As dori să vedem care este deosebirea între Lege si legalism, să analizăm deosebirea între ortodoxie si papism. Aceasta fiindcă în biserica latină experienta legalismului este mai însemnată, atît în teologie, cît si în viată.

Trebuie început cu distinctia între organism si organizatie. Noi spunem că Biserica nu este o organizatie, ci un organism dumnezeiesc si omenesc. Organismul este un trup viu, adică are în primul rînd viată. El poate fi caracterizat si prin anumite legi, dar pînă la urmă viata însăsi este pe primul plan. Alcătuirea unei organizatii devine temeiul unui proces legal. Adică alcătuirea legală trece pe primul plan.

Această diferentă se poate vedea între Ortodoxie si papism Asa cum s-a arătat în chip grăitor, "pentru occidentali legătura lui Dumnezeu cu omul si cu lumea poate fi doar una etică, si nu una de har si viată. Tainele, mai ales dumnezeiasca Euharistie, Botezul si Hirotonia devin mijloace juridice de mîntuire. Biserica se reduce la o institutie legală ce furnizează mîntuire si har creat. În rînduiala Bisericii institutia legală trece înaintea alcătuirii sacramentale. Dimpotrivă, în Ortodoxie alcătuirea sacramentală a Bisericii este premergătoare, iar Biserica este ocrotită si înfătisată prin asezămintele canonice" [1].

În Apus, si mai ales în biserica latină există un pronuntat spirit legalist în toate manifestările. Dar este înspăimîntător faptul că spiritul legalist este fundamentat si teologic sau, as zice eu, e înfătisat printr-o pozitie teologică gresită.

În cele ce urmează vom cerceta fundamentarea teologică a spiritului legalist si consecintele sale pentru viata duhovnicească în învatătura lui Anselm din Canterbury despre îmbunarea dreptătii dumnezeiesti, care este si o învătătură a bisericii latine [2].

Potrivit lui Anselm, Dumnezeu în fiinta Sa este dragoste si dreptate. Pacatul săvîrsit de Adam, ca si oricare păcat al omului, este o jignire adusă dreptătii lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu este jignită prin săvîrsirea păcatului si, ca urmare, cerinta unei pedepse este o necesitate a firii dumnezeiesti. Din felul exprimării, s-ar părea că Dumnezeu e supus unei oarecare legi a necesitătii. De aceea El are nevoie de satisfacerea si îmbunarea dreptătii Sale, fapt care s-a săvîrsit prin întruparea lui Hristos, a doua persoană a Sfintei Treimi, si prin jertfirea Sa pe Cruce. Deci, scopul întrupării Cuvăntului si al jertfirii Sale pe Cruce era îmbunarea dreptătii dumnezeiesti, ce fusese jignită de păcatul omului.

Părerea sa nu este întemeiată din punct de vedere ortodox, putînd fi socotită drept eretică. Putem afla la Sfintii Părinti elemente ce combat învătătura lui Anselm. Vom rezuma aici cîteva dintre părerile patristice.

Dreptatea si dragostea lui Dumnezeu nu ţin de fiinta Sa, ci de energiile Sale. Dumnezeu nu este dragoste si dreptate în fiinta si firea Sa, ci în energiile Sale, ce sunt necreate si se numesc energii fiintiale sau firesti. Mai adăugăm că Dumnezeu este "liber de orice necesitate si de orice interes egoist". Este un păcat să-I atribui lui Dumnezeu însusirile omului căzut, cum că Dumnezeu ar fi mînios si răzbunător si deci trebuie îmbunat si împăcat. O asemenea atitudine vrea să dea de înteles că Dumnezeu este Cel ce are nevoie de tămăduire, iar nu omul. Dar aceasta înseamna hulire. Omul păcătos, caracterizat de egoism si trufie, este cel jignit. Dar nu putem spune că Dumnezeu este jignit. Grăitoare sunt cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur: ,,Nu El este în vrăjmăsie, ci noi; căci Dumnezeu nu este niciodată în vrăjmăsie". Nu putem spune că Dumnezeu este vrăjmas al omului, ci omul, prin păcatul săvîrsit, s-a făcut vrăjmas al lui Dumnezeu. Prin urmare, pacatul nu este o jignire a lui Dumnezeu, care trebuie tămăduit, ci este boala noastră si deci noi suntem cei ce avem nevoie de tămăduire.

În orice caz, după învătătura Sfintilor Părinti, nimeni nu poate aduce vătămare lui Dumnezeu. Sfîntul loan Gură de Aur arată: "Nimenea nu este în stare nici a batjocori pre Dumnezeu cu ocări, nici a-L face să strălucească mai luminos cu lauda, ci El rămîne mereu în slava ce I se cuvine, nici înăltat de laudă, nici înjosit de hulire". Păcatul îl batjocoreste pe om si din pricina lui întreaga noastră existentă este bolnavă. Nici nu adăugăm ceva lui Dumnezeu prin slavoslovie, ci noi însine suntem sfintiti si ne împărtăsim de slava Lui. Astfel, prin întruparea lui Hristos si jertfa Sa pe Cruce am dobîndit reasezarea omului în slava sa dintru început, iar nu o îmbunare a lui Dumnezeu.

