Ieromonah Bretanion MUNTEANU
Perfidia cu care se înrădăcinează zi de zi în viaţa
noastră mentalitatea noului veac este de negrăit. Sub masca umanismului iubitor
de om şi nu de Hristos-Dumnezeu, ecumenismul, prin promovarea sincretismului
apostatic, socialismului religios şi a utopiilor sacerdotale doreşte în
marea lui apostazie să instaureze împărăţia lui Antihrist pe acest
pămînt. Ispita cea mare e că vicleanul duh rîvneşte la a ne
desprinde de Ortodoxie şi a ne face lucrători pentru noul templul babilonic,
pentru Împărăţia de carne a Antihristului acestei lumi. Iată de ce
aducem această mărturisire dreaptă a predaniilor apostolice şi rînduielilor
Sfinţilor Părinţi, spre a arăta credincioşilor de pretutindeni cum eresul
ecumenist caută să surpe Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească
Biserică a Ortodoxiei.
Înainte de a face orice judecată în cele ale credinţei, se
cuvine a nu trece cu vederea mărturisirile celor care mai înainte
de noi au ştiut să poarte „lupta cea bună” şi să biruiască pînă la
capăt: Sfinţii Prooroci, Evanghelişti, Apostoli, Mărturisitori şi Cuvioşi
din toate timpurile şi toate locurile ce într-un cuget mărturisesc
despre Biserica Ortodoxă drept Mireasa Domnului nostru Iisus Hristos şi
despre apărarea Ortodoxiei drept virtute mîntuitoare.
Încredinţaţi fiind de cele de mai sus, vom căuta,
pentru o prezentare cît mai clară a ecumenismului autohton, să găsim
rădăcinile prin care s-a ridicat acest vlăstar eretic pe zidurile Bisericii
noastre Ortodoxe. Istoric vorbind, aderarea oficială şi "legală" a BOR
în CEB s-a făcut în anul 1964, dimpreună cu celelalte biserici
din blocul comunist. Însă pentru a avea o radiografie clară a momentului,
vom aduce în prezentare factorii esenţiali ce au determinat acest
pas al BR pentru ca mai apoi să putem privi obiectiv şi nepărtinitor situaţia
actuală a ecumenismului din România.
Secolele V-XVI au însemnat pentru Ortodoxia
românească vremurile de aur cînd mai-marii voievozi luptau
deopotrivă pentru apărarea Bisericii şi izbăvirea neamului creştinesc de
cotropitorii mahomedani şi latini, cînd dragostea de neam era totuna
cu iubirea de Hristos şi Biserică, pilde de viaţă creştinească şi mărturisire
ortodoxă rămase încă vii în conştiinţa românilor.
Însă schimbările majore asupra rînduielilor
bisericeşti s-au produs la jumătatea sec. XIX în urma urcării pe
tron a domnitorilor emancipaţi, iniţiaţi în masonerie şi docţi în
studii renascentiste, ce au adus rînduiala statală împotriva
Bisericii, culminată cu prigoana din perioada 1927-1934 a preoţilor şi monahilor
ce au refuzat noul calendar.
Deja ne aflăm în perioada expansiunii comuniste,
care prin eliminarea în forţă a partidelor politice şi a îngrădirii
drepturilor Bisericii a reuşit instaurarea unui regim de teroare socială
şi ateism ştiinţific timp de 50 de ani.
Este al doilea moment major de prigoană a Bisericii,
în care temniţele s-au umplut de arhierei, preoţi, călugări şi mireni
mărturisitori ai credinţei ortodoxe. Şi prin rugăciunile acestora Biserica
a respirat, prin jertfa lor Biserica a supravieţuit asupririlor. Însă
marea masă a populaţiei a primit din plin "binefacerile dictaturii" prin
cursuri de ateizare sistematică, şedinţe plenare de idolatrie comunistă, totul
şi toate supravegheate de ochiul neiertător al Securităţii.
