ACORDUL ORTODOCSI - VATICAN
Balamand, Liban, iunie 1993

de pr. Ioannis S. Romanidis
 
I. Introducere

1) Reprezentanti a noua Biserici Ortodoxe au semnat un acord cu reprezentanti ai Vaticanului, cuprins intr-un document intitulat "Uniatismul, calea de unire a trecutului, si cautarea actuala pentru comuniune deplina", produs de membrii Dialogului Ortodocsi-Vatican, la a VII-a sedinta plenara din 17-24 iunie 1993 la Balamand, Liban.

2) Sase Biserici Ortodoxe nu si-au trimis reprezentantii. Unele au boicotat aceasta intrunire in semn de protest pentru responsabilitatile anti-ortodoxe si anti-musulmane ale Vaticanului in razboiul din Bosnia, si alte actiuni anti-ortodoxe, din parti ale Europei Rasaritene si ale Orientului Mijlociu. Unele Biserici Ortodoxe au ajuns sa realizeze ca "modelul" sau "tactica" veche de secole a Vaticanului a "razboiului si dialogului simultane" s-a transformat in anii 1960 in "atacuri ale Dragostei si dialogului simultane in public" si "activitati ascunse in privat".

3) Exemplul clasic, al acestei tactici folosite inainte, este dialogul dintre Franki-Latini si Romanii Ortodocsi de la Bari, Italia, in 1098. Franko-latinii tocmai terminasera expulzarea romanilor ortodocsi din Papalitate in 1009/12-1046. Aceasta actiune a fost urmata de cucerirea Angliei in 1066 de catre Wilhelm Cuceritorul si desemnarea de catre acesta a lombardului Lanfranc ca primul Arhiepiscop de Canterbury Franko-latin, cu binecuvantarea papei Alexandru II, lombardul, in 1070. Lanfranc si episcopii sai franko-latini si-au luat succesiunea apostolica inlaturand in masa toti predecesorii lor celti si saxoni [1]. I-au condamnat pe acestia ca eretici si schismatici si i-au trimis la inchisoare pe viata, unde au fost torturati si infometati pana la moarte [2]. Succesorul lui Lanfranc a fost in 1093 lombardul Anselm de Canterbury, exponentul de baza al pozitiilor franko-latine la dialogul mentionat mai sus, de la Bari, din 1098.

4) Ne mai putand sa utilizeze aceast gen de putere militara medievala, pe care l-a mai folosit in mod deschis pana la Revolutia Franceza, Vaticanul a invatat la mijlocul acestui secol sa atace in public prin mijloacele "dragostei si dialogului" si "activitati ascunse" in realitate. Astfel sinceritatea "dragostei" si "dialogului" publice ale Vaticanului, impuse asupra-i de raspandirea moderna a democratiei, are nevoie de o materializare mult mai consistenta pentru a deveni convingatoare. Chiar si musulmanii bosniaci au invatat aceasta, din experienta tragica de dupa intalnirea de rugaciune cu insusi Papa.
II. Asa-zisa Schisma [3]

5) In spatele acestui acord se afla experti Latini familiari cu cercetarile moderne asupra naturii militare, politice si sociale a schismei cu romanii rasariteni, pe care frankii si aliatii lor au provocat-o deliberat. Doctrina a jucat rolul principalei arme franko-latine impotriva romanilor rasariteni, ce a provocat revolte in randul romanilor apuseni impotriva opresiunii teutone [4]. Desigur ca Latinii de la Balamand nu au avut nevoie sa abordeze acest tip de cercetare.

6) Ignorand cele de mai sus, ortodocsii de la Balamand le-au facut pe plac Latinilor, alaturandu-li-se in utilizarea contextului propagandei medievale Franko-latine despre schisma, cu un continut mai mult sau mai putin ortodox, o combinatie ce a dominat o lunga perioada scolile ortodoxe.