Fără îndoială, există expresii si termeni în Sfînta Scriptură care pot fi luati din greseală drept îmbunare a dreptătii dumnezeiesti. Un asemenea termen este "împăcare". Dar dacă frazele care cuprind acest cuvînt sunt tîlcuite în chip ortodox si patristic, descoperim că nu e vorba de împăcarea lui Dumnezeu de către om, ci omul e împăcat de către Dumnezeu. Deosebirea este foarte mare si semnificativă. Sfîntul Ioan Gură de Aur observă: "împacă-te cu Dumnezeu. Si nu ne spune să împăcăm pe Dumnezeu cu noi însine, căci nu EI este în vrăjmăsie, ci noi; căci Dumnezeu nu este niciodată în vrăjmăsie".

Asadar prin Jertfa de pe cruce Hristos nu L-a îmbunat pe Tatăl Său, ci a tămăduit firea suferindă a omului. Si aceasta nu se spune doar despre Jertfa de pe cruce, ci despre întreaga lucrare a iconomiei dumnezeiesti. Faptul că EI nu a îmbunat pe Tatăl, cum se sustine de către cei din Apus, se vede limpede într-un pasaj deosebit, de la Sfîntul Grigorie Teologul. Pe vremea sa se discuta cui anume Si-a dat Hristos sîngele, diavolului sau Tatălui. Iar Sfîntul Grigorie a răspuns că este necuvios să sustinem că Dmnezeu Si-a vărsat sîngele si l-a dat răscumpărare diavolului spre a ne slobozi de sub stăpînirea lui. Este o "ocară'' pentru noi să sustinem că diavolul a primit sîngele lui Hristos. Dar nici Dumnezeu nu avea trebuintă să primească sîngele Fiului Său cel Unul-Născut, prin urmare Tatăl nu avea nevoie să fie împăcat prin sîngele lui Hristos.

Si întreabă Sfîntul Grigorie: "Care ar fi temeiul pentru ca sîngele Fiului Său cel Unul-Născut să-L fi desfătat pe Tatăl, Carele nu îl primise nici macar pe Isaac cînd îi fusese afierosit de către tatăl său, ci a schimbat jertfa, punînd un berbece în locul jertfei omenesti ?". A sustine că Dumnezeu-Tatăl S-ar fi bucurat de sîngele Fiului Său cel Unul-Născut este hulire. Ceea ce este de negîndit chiar pentru starea omenească este si rnai de negîndit pentru Dumnezeu. Iar mai apoi Sfîntul Grigorie spune că Tatăl nici nu a cerut si nu nici avea trebuinta de sîngele Fiuiui Său cel Unul-Născut însă Hristos Si-a dat sîngele spre tămăduirea si sfintirea omului.

Trebuie spus aici că sunt unii care sustin ca putem vorbi despre satisfacerea dreptătii dumnezeiesti si din punct de vedere ortodox, căci găsim si la unii Sfinti Părinti asemenea expresii. Si este pomenit Sfîntul Nectarie, care vorbeste despre satistfacerea dreptătii dumnezeiesti. Într-una dintre cărtile sale se preocupă de felul cum Hristos a mîntuit omenirea. El scrie: "Fiind om desăvîrsit, luînd asupra Sa păcatul lumii si dîndu-Se pe Sine ca jertfă de îmbunare Dumnezeului si Tatălui Său, pentru viata si mîntuirea lumii". Iar altundeva spune că întruparea lui Hristos fusese necesară si hotărîtoare "căci s-a dovedit că omul singur nu putea nici să satistacă dreptatea dumnezeiască si nici să fie slobozit de robia păcatului si de moartea cea venită prin păcat" [3].

Expresiile asemănătoare care se alîă în unele lucrări ale Părintilor trebuie tîlcuite în cuprinsul întregii învătături a acelor sfinti, iar nu pe bucăti. Cercetarea si analizarea locurilor patristice doar pe bucăti duce la abateri eretice. Ele trebuie studiate si din punctul de vedere al asa-numitei teologii catafatice. În ce-l priveste pe Sfîntul Nectarie, trebuie spus că aparent există o înrîurire verbală a învătăturii lui Anselm, dar deosebirea este uriasă. În învătătura latinilor, teoria despre îmbunarea dreptătii dumnezeiesti are urmări directe în viata duhovnicească, fiindcă întreaga nevointa ascetică se îndreaptă spre tamăduirea lui Dumnezeu, nu a omului, spre satisfacerea dreptătii lui Dumnezeu, pe cînd în învătătura Sfîntului Nectarie se poate vedea felul lucrării nevointei ortodoxe, ce tinteste spre tămăduirea omului.

