scopul desfiintării Ortodoxiei în Transilvania, n-ar mai trebui să i se dea lui Dionisie Novacovici un succesor. Dar dat fiind că în acest caz românii ortodocsi ar emigra în număr si mai mare, e mai bine ca acesti eretici să fie smulsi de rătăcire pe altă cale, printr-o activitate si mai zeloasă a clerului. De fapt, românii ortodocsi nemaiputind suporta persecutiile religioase din acel timp, emigrau în tările române cu zecile de mii. Călugărului Sofronie i-au urmat în Muntenia, un număr asa de mare de români, că au populat vreo 50 de sate.
La 1773, emigrările luau astfel de proportii, că românii din Principate strigau; Toată Transilvania vine la noi!Un raport consular din vremea aceasta arată că 23 de sate din comitatul Bistrita au emigrat în Moldova cu 24 000 de familii [35]. În fata acestei stări de lucruri comisia transilvană propune: «Drept aceea să nu li se dea neunitilor ardeleni episcop propriu, ca să nu ne legăm mâinile în privinta propagării viitoare a unirii, ci numai administrator episcopesc ad bene placitum principi si fără a-i acorda un timp mai lung ... Mai trebuie să se aibă în vedere la alegerea administratorului ca el să nu fie nici zelos, nici prea abil apărător al religiei, să fie însă devotat curtii imperiale si să ofere garantia că va urma bucuros instructiunile ce i se vor da si astfel nu va pune piedici în calea unirii», «În acest chip s-ar putea satisface si dorinta arzătoare a poporului (de a avea un episcop) si s-ar putea asigura si progresul unirii, «numai episcopul si clerul unit să stie profita cu zel de împrejurările create». Se mai propunea să nu se dea voie episcopului administrator să ia contact cu preotii decât cu aprobarea guvernului [36].
Ortodoxia ardeleană trebuia strangulată în întregime, chiar cu ajutorul episcopului administrator ortodox. Un asemenea episcop trebuia admis pentru a se salva aparentele unei oarecare libertăti religioase pe seama Ortodoxiei. La propunerea comisiei a fost numit în 1768, ca episcop administrator ortodox Ioan Gheorghevici, episcop de Vîrset, cu indicatia să rămână la sediul episcopiei lui si să meargă numai câteodată vara în Transilvania, când poporul e ocupat cu muncile agricole. Dar întrucât Gheorghevici nu a putut veni în Transilvania, căci în noiembrie 1768 a fost instituit ca administrator mitropolitan, apoi ca mitropolit la Carlovit, la 1771 a fost numit ca administrator episcopesc în Transilvania, Sofronie Chirilovici, staretul mânăstirii din Grabat [37]. Acestuia i s-au dat cam aceleasi instructiuni ca si lui Ioan Gheorghevici [38].
Aceleasi îngrădiri i se vor impune mai târziu si episcopului Vasile Moga. Dar lucrurile n-au evoluat după aceste rafinate planuri. Cu venirea împăratului Iosif II la tronul imperial, se instaurează, deocamdată cel putin pentru un scurt timp, o eră mai blânda. La 8 noiembrie 1781, noul împărat emite edictul de tolerantă, prin oare este abolită pedepsirea ca apostati a celor ce părăsesc uniatia. Unitul Barit a putut scrie pe drept cuvînt: «Una stim sigur, că românii neuniti din Transilvania, după acea interventiune a Rusiei (de la 1750), au fost maltratati si persecutati tot ca mai înainte până la Iosif al II-lea» [39]. Cît de putin acceptată sufleteste a fost uniatia chiar de tăranii militarizati, o dovedeste faptul că după 8 noiembrie 1781, când împăratul Iosif al II-lea dă edictul de tolerantă, acestia revin în masă la Ortodoxie atât în comitatul Făgărasului, cât si în tinutul Hategului. A trebuit să se pună în aplicare din nou o multime de presiuni si de viclesuguri, pentru ca unii din ei să fie împiedicati să persiste până la capăt în hotărârea lor de a reveni la «legea românească», între altele cei ce declarau că vor să părăsească uniatia, trebuia să asculte o catehizatie de 6 săptămâni de la preotii uniti [40].
Ierarhia uniată a continuat si în prima jumătate a secolului al XIX-lea să rupă un număr considerabil de ortodocsi, cu metodele obisnuite de silnicie sau de amăgire. În ce priveste celălalt scop, al catolicizării, episcopii uniti, numiti totdeauna de către curia papală dintre cei mai servili închinători ai papalitătii, au urmărit realizarea lui în mod treptat si cu o tenacitate neîntreruptă. Cei mai de seamă fruntasi ai unitilor, când au început să vadă că habsburgo-catolicismul urmăreste acest al doilea scop si nu rămâne fidel promisiunii de la 1700 de a nu se atinge de legea românească si de independenta Bisericii Române din Transilvania, au reactionat cu putere, dând glas simtirii românesti a lor si a poporului român, în lupta pentru apărarea continutului spiritual traditional si pentru independenta Bisericii Române, s-a angajat cu toată hotărârea mai întâi însusi episcopul Inocentiu Micu Clain si după el cei trei fruntasi ai Scolii ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior. Dar toti episcopii uniti care au urmat lui Inocentiu Micu si o tot mai mare parte din teologii uniti de după cei trei fruntasi ai Scolii ardelene, au continuat cu stăruintă opera nefastă a catolicizării. Poporul român, în general, a rezistat acestei actiuni, împreună cu alti fruntasi intelectuali ai lui. Dar ierarhia unită a continuat si ea opera ei de catolicizare, folosind metoda rafinată a introducerii elementelor de credintă, de cult, de disciplină catolică în viata Bisericii unite si a credinciosilor români uniti, încetul cu încetul, pas cu pas. Credinciosii români uniti trăitori în vecinătatea fratilor ortodocsi au rezistat mai deplin; cei din părtile mai depărtate de masele ortodoxe, nemaiavând în cultul si în spiritualitatea ortodocsilor modelul viu al traditiei lor, au fost dusi pe neobservate pe această linie a distantării spirituale de fratii lor ortodocsi. Prăpastia spirituală, de limbaj, de practici religioase, între uniti si neuniti se săpa tot mai adînc. În 1948 ea era destul de progresată si ameninta să progreseze până la o diferentiere totală, dacă n-ar fi venit, prin hotărârea clerului si credinciosilor uniti care vedeau pericolul care îi amenintă, reîntregirea bisericească din acel an.