7) Acest acord evita astfel implicatiile faptului ca incepand cu secolul al 7-lea Franko-latinii si-au primit de obicei succesiunea apostolica exterminandu-si predecesorii romani apuseni, celti si saxoni, reducand romanii apuseni la statutul de serbi si tarani ai feudalismului Frank. Aceasta s-a intamplat nu numai in Galia, dar si in Italia de nord, Germania, Anglia, Italia de sud, Spania si Portugalia.

8) Nasterea civilizatiei Frankilor este descrisa intr-o scrisoare a Sf. Bonifaciu catre papa Zaharia (natione Graecus [5]) in 741. Frankii au curatat Biserica din Francia de toti episcopii Romani pana in 661 si s-au facut pe ei insisi episcopi si administratori clericali ai acesteia. Au impartit proprietatea Bisericii in fiefuri, care au fost acordate ca beneficii, corespunzatoare rangului din piramida vasalitatii medievale. Acesti episcopi Franki nu au avut un Arhiepiscop si nu s-au intrunit in sinod timp de 80 de ani. Ei sunt, cu cuvintele Sf. Bonifaciu, "mireni lacomi, clerici adulterini si betivi, care lupta in oastea lor, complet inarmata, si care, cu propriile maini, ucid atat crestini, cat si pagani." [6]

9) Deja in 794 si 809 Frankii i-au condamnat pe romanii rasariteni ca "eretici" si "greci", la sinoadele de la Frankfurt si Aachen, cu alte cuvinte cu circa 260 de ani inainte de asa-zisa schisma din 1054. Frankii au inceput sa ii numeasca pe romanii rasariteni "Greci" si "eretici", pentru ca romanii apuseni subjugati sa isi uite treptat fratii - Romanii din Rasarit.

10) Apoi Frankii au impartit Parintii Romani vorbitori de greaca si cei vorbitori in latina in asa-zisii Parinti Latini si Greci, si apoi s-au alipit de cei asa-zisi Latini. Astfel au creat iluzia ca traditia lor franko-latina este parte a unei traditii nedespartite si continue, cu Parintii Romani vorbitori de latina. Deoarece romanii apuseni subjugati au devenit serbi si tarani ai feudalismului Franko-latin, au incetat sa mai dea capi si Parinti ai Bisericii si au mai avut doar cativa sfinti cunoscuti.

11) In timpul anilor 1009-1046 franko-latinii au incheiat expulzarea Romanilor Ortodocsi din Biserica Vechii Rome si in final i-au inlocuit cu ei insisi, inventand astfel papalitatea de astazi.

12) Frankii secolului al 8-lea si-au inceput erezia anti-Romana cu disputele icoanelor si a Filioque pe cand erau niste barbari iliterati. Papii Romei de mai apoi au protestat. Dar inca nu i-au condamnat pe franki. Si-au imaginat ca in cele din urma ii vor convinge pe acestia, asa cum face cineva cu un copil incapatanat. Putin au banuit romanii Vechii si Noii Rome ca Frankii provocau deliberat schisma intre ei si romanii liberi, ca parte a permanentei lor strategii defensive, impotriva Imperiului Roman de Rasarit, si a propriilor planuri de cucerire a lumii.

13) Papii Romei nu au avut nici o alta alegere decat sa tolereze tirania Frankilor, in interesul usurarii poverii fratilor lor romani apuseni subjugati si al garantarii libertatii lor si a cetatenilor romani ai Statelor Papale.

14) Dar papa Romei Ioan VII a luat parte la sinodul ecumenic al 8-lea din 879 din Noua Roma, care a condamnat ereziile Frankiste asupra icoanelor si a Filioque, fara a-i numi totusi pe eretici de teama represaliilor.[7]

15) Cu aparitia Decretaliilor Pseudo-Isidoriene la 850, Papii Romei au inceput sa se simta indeajuns de puternici pentru a cere cu agresivitate conducerii Frankiste sa accepte standarde de comportament civilizate. Dar aceste eforturi au lovit pana la urma inapoi. Franko-latinii au reactionat in forta la popularitatea acestor decretale, alungandu-i pe Romani de la conducerea politica si bisericeasca a Romei si a statelor papale. Franko-latinii si-au inceput atacul final impotriva libertatii si romanitatii papalitatii in 973-1003 si au terminat subjugarea papalitatii romane si a libertatii statelor papale intre 1009 si 1046 [8]. Dupa aceasta data Papii sunt cu totii membri ai nobilimii Franko-latine, folosind numele de Papa al Romei si Papalitate Romana pentru ca romanii apuseni sa poata crede ca au in continuare un Papa Roman.