 Dacă citim epistolele trimise de Sfîntul Nectarie maicilor de la Mănăstirea Sfîntei Treimi din Eghina, ne dăm seama că sfîntul e legat în chip organic de întreaga tradiţie trezvitoare a Bisericii, căci vorbeste despre îmbolnăvirea mintii si tămăduirea ei, despre rugăciunea mintii, curătirea inimii etc. Asadar, desi se observă o anume înrîurire verbală, totusi este o deosebire clară fată de învătătura ascetică a latinilor.

Deosebirea se va observa si mai mult în cele ce urmează, cînd vom cerceta prelungirile teoriei îmbunării dreptătii lui Dumnezeu în viată. Cum am văzut, învătătura nu rămîne doar teoretică, ci se prelungeste în toate aspectele vietii duhovnicesti.

Întreaga nevointă a latinilor se îndreaptă spre justificarea de sine, spre împăcarea lui Dumnezeu, iar nu spre propria tămăduire. Asa cum s-a observat, un exemplu concret al conceptiei legaliste a mîntuirii este felul cum se practică pocăinta de către romano-catolici.

Pocăinta si mărturisirea se desfăsoară ca un proces. Cel ce se spovedeste îsi spune păcatele, despărtit de duhovnic si necunoscut de el (în binecunoscuta cămăruţă din lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu există legătură pastorală personală si părtăsie bisericească, ci o legătură legală si impersonală. Precumpăneste absolvirea legală a păcătosului, iar nu iertarea, întoarcerea si reasezarea sa în casa părintească (Biserica) si îmbrătisarea părintească [4]. De asemenea, întregul ascetism în traditia latină tinteste către justificarea omului prin satisfacerea lui Dumnezeu. Există un puternic spirit legalist. Penitentele, legămintele, călătoriile în felurite locuri de pelerinaj, toate ţin de atmosfera absolvirii omului si împăcării lui Dumnezeu. Chiar iertarea păcatelor în traditia latină are un caracter legalist.

În descrierea vietii zilnice a oamenilor din vremea Evului Mediu se vede întreaga conceptie legalistă a iertării păcatelor. Clericii sfătuiau poporul să meargă la diferite locuri de pelerinaj. La Roma, între lucrurile care se cuvenea a fi văzute de pelerini era asa-numita "Sfîntă Mahramă", pe care s-a întipărit chipul lui Hristos cînd, după traditie, i S-a şters sudoarea pe drumul spre Golgota. "Era de ajuns ca pelerinul să vadă doar Mahrama spre a dobîndi douăsprezece mii de ani de iertare a păcatelor (pentru locuitorii Romei erau doar trei mii de ani)".

De asemenea, într-un poem din veacul al patrusprezecelea cu titlul "Calea Crucii" se spune că în loc de a merge la Ierusalim si Sinai, pelerinii se pot duce la Roma. Căci dacă vizitează feluritele capele din Roma, pot dobîndi iertarea păcatelor. La fel, dacă oamenii urcă cele douăzeci si nouă de trepte care duc la capela în care Apostolul Pavel a slujit Sfînta Liturghie pentru întîia oară, vor dobîndi iertarea păcatelor pentru multi ani. În poem se spune: "De mergi acolo adeseori, vei dobîndi sapte sute de ani de iertare" [5]. Participarea la cruciade avea, printre altele, si scopul de a ierta păcatele.

Este adevărat că se pot observa asemenea fenomene si în traditia laică a mirenilor ortodocsi. Chiar si asa, trebuie să recunoastem că deosebirea este uriasă. Tendinta legalistă a latinilor izvorăste din teoria lor despre împăcarea dreptătii dumnezeiesti, din teologia lor despre pacatul strămosesc si despre vinovătia mostenită de oameni. Si nu numai că izvorăste din asemenea pozitii gresite, ci este parte a întregului climat legalist ce precumpăneste în biserica latină. Însă în Ortodoxie, chiar admitînd existenta unor abateri, ele nu au legătură cu adevărul dogmatic al Bisericii, nu apar din pozitii teologice gresite, ci se datorează pe de-o parte greselilor personale, iar pe de altă parte stării de imaturitate a crestinilor si înrîuririi lor de către alte traditii.

 În învătătura ortodoxă se spune că unii tin de starea de rob, altii de starea de năimit, iar altii de starea de fiu. Trebuie spus că îndeobste păcatul în învătătura ortodoxă este întunecarea mintii, iar pocăinta si iertarea păcatelor înseamnă luminarea mintii. Păcatul e privit ca o boală a sutletului, nefiind asezat într-un cadru legal, ci într-unul medical.

Ca încheiere, putem spune că legătura noastră cu Dumnezeu nu trebuie privită ca juridică, legală, ci ca personală, bisericească. Pozitia legalistă e străină cugetului ortodox. Cînd gîndim că Dumnezeu a fost jignit de păcatul săvîrsit de noi si deci trebuie să facem tot ce ne sta în putintă ca să-L împăcăm, cînd legătura noastră cu Dumnezeu e un fel de afacere, atunci trăim în duhul legalist.