[1]Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. II, p. 249, 254.
[2]Textul latin la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. I, Anexa 2 si 3, p. 5 - 13..
[3]Ibidem, vol. I, Anexa 46, p. 68 – 69.
[4]Ibidem, Anexa 48, p. 72 – 73.
[5]Ibidem. p. 87 - 88, Anexa 59, din Arhiva Mitropoliei din Carlowitz, din 1749, nr. 425..
[6]Anexa 62 si 63, copie în «Colectia Eosenfeld», iar originalul în arhiva Cancelariei Aulice a Transilvaniei, nr. 207 din 1750, la Silviu Dragornir, Istoria dezrobirii religioase..., p. 91 - 94.
[7]Arhiva Mitropoliei din Carlowitz, nr. 425 din 1755, la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., Anexa 96, p. 153.
[8]Arhiva Mitropoliei din Carlowitz, nr. 747 din 1756, la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase.... Anexa 105. p. 161 – 162..
[9]Arhiva Mitropoliei din Carlowitz, nr. 72 din 1757, la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., Anexa 106. p. 162 - 163.
[10]Arhiva Mitropoliei din Carlowitz, nr. 27 din 1757, la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., Anexa 107, p. 164 - 165..
[11]Colectia Rosenfeld», după actul nr. 322 din 1745, în Arhiva Cancelariei Aulice Transilvane, la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., p . 150.
[12]«Colectia Rosenfeld», la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., p. 160.
[13]Ibidem.
[14]Documentul din „Colectia Benigni" a Muzeului Brukenthal din Sibiu, la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. II, p. 119..
[15]P. Bod. op. cit., lib. II. cap. V, la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. II, p. 157 - 158..
[16]Silviu. Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. II. p.164..
[17]P. Bod, op. cit., Ia Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. II, p. 237 - 238.
[18]Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. II, Anexa 55, p. 362.
[19]Ibidem, Anexa 51, p. 365..
[20]Halmagy Istvan. Naploi IV. Monumenta Hungariae Historiae Scriptores,vol. 33, p. 80, la Silviu Dragomir. Istoria dezrobirii religioase..., p. 242.
[21]Gh. Baritiu, Părti alese din istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, 1889, p. 451.
[22]Silviu Dragornir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. II, p. 362.
[23]Arhiva de stat, Viena, Staatsrath, nr. 2295/1761, la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. II, p. 261.
[24]Aceste date le-a publicat Virgil Ciobanu, după o copie aflată în Arhiva Ministerului de război din Viena; vezi. si la Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase..., vol. II, p. 264 - 285).
[25]Monumenta Hungariae Historiae Scriptores,vol. 33, Budapesta, 1906, p. 78, la St. Metes, Lămuriri nouă privitoare la revolutia lui Horia, Sibiu, 1933, p. 6.
[26]Carol Golner, Din lupta tărănimii române si săcuiesti împotriva înfiintării granitei militare,1762 –1765, Bucuresti, 1963.
[27]Ibidem..
[28]Stefan Lupsa, Stiri si documente despre Biserica Ortodoxă Romană din Transilvania după 1761, Sibiu, 1945, p. 4 - 5.
[29]Ibidem, p. 12.
[30]Ibidem, p. 6..
[31]Gh. Baritiu, op. cit., p. 408.
[32]St. Lupsa, Stiri si documente …, p. 6..
[33]Gh. Baritiu, op. cit., p. 438.
[34]St. Lupsa, Stiri si documente …, p. 15 – 20..
[35]I. Matei, Vacantele Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal în veacul XVIII, Cluj, 1922, p. 62.
[36]St. Lupsa, op. cit ., p. 22 - 26.
[37]I. Matei, op. cit., p. 34 - 85.
[38]St. Lupsa, op. cit., p. 22 - 26.
[39]Gh. Baritiu, op. cit., p. 444..
[40] D. Stăniloae, O luptă pentru Ortodoxie în tara Hategului , în «Anuarul Academiei teologice din Sibiu», 1939; Idem, Din urmările edictului de tolerantă în Tara Hategului , în -"Omagiu fratilor AI. si I. Lapedatu”, Bucuresti, 1936; Idem, Din urmările edictului de tolerantă în fără Făgărasului , în «Omagiu Prof. I. Lupas», Bucuresti 1943..