16) Din toate cele de mai sus ar trebui sa fie clar ca fixarea datei schismei in 1054, intre distinctiile fabricate ale "Rasaritului Grec" si "Apusului Latin", nu este corecta. Schisma a avut loc intre Franko-latini si Romanii apuseni si rasariteni. 1054 a fost numai una din manifestarile tarzii ale unei schisme care exista deja, din timpul in care Frankii au decis in 794 sa o provoace, cu asa-zisii "Greci", pe motive politice. Biserica Vechii Rome a luptat eroic sa ramana unita cu Noua Roma, pana in 1009.

17) Din 809 incoace, Frankii nu s-au clintit niciodata de la pozitia ca Romanii Rasariteni, adica asa-numitii lor "Greci", sunt eretici. Pana in 1009 Biserica Vechii Rome a rezistat cu indarjire acestei politici Frankiste deliberate, care pana la urma a fost impusa cu forta.

18) Ca aceasta traditie a continuat in mijlocul secolului al 20-lea a fost extrem de evident in timpul tineretii scriitorului acestor randuri. In cartile Latine de apologetica, ortodocsii erau descrisi cu vehementa ca fiind eretici si fara sfinti. Desigur, aceasta datorita disputei Filioque, care a izbucnit cu tarie inainte de Sinodul Ecumenic al 8-lea din 879. De aici presupunerea ca ortodocsii nu au avut Parinti ai Bisericii dupa Sf. Ioan Damaschin (circa 675-749) si Sf. Teodor Studitul (759-826). [9]

19) Dar Franko-latinii si Papalitatea lor si-au continuat cuceririle insotite de exterminarea si/sau alungarea episcopilor si abatilor Ortodocsi, si reducerea credinciosilor la statutul de serbi si tarani, prin privarea lor totala de proprietati. Aceast lucru nu a fost facut niciodata de cuceritorii musulmani, fie ei turci sau arabi.

20) Dar chiar si la inceputul acestui secol al 20-lea, Vaticanul mai facea acestea. Astfel, in 1923, Italia a primit in posesie Insulele Dodecanese (Cele Douasprezece) de la Turcia. Episcopii ortodocsi au fost inlocuiti de episcopi toscani-franki si lombarzi, care din 1870 pozau ca italieni. Vaticanul a sperat ca credinciosii Ortodocsi vor accepta clerul hirotonit de acesti episcopi ai Vaticanului sau altfel vor ramane fara taine. Situatia s-a schimbat cand Grecia a luat in posesie aceste insule. Episcopii Ortodocsi exilati s-au intors, sub omoforul Patriarhiei Ortodoxe a Constantinopolelui.

21) Dar apoi Vaticanul si-a schimbat fata si a produs recunoasterea unilaterala a tainelor Ortodoxe de la Vatican II. Intrebarea ramane: Este aceasta transformare din Razboi in Dragoste reala? Sau este tot dragostea lupului, acum imbracat in haine de oaie, gata sa-si inhate "prada" traditionala? Invazia tarilor ortodoxe de catre Vatican, cu atatia clerici umbland dupa "prada", pare sa vorbeasca de la sine.

22) Ceea ce este dispus sa faca doctrinar Vaticanul va depinde de ceea ce va face cu toate Conciliile sale Ecumenice. Cel putin in privinta primatului si a infailibilitatii papale, Vatican II continua sa sustina ca este o problema de revelatie divina si nu de lege canonica.
III. Eclesiologie

23) Nici din secolul al 7-lea pana in 1054, nici dupa, episcopii si papii Franko-latini nu au avut nici cea mai mica cunostiinta, sau vreun interes, in tamaduirea personalitatii omului prin curatirea si luminarea inimii si indumnezeire (theosis). Ei inca au o intelegere magica a succesiunii apostolice, pe care multi ortodocsi au acceptat-o din timpul asa-ziselor reforme ale lui Petru cel Mare.