Din păcate, strategia aleasă de oficialii bisericii
în această bătălie s-a dovedit a fi un eşec, datorită deschiderilor,
demarate în acea perioadă, către blocurile religioase din Apus. Se
crease o mentalitate de respingere a tot ce însemna comunism, orice
altceva venind din direcţie opusă fiind automat socotit ca bun. Pe această
bază s-au demarat contactele iniţial personale ale patriarhilor şi apoi
oficiale ale BO cu Vaticanul, apoi reînnoirea relaţiilor cu anglicanii
şi restul protestanţilor, CEB fiind văzut atunci ca o punte de recunoaştere
a valorilor ortodoxe prigonite şi secularizate de regimul comunist. Deja
Vestul cu toată apostazia lui însemna libertate pentru o Românie
ortodoxă stăpînită de ateism instituţionalizat.
Anul 1990 însemnează perioada de încetare
a persecuţiilor, ducînd la o destindere ce a favorizat explozia de
libertăţi şi manifestări religioase eretice şi păgîne, noul stat democratic
uitînd sau renegînd luptătorii şi martirii neamului şi ai Bisericii,
chiar pînă astăzi. Acest fapt arată cum duhul comunismului a lăsat
sechele adînci în înţelegerea şi trăirea Ortodoxiei la
nivel de guvern şi ierarhie; singurii supravieţuitori ai gîndirii Sfinţilor
Părinţi şi ai mărturisirii ortodoxe sunt tocmai acei oameni ce s-au confruntat
direct, în bătălia pe viaţă şi pe moarte cu "fiara roşie" şi prin puterea
lui Hristos au biruit-o.
De aceea, pentru români, ecumenismul îşi
are rădăcina în idealismul socialismului timpuriu, care la vremea lui
a luptat pentru o nouă epocă utopică în care fericirea umanităţii ar
fi fost desăvîrşită cînd toate deosebirile de clasă, rasă şi
religie ar fi dispărut. Toată reeducarea din perioada comunistă a făcut acum
posibilă celor înfieraţi de apostazie, dorirea aceloraşi principii
dar sub altă denumire. Acum ecumenismul contrabalansează comunismul şi o
face cu mult succes, dar preţul plătit de Biserica Română prin toleranţă
şi pogorăminte este enorm:
- comunismul a adus teroare şi asuprire, ecumenismul vine cu libertatea
şi toleranţa religioasă şi înnoirea dogmatică;
- comunismul l-a negat pe Hristos Dumnezeu, ecumenismul strînge
laolată toţi dumnezeii lumii;
- comunismul s-a străduit a stîrpi şi demola Biserica, ecumenismul
rezideşte o nouă biserică, dintr-un mozaic de culte numite biserici;
- comunismul a fost demonic, ecumenismul este antihristic.
În România ecumenismul vine cu iluzia
înnoirii şi a unităţii cîndva pierdute şi se grefează pe mentalităţile
comuniste ale principalilor susţinători, în persoana liderilor politici
şi unor înalte feţe bisericeşti, ce văd în Biserică vreun partid
religios cu orientare creştinească sau un domeniu personal, mai clar, Biserica
drept instituţie unde gîndirea antiecumenistă este primită ca păcat
de neascultare adică nesupunere faţă de legile partidului, abatere pedepsită
prin metode de îngrădire comunistă.
Cum istoria se repetă, începutul a ceea ce a fost demarează sub
o nouă formă în anul 1994, cînd din dispoziţii oficiale bisericeşti
se începe propaganda ecumenistă în învăţămîntul
teologic şi la nivel de mass-media pentru reeducarea maselor.
Concret, roadele ecumenismului românesc se arată
prin semnarea acordului din acelaşi an de la Balamand-Liban cînd
făţiş se vădesc cine sunt cei ce fac mărturisirile de apostazie de la dogmele
dreptei credinţe ortodoxe, ce urmăresc şi cum se vor orienta pe viitor dezideratele
liderilor ecumenişti. Imediat evenimentului s-a declanşat infestarea premeditată
a programei de învăţămînt teologic, docilă acum noilor planuri
europene de integrare în comunismul religios, ce vizează, printre
altele, reducerea locurilor şi anilor de studiu, precum şi eliminarea disciplinelor
fundamentale şi apologetice.
