UNA, SFÎNTĂ, SOBORNICEASCĂ SI APOSTOLICEASCĂ BISERICĂ

"Azi cele două crestinătăti, răsăriteană si apuseană, se deosebesc nu numai prin cîteva abateri ale Bisericii Romano-Catolice de la învătătura, cultul sau disciplina vechii Biserici unite, ci prin multe alte înnoiri străine învătăturii Evangheliei, adoptate în Apus, mai grave decît cele dinainte de schismă. [...] După schismă, papalitatea, iesind din vechea formatie a celor cinci patriarhate, pentru a întemeia o monarhie bisericească în Apus, străină de organizatia patriarhală si sinodală a Bisericii unitare, a năzuit continuu la suprematie, la dominarea tutror puterilor si organelor bisericesti si chiar politice, si a făcut din Biserică o institutie romană, cu caracter de stat imperial, care s-a depărtat tot mai mult de crestinătatea veche în doctrină, cultură, viată... Sinodul de la Vatican a desăvîrsit în secolul trecut acest proces de romanizare si de papalizare a catolicismului roman, îndrumat de episcopii Romei pe drumuri care au dus nu numai la dezbinarea din secolul XI, ci si la aceea mai gravă din secolul XVI"(1).

"O nesăturată poftă de putere, întemeiată pe legende, pe interpretări gresite si pe titluri false, a stăpînit papalitatea, dornică de a comanda Bisericii si lumii întregi"(2).

"Toate unirile pe care unii ortodocsi au fost siliti să le primească, fie înainte fie după căderea Constantinopolului sub turci, au fost încheiate în conditii nefiresti, fortate. Ortodocsii le-au primit sub presiunea nevoilor lor si amăgiti de promisiunile papale, iar papii le-au făcut cu gîndul de a anula mai tîrziu unele concesiuni făcute de formă ortodocsilor. Asemenea uniri nu puteau fi valabile; Biserica Ortodoxă nu le-a ratificat, iar desfăsurarea ulterioară a evenimentelor le-a dovedit lipsa de temeinicie. Ele au produs agitatii si prigoane, dar constiinta ortodoxă li s-a opus si le-a anulat si nu va primi niciodată o unire care să păcătuiască împotriva învătăturii, organizării si orînduielilor ei canonice"(3).

Dar această consecintă este solidară cu multe altele. Golită de prezenta Duhului Sfînt, Biserica rămîne cu o gratie creată, pentru care autoritatea bisericească, dependentă în întregime de papa, să o poată distribui după bunul plac. Întreaga viată în gratie, fie cea de pe pămînt, fie cea din cer, este concepută ca viată într-un domeniu supranatural, dar creat, nu ca viată în Dumnezeu, ca să apară cu atît mai acceptabilă stăpînirea papei asupra ei. [...] Pentru o si mai solidă întemeiere a puterii papei de a dispune de gratia si de soarta celor vii si a celor morti, s-a construit edificiul doctrinar alcătuit din teoria meritelor, a meritelor prisositoare ale lui Hristos si ale sfintilor, a tezaurului în care se depozitează aceste merite, a pedepselor temporare ale păcatelor care nu se iartă în taina pocăintei, a purgatoriului în care suportă aceste pedepse sufletele care au plecat cu ele si a posibilitătii de a scăpa de aceste pedepse prin indulgente, prin care papa acoperă lipsurile celor în deficit de merite, cu cote corespunzătoare din tezaurul ce-i stă la dispozitie." (4).

"S-ar putea spune că întregul continut doctrinar si practic al crestinismului apusean s-a modificat printr-un proces de conformare cu tendinta papilor de a absorbi în ei toată puterea spirituală a Bisericii. Nu este greu de aflat o legătură nici între Filioque si această fată schimbătoare a crestinismului catolic. Dacă Sfîntul Duh purcede din Tatăl si Fiul, întrucît sunt una, El este mai mic decît Ei si atunci omenitatea Fiului umplută de Sfîntul Duh nu este ridicată la o îndumnezeire deplină, deci nici omenitatea celor ce stau în legătură cu Hristos. [...] Aceasta îngăduie catolicismului să considere pe papa singurul înzestrat cu darul cunoasterii infailibile în Biserică. Caracterul netrăit duhovniceste al cunoasterii lui Dumnezeu este solidar cu dogma infailibilitătii papei".(5)

"În pornirea de a se depărta de Biserica răsăriteană, de a-si da o fizionomie cît mai proprie, catolicismul s-a rupt tot mai mult, prin spiritul, prin dogmele sale noi, prin cultul său, de Biserica cea una a primelor veacuri, modificînd pînă la desfigurare fata genuină a crestinismului. De aceea, purtată de tendinta unei continue schimbări, în iluzia de a se adapta mereu lumii, miscată - am zice - de o frenezie eretică, Biserica apuseană n-a trăit si nu trăieste despărtirea de biserica răsăriteană, adică de Biserica păstrătoare a crestinismului primar, ca pe un fapt dureros. În schimb, Biserica ortodoxă, cunoscînd din pozitia adevărului în care persistă, amploarea mereu crescîndă a iesirii din adevăr a crestinătătii apusene, a trăit si trăieste despărtirea crestinismului de la 1054 ca pe o tragedie". (6)