24) Acordul de la Balamand mai este bazat pe o interpretare, a rugaciunii Domnului nostru din Ioan 17, care nu face parte din traditia patristica. Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) cand ei vor deveni membri ai Trupului Sau, Biserica, care va fi constituita la Rusalii si ai carei membri vor fi luminati si preaslaviti (indumnezeiti) in aceasta viata. Proorocii Vechiului Testament au vazut in propria lor preaslavire pe Domnul Slavei inainte de intrupare. Asemanator, ucenicii au vazut slava necreata a lui Hristos, pe care El o are prin fire de la Tatal Sau pana la, si dupa Rusalii, dar nu ca madulare ale Trupului Sau. Indumnezeirea (theosis) de la Rusalii a fost parte a transformarii Bisericii Vechiului si Noului Testament in Trupul lui Hristos. Astfel, aceasta forma finala de preaslavire (indumnezeire) constituie nucleul istoriei Trupului lui Hristos, care este adevaratul nucleu al istoriei Bisericii. Rugaciunea lui Hristos din Ioan 17 este pentru implinirea proorociilor, invataturilor si promisiunilor Vechiului si Noului Sau Testament, in mod deosebit a acelora inscrise in Evanghelia dupa Ioan si mai ales in 16:13. Aceasta preaslavire finala este ceea ce se repeta in viata fiecaruia din sfintii din istorie, si care la care nici nu se poate adauga ceva, nici nu se poate imbunatati, mai ales din moment ce aceasta experienta transcende cuvintele si conceptele, chiar si cele ale Bibliei. Astfel inteleg Parintii rugaciunea aceasta.

25) Rugaciunea aceasta nu este pentru unirea membrilor Bisericii lui Hristos cu cei ce nu sunt in starea de curatire (despatimire), luminare si indumnezeire (theosis). Desigur, rugaciunea implica intrarea in aceasta stare de tamaduire de catre ne-membri ai trupului lui Hristos, dar cu siguranta nu este o rugaciune pentru unirea bisericilor. Ca Ioan 17 ar putea fi aplicat Bisericilor care nu au nici cea mai mica intelegere a indumnezeirii (theosis) si despre cum sa ajunga la aceasta tamaduire in viata aceasta, este foarte interesant, pentru a spune doar atat.

26) Acordul acesta se foloseste de acei ortodocsi naivi care insista ca sunt o Biserica "Sora" a unei Bisericii "Sore" a Vaticanului, ca si cum indumnezeirea (theosis) poate avea o alta sora decat ea insasi. Ortodocsii au cazut la Balamand in propria lor capcana, din moment ce aceasta presupune validitatea tainelor Latine. Este un fenomen ciudat, tinand cont ca latinii nu au crezut niciodata ca indumnezeirea in aceasta viata este fundatia succesiunii apostolice si a tainelor (sacramentelor) ale si din Trupul lui Hristos. Pana astazi Latinii si protestantii traduc 1 Cor. 12:26 ca "cinstit" in loc de "preaslavit".

27) Dar si Vatican II si-a pus capcana recunoasterii unilaterale a tainelor ortodoxe, in care ortodocsii de la Balamand au cazut conform planului.