În cele 14 facultăţi de teologie din România,
din anul 1996 o nouă materie a devenit obligatorie: "ecumenismul ortodox",
care - profitînd de răstălmăcirile istorice şi de desfiinţarea catedrelor
de Apologetică, Spiritualitate şi Mistică -, reaşează Ortodoxia într-o
nouă viziune, lepădată de "balastul" dogmatic şi "învechitele" canoane,
promovînd în schimb halucinaţiile înşelaţilor occidentali
ce văd Biserica lui Hristos deplină numai prin aderarea Ortodoxiei la normele
şi rigorile apostate ale celorlalte culte.
Momeala "ecumenismul ortodox" a fost înghiţită
de către unii ierarhi ce nu văd prin această deschidere o profanare a Bisericii
şi o pustiire a Ortodoxiei, ci urmărind o glorie lumească şi papistaşă
a Ortodoxiei administrează Biserica ca o instituţie, oferind cadrul perfect
pentru crearea unei noi religii universale şi reînnoite după norme
secularizante.
Paralel cu platformele de învăţămînt teologic
universitar, în ultima perioadă s-au ridicat, pe lîngă principalele
facultăţi de teologie, aşa numitele institute ecumenice, unde cu importante
finanţări venite din Apus se pun bazele şi se creează infrastructura viitoarei
biserici ortodoxo-ecumenistă, prin conferinţe şi cursuri interconfesionale,
excursii şi vizite reciproce de apropiere şi recunoaştere, diverse seminarii,
tabere, proiecte, emisiuni radio-TV ecumeniste, al căror mesaje şi manifestări
erodează simţul ortodox-naţional şi deformează conştiinţa ortodoxă română.
Un loc important în manifestarea ecumenismului
românesc îl ocupă "Săptămîna de rugăciune ecumenică" ţinută
în luna ianuarie a fiecărui an, unde laolaltă se adună clerici ortodocşi
cu catolici şi protestanţi pentru a săvîrşi rugăciuni în comun,
cu texte adaptate la psihologia maselor, punîndu-se accentul pe hulitoarele
precepte de "unire între credinţe" şi "unitate a bisericilor". Acest
fenomen dă de gîndit conştiinţei bisericeşti prin validitarea necanonică
ale acestor nesăbuite fapte, mai ales de prelungirea lor, în unele
locuri, prin slujirea succesivă, pe acelaşi altar, a misselor latine, greco-catolice
şi liturghiilor ortodoxe.
Odată cu primirea papei în România la
anul 1999 s-a făcut justificată promovarea cultului marilor înşelaţi
ai catolicismului, rămăşiţele neputrezite ale lui Francisc de Assisi şi
Anton de Padova adeverind puterea afurisaniei de către Sfintele Soboare.
Cu toate acestea, cel din urmă a beneficiat de o călduroasă primire anul
acesta din partea multor ierarhi ortodocşi.
Deosebind în duhul discernămîntului patristic
faptele pomenite, putem grăi fără a greşi că dorinţa de bine a omenirii
este aşa de pervertită, încît este şi va fi impulsul călăuzitor
şi lucrător către întemeierea împărăţiei lui Antihrist. Aici
trebuie conştientizat răul ce-l făptuieşte ecumenismul în întreaga
lume, ca viciu teologic şi duh de secularizare ce se regăseşte la baza fiecărui
nivel social: mîntuirea omului nu mai vine din Biserică ci din grija
organizaţiilor sociale sau a statului prin progres şi bunăstare, hrana
duhovnicească a sufletului nu mai este dată de harul Bisericii ci de renaşterea
idolatriilor şi vieţuirea pătimaşă, adevărul Bisericii nu-l mai întruchipează
Hristos ci ecumenismul prin întocmirea noilor legi "bisericeşti"
ale Noului Veac Antihristic.