28) Mult mai importanta decat validitatea tainelor este intrebarea cine participa in ele. Indumnezeirea este dorinta lui Dumnezeu pentru toti, atat in viata aceasta, cat si in cealalta. Dar slava lui Dumnezeu in Hristos este viata vesnica, pentru cei ce sunt tamaduiti cum trebuie si pregatiti. Dar aceeasi slava necreata a lui Hristos este foc vesnic, pentru cei ce refuza sa fie tamaduiti. Primul grup este indumnezeit si celalalt devine vesnic fericit in egoismul sau, ca "dumnezeu actus purus", in care crede el. Cu alte cuvinte, toti vor fi mantuiti. Unii vor fi mantuiti prin participarea lor la indumnezeire si la Adevarul deplin. Ceilalti vor fi mantuiti prin cunostiinta adevarului deplin, care va fi pentru ei vederea slavei necreate a lui Hristos, ca foc vesnic si intunecime inconjuratoare. Aceasta este starea fericirii "actus purus", pentru care se straduie intreaga lor viata. Cu alte cuvinte tainele pot fi valide si neparticipante in acelasi timp. La fel de importanta ca validitatea tainelor este curatirea si luminarea inimii, si indumnezeirea din timpul acestei vieti, care este realitatea esentiala a tainelor si a participarii la ele. Lucru adevarat, in mod egal, atat pentru non-ortodocsi, cat si pentru ortodocsi.

29) S-ar parea ca ortodocsii pot dori, in mod legitim si respectuos, si spera din dragoste, ca tainele Latine si protestante sa fie intr-adevar valide si lucratoare, dar lasa problema in mainile Domnului. Dar a le declara valide, 1) cand Latinii nu accepta indumnezeirea (theosis) din aceasta viata, ca nucleu central al traditiei si succesiunii apostolice si 2) cand ei cred, in loc de aceasta, ca scopul final al individului este fericirea, e intr-adevar ciudat. O persoana nu are nevoie de taine valide pentru a deveni vesnic fericit.

30) Invataturile oficiale franko-latine asupra tainelor au fost istoric nu numai ne-ortodoxe, ci anti-ortodoxe. In aceasta privinta, majoritatea protestantilor sunt de acord in principiu cu ortodocsii, si anume ca harul mantuitor impartasit este necreat. Erezia Latina, ca harul impartasit este creat, nu a fost respinsa inca de Vatican.
IV. "Ratiunea de-a fi" a Uniatismului inceteaza sa existe

31) Reprezentantii Vaticanului au propus aceasta pozitie generica si ortodocsii de la Balamand au acceptat-o. Oricum, se presupune ca ortodocsii de la Balamand erau niste experti, care stiau ca propunerea aceasta a fost facuta in contextul ambelor dogme Latine referitoare la papa, si oficial, la fel, in contextul tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului. Dar o pozitie ortodoxa la aceasta disputa nu este evidenta din acest acord. Astfel, se creaza impresia ca ortodocsii, cel putin implicit, au acceptat dogma latina despre papa si cele ale tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului.

32) In vremea conciliului Vatican II ziarul New York Times a anuntat pe prima sa pagina ca schisma dintre ortodocsi si Vatican a luat teoretic sfarsit. Aceasta datorita faptului ca Latinii au inteles ridicarea anatemelor din 1054 ca pe o ridicare a excomunicarii. Constantinopolul a ridicat, dupa cum se pare, numai anatemele. Pentru Latini aceasta a fost in concordanta cu Vatican II, privind validitatea tainelor ortodoxe. Fapt care face posibil ca Latinii sa se impartaseasca in bisericile ortodoxe si, conform Latinilor, si reciproc. Ortodocsii au avut dificultati in refuzul impartasaniei cu latinii si Vaticanul a suspendat temporar practica.

33) Acordul de la Balamand a fost acceptat de reprezentantii a noua din 14 Biserici Ortodoxe, dar inca nu si de Sinoadele acestora sau de un Sinod Pan-Ortodox. In aceasta perioada, Vaticanul ar putea incuraja din nou Latinii si Uniatii sa se impartaseasca in Bisericile Ortodoxe, in acelasi timp incurajand ortodocsii sa faca la fel. Insusi faptul ca ortodocsii de la Balamand au extins recunoasterea totala a tainelor Latine inseamna ca ar putea fi usor creata impresia ca numai bigotismul este motivul pentru refuzul inter-comuniunii si al con-celebrarii.

34) Mai este posibil ca, la un moment dat, papa sa nu mai numeasca un succesor pentru cel putin unul din arhiepiscopii sau chiar patriarhii sai uniati curenti, si sa puna credinciosii sai Uniati locali sub conducerea spirituala a arhiepiscopului sau patriarhului ortodox local, ca o incercare.

35) Incepand din 1975 (cel putin), WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor) a cultivat cu grija si cu un mare succes imaginea ortodocsilor ca lipsindu-le dragostea crestina, din cauza refuzului comuniunii cu ceilalti. Un refuz probabil al ortodocsilor de a accepta Uniatii sub unul din arhiepiscopii sau patriarhii lor, poate deveni parte a unei practici asemanatoare, de descriere a ortodocsilor ca niste adevarati bigoti, cu atat mai mult din moment ce, in acest caz, ei ar refuza comuniunea si con-celebrarea cu un cler al carui taine le recunoaste pe deplin.

36) Acum ca intelegerea de la Balamand a devenit un candidat la o continuare a Vatican II si in care caz Uniatismul nu va mai avea nici un motiv pentru a exista, ortodocsii vor fi confruntati cu consecintele refuzului lor continuu de a avea comuniune cu Latinii si Uniatii.

37) Ceea ce este cel mai interesant este faptul ca, conform intelegerii de la Balamand, tainele sunt valide, fie ca sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice, cu invataturile si practicile lor. Va fi creata cu siguranta impresia ca numai lipsa de dragoste este motivul pentru care ortodocsii continua sa refuze inter-comuniunea si con-celebrarea cu Vaticanul.
V. Intrebarea

38) Se pare ca ortodocsii de la Balamand incearca sa introduca o inovatie referitoare la tainele Biblice. Pana acum, Bisericile Ortodoxe au acceptat de obicei in randul lor indivizi sau biserici cu mijloacele strictetii (AKRIBEIA) sau pogoramantului (OIKONOMIA).

(a) Prin Acrivie cineva este acceptat prin botez, mirungere si marturisirea credintei Ortodoxe insotita de respingerea fostelor erori.

(b) Prin Iconomie cineva este acceptat prin mirungere si marturisirea credintei Ortodoxe si respingerea fostelor erori.

39) Nici una din aceste doua modalitati de a intra in Biserica nu este in sine o judecata a validitatii sau a non-validitatii sacramentelor Bisericii de origine, din moment ce nu exista taine in afara Trupului lui Hristos. O persoana este fie un madular al Trupului lui Hristos, prin botezul lui in Duhul, adica luminarea si/sau preaslavirea (indumnezeirea) in Hristos, fie este inca stadiul de curatire, prin botezul lui cu apa pentru iertarea pacatelor si in curs de a deveni un madular al Trupului lui Hristos si templu al Duhului Sfant. Cineva poate fi un credincios in Hristos, fara a apartine nici uneia din aceste doua categorii. Aceasta este adevarat, de asemenea, pentru ortodocsii nominali. Este la latitudinea fiecarui sinod de episcopi ortodocsi sa decida starea fiecarui grup al celor ce cauta comuniunea in Trupul lui Hristos.

40) Referitor la tamaduirea prin curatire, luminare si indumnezeire, nu exista nici o diferenta intre Latini si majoritatea protestantilor, din moment ce, sau daca, ei nu sunt angajati in aceasta tamaduire care nu are nimic de a face cu misticismul. Lucru adevarat si pentru ortodocsii nominali. Motivul pentru cresterea numarului celor din urma (mai ales de pe timpul lui Petru cel Mare) este ca profesorii facultatilor ortodoxe nu mai cunosteau, si multi inca nu cunosc, aceasta traditie Biblica/Patristica a tamaduirii si prin urmare inclina sa copieze din lucrari non-patristice sau non-ortodoxe, pentru a-si scrie manualele. Rezultatul a fost aparitia unei grup numeros de clerici care nu au mai vazut nici o diferenta importanta intre intelegerea Latina si cea Ortodoxa a Tainelor in cadrul Trupului lui Hristos.