Dar acestea sunt doar forme de manifestare. Fundamental,
ecumenismul este un duh rău ce se manifestă ca o plagă polimorfă ce se
mulează pe profilul psiho-social al fiecărei comunităţi, etnii sau ţări
pentru ca mai apoi să se manifeste ca un bun (dat) al acestora. Ecumenismul
pentru ortodocşi vrea să fie biserica, scop pentru care mereu se înnoieşte
pe sine, îşi modifică permanent principiile şi îşi adaptează
obiectivele, transformîndu-se cameleonic într-un pan-ecumenism,
fiind de fapt o iluzie, o adunare de idei utopice ce amăgesc ca o vrajă şi
atrag doar pe cei ce nu cunosc sau ignoră Ortodoxia Sfinţilor Părinţi. Ecumenismul
vrea să pară adevărata faţă, tradiţie şi virtute a Ortodoxiei. Dacă nu vom
privi ecumenismul ca o erezie, el va ajunge să fie ortodoxie. Iar monahismul
are - ca şi pe vremea comunismului - de ales între a se ecumeniza sau
a nu mai fi deloc. Ecumenismul este virusul cu mii de feţe ce străluceşte
ca un idol umanităţii şi lucrează prin dorinţa de bine antihristic din fiecare
om.
Cu toate acestea, dacă ar fi ca să răspundem la întrebarea
"Este România o ţară ecumenistă?" răspunsul care se cuvine nu poate
fi decît unul singur: "Încă nu". În ţara noastră doar
structurile învăţămîntului teologic şi cele ierarhice sunt ecumenizate
respectiv ecumenizante, majoritatea monahismului în frunte cu Bătrînii
Ortodoxiei şi poporul binecredincios fiind şi luptînd împotriva
acestei erezii apocaliptice.
Iată de ce soluţiile prezentate aici de faţă sunt
posibile numai prin împreună-lucrarea tuturor celor care cred că
ecumenismul este pan-erezia celor de pe urmă veacuri:
1. Întărirea comuniunii în sobornicitatea Bisericii prin
prezenţa ierarhilor ortodocşi ai celorlalte Biserici la marile evenimente
BOR, mai înainte de a ajunge un obicei prezenţa papistaşilor la aceste
hramuri. Este bine să înţelegem că abaterile şi căderile din BOR
sau altor BO vor fi abaterile şi căderile celorlalţi în cel mai scurt
timp.
2. Crearea unei baze de date anti-ecumenistă, cu documentare patristică
şi scripturistică, accesibilă tuturor celor ce vor să studieze apologetica
ortodoxă contemporană sau să combată din punct de vedere ortodox erezia ecumenistă.
Pentru a facilita mediatizarea, propunem alocarea de servere care să găzduiască
situri şi forumuri cu informaţii la zi despre pulsul anti-ecumenismului
în lume.
3. Redactarea de către o Comisie Teologică Ortodoxă formată din teologi
clerici şi laici, a unei Epistole de înştiinţare ce să arate pericolul
ce-l reprezintă neo-ecumenismul, semnată de toţi bine-credincioşii şi trimisă
tuturor patriarhiilor şi episcopiilor ortodoxe din toată ţara.
4. Similar, să se facă analizarea şi propunerea, separat sau în
amintita scrisoare, a mărturisirii de credinţă ortodoxă împotriva eresului
ecumenist, şi înaintată tuturor Bisericilor Ortodoxe pentru a se organiza,
întruni şi a da un răspuns într-un viitor sinod pan-ortodox.
Toti Sfinţii Părinţi mărturisesc într-un glas: de la Răstignire
Biserica s-a făcut jertfitoare, de la Înviere Biserica este biruitoare,
şi de la Cincizecime Biserica este desăvîrşit-mîntuitoare. Numai
Biserica Ortodoxă reuneşte toate aceste harisme, căci numai ea este Biserica
cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească, de la Întemeietorul
şi Capul ei – Iisus Hristos Dumnezeu. Numai Biserica Ortodoxă a biruit
veacurile neatinsă, nepătată şi neîntinată, numai Biserica Ortodoxă
a dăruit lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, numai Biserica Ortodoxă
va fi singura ce va purta război împotriva falselor biserici ce vor
încerca să o uzurpe.