41) Intrebarea fundamentala care se pune este clara: Este dogma 1) o protectie impotriva speculatiilor doctorilor sarlatani si 2) un ghid spre tamaduirea oferita de curatire si luminarea inimii si indumnezeire (theosis), sau nu?

42) "Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osandă isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit." (1 Cor. 11:28-30). Cu alte cuvinte cineva se cerceteaza pe sine pentru a vedea daca este un madular al Trupului lui Hristos, fiind in starea de luminare, de ex. cel putin cu un fel de limbi. Altfel, acela se impartaseste din paine si din pahar "cu nevrednicie" (1 Cor. 11:27). Intr-un astfel de caz, acela este inca "neputincios" sau "bolnav" si chiar "mort" duhovniceste (1 Cor. 11:30), adica nu impartaseste in invierea persoanei launtrice si astfel inca nu comunica la Euharistie spre viata in Hristos, ci spre judecata. "Caci de ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Dar, fiind judecati de Domnul, suntem pedepsiţi, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea." (1 Cor. 11:31-32). In starile de luminare si indumnezeire, o persoana este invatata in duhul ei de Hristos Insusi. Aceasta este tamaduirea pe care Pavel o descrie in detaliu in 1 Cor. 12-15:11. [10]
VI. Nu trebuie facuta confuzie intre formulari ale dogmei si taina lui Dumnezeu

43) Condamnarea ereziilor, prin formulari dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice si Locale, a fost facuta numai pentru a-l tine pe credincios in interiorul acestei traditii, a tamaduirii in Hristos. Aceste formulari nu au nimic in comun cu analogia fidei si analogia entis augustiniana si franko-latina, adica cu speculatii teologice si filosofice bazate pe o presupusa similaritate intre creat si necreat. Credinta intr-o asemenea similaritate a fost caracteristica de baza a ereziilor si care a devenit comuna printre unii ortodocsi, de asemenea. Singurul scop al formularilor dogmatice este de a sluji la tamaduirea sufletului omenesc in si prin Insusi Hristos.
VII. Tainele

44) Doctrinele franko-latine despre sacramente si harul creat sunt bazate pe hristologia lui Augustin si cautarea sa pentru fericirea neo-platonica. El a respins, fara sa stie, identitatea lui Hristos cu Ingerul vechi testamentar al lui Dumnezeu, Cel Ce este, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov Care I-a aparut lui Moise in tufisul ce ardea, si Imparatul Slavei, Domnul Savaot, Pantocratorul, si Ingerul de Mare Sfat Care s-a aratat proorocilor Vechiului Testament, identitate definita de primul si al doilea Sinod Ecumenic. Augustin a fost inselat sa creada ca aceasta identificare a fost doar invatatura ereticilor arieni. Nu a stiut ca aceasta a fost de asemenea invatatura Parintilor de la primul si al doilea Sinod Ecumenic. In timp ce arienii si eunomienii credeau ca acest Domn si Inger al Slavei a fost creat de Dumnezeu, Parintii Ortodocsi stiau, din propria lor indumnezeire in Hristos si din Biblie, ca El este Fiul necreat al lui Dumnezeu si de o fiinta cu Tatal Sau. La aceasta ignoranta a identificarii lui Hristos cu Imparatul Slavei vechi-testamentar, Augustin a mai adaugat cautarea sa personala dupa fericirea neo-platonica, care nu are nimic de a face cu indumnezeirea divina a apostolilor si proorocilor.

45) Augustin este parintele invataturii ciudate a franko-latinilor in care Dumnezeu aduce la existenta creaturi pentru a fi vazute si auzite de prooroci si de apostoli, si pe care El le readuce la inexistenta dupa fiecare revelatie specifica. [11] Astfel Ingerul lui Dumnezeu vechi testamentar inainte-mentionat si focul din tufisul ce ardea, stalpul de foc si norul, pasarea de la botezul lui Hristos, slava si legea lui Dumnezeu din ambele Testamente, si chiar limbile de foc de la Rusalii, se presupune ca au fost aduse toate la existenta si apoi scoase din existenta. Cu alte cuvinte, simbolurile lingvistice folosite de cei ce au scris Biblia pentru a indica indumnezeirile/revelatiile si actiunea harului lui Dumnezeu sunt transformate in creaturi temporare, care trec in si din existenta. Intr-adevar, pentru franko-latini aceasta se presupune a fi cea mai joasa forma de revelatie, care este depasita de revelatiile divine facute direct intelectului.

46) Aceasta a fost invatatura lui Varlaam din Calabria, care a venit din Apus, devenind ortodox fara a cunoaste credinta Bisericii in aceste probleme. Dupa dispute cu calugarii ortodocsi si aparand aceste pozitii franko-latine, invataturile sale au fost condamnate de Sinodul Ecumenic al noualea [12] de la Constantinopol din 1341 [Sinoadele palamite]. A devenit cunoscut un pic mai tarziu ca invataturile sale erau de fapt originalitatile lui Augustin, urmate de intreaga Biserica Franko-latina. In mod evident din aceasta cauza, si nu doar pentru Filioque, a fost asezat Augustin la marginea autoritatii patristice. In contrast, Biserica serbeaza praznicul Sf. Grigorie Palama in a doua Duminica a Postului Mare ca a doua Duminica a Ortodoxiei, pentru rolul covarsitor avut impotriva ereziilor franko-latine ale lui Varlaam si cu scopul de a proteja credinciosii pe drumul lor spre harul necreat prin curatirea, luminarea si indumnezeirea lor in Hristos. Astfel ei devin dumnezei prin har, si il vad pe Dumnezeu in Logosul lui facut trup si prin Sfantul Duh.

NOTE

[1] Pentru surse documentate cu detalii ale omorarii episcopilor si abatilor celti si saxoni, si inlocuirea lor cu nobili din regatele Frankiste al Franciei, adica Galia, Germania si Italia vezi Auguste Thierry, "Histoire de la Conquęte de l'Angleterre par les Normands," Paris 1843, vol. 2. pp. 147 (1071-1072), 215-219 (1075-1076), 284, 313-314, 318 (1087-1094);vol. 3, pp. 35 (1110-1138), 214-215 (1203).

[2] Ibid., vol. 2, pp.55, 66 (1068), 111, 145, 184 (1070-1072),215 (1075-1076), 240-242 (1082), 313-316 (1088-1089); vol. 3, pp. 35, 44, 47 (1110-1140). Vezi si J. S. Romanides, "Church Synods and Civilization," in Theologia, Atena, vol. 63, nr. 3, 1992, p. 427-428.

[3] In adaugire la lucrarea mentionata in nota [1] vezi J. S. Romanides, "Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, an interplay between theology and society," Holy Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts 1982.

[4] Ibid., pp. 11-14.

[5] Adica un locuitor al provinciei romane Magna Graecia din Italia de sud

[6] Migne P L, 89, 744; Mansi 12, 313-314.

[7] J. S. Romanides, "Franks, Romans, Feudalism and Doctrine," pp. 19-20.

[8] Ibid., pp. 20-38.

[9] Vezi de exemplu vol. 2, pp. 314-349, de F. Cayrč, A. A. Manual of Patrology and History of Theology, (English version), Tournai vol 1, 1935, vol 2, 1940. Incepand de la p. 351 a vol. 2 si mai departe ni se spune despre Urmasii Scolastici ai Parintilor si apoi de Marii Urmasi ai Parintilor si in sfarsit incepand de la pagina 661 ni se spune despre "Decaderea Generala a Scolasticismului"

[10] Vezi studiul la care se refera in nota [1]

[11] Vezi de exemplu lucrarea sa De Trinitate Cartile II si III.

[12] Dupa Legea Romana.

Articol publicat in THEOLOGIA - Periodicul Bisericii Greciei, VOL VI 1993, Nr. 4, paginile 570-580

Inapoi