de ieromonah Maxim Petrariu

 Una dintre ilaritãtile ce înfierbântã astãzi delirul eclesiologic este ecumenismul

 A doua jumãtate a veacului XX a fost decisivã în abordarea directã a unei probleme capitale, dezvoltatã în sânul crestinismului; este vorba de schisma cea mare cu consecintele ei inevitabile. Optiunea Bisericii Ortodoxe, dupã Conciliul II de la Vatican, în care s-a ajuns la promovarea unui supercult al papalitãtii, a fost subredã si  interpretabilã. Ortodocsii au început sã se întâlneascã cu protestantii si, mai ales ,cu anglicanii, spre a desãvârsi prin dialog si concepte cãldute opera Sfântului Duh. Protestantii atât au asteptat si aceasta nu pentru cã ei ar fi dornici de împãcare, ci, în special, datoritã faptului cã le lipsea acreditarea din partea Bisericii Ortodoxe. Imediat au pus banii pe masã, au organizat în hoteluri si saloane scumpe întâlniri interconfesionale, vezi Doamne, cãutau sã descopere fondul comun dintre confesiuni, spre o posibilã unire în viitor. Ortodocsii au uitat cã între învãtãtura cea adevãratã si erezie este un drum lung, ca de la virtute la viciu. Sã fi crezut Rãsãritenii, din naivitate sau exces de zel, cã vor putea aduce la dreapta credintã o lume plinã de rationalism pânã si în cele mai cucernice manifestãri? Mã îndoiesc, mai degrabã înclin sã cred cã douã lucruri au condus la aceastã atitudine desuetã în raport cu conservatorismul Traditiei: mai întâi ar fi posibilitatea -doveditã azi-cã ni s-a întins o cursã prin jocul politic mondial; iar în al doilea rând am putea spune, fãrã sã gresim, cã ierarhia si teologii ortodocsi s-au despãrtit de spiritul paterical, pierzându-si discernãmântul si fermitatea în fata ereziei. Nu pledez pentru o Bisericã închisã în stereotipii triumfaliste, dar, conform dogmelor si canoanelor, si mai ales aidoma atitudinii Sfintilor Pãrinti, Biserica drept mãritoare nu poate sta la tratative cu cei ce în mod vãdit infirmã dogmele revelate în virtutea unor rationamente personaliste. Stiu foarte bine cã spiritul ortodox este împãciuitor, comuniant si comunitar, stând la baza binelui, milosteniei si a bunei întelegeri, dar mã întreb: poate el avea ceva bun si necesar în dialogul cu urmasii celor ce vreme de sute de ani au încercat sã ne distrugã credinta sau sã ne piardã sufletul? Au ajuns teologii protestanti, care strigã sus si tare cã Dumnezeu s-a separat de lume definitiv sau chiar cã a murit, sã ne învete pe noi smerenia sau -cum spun ei prin precepte masonice- "toleranta" si "reconcilierea"?

 Dati-mi voie sã mã îndoiesc pentru cã stiu cã dincolo de diplomatia de circumstantã se ascunde diavolul cel ispititor.

 Si acum vom vorbi despre cel mai întunecat aspect al acestei comunicãri.
La baza Miscãrii Ecumenice stã Consiliul Europei Printr-un silogism simplu, ajungem la o ipotezã demonstrabilã: miscarea ocultã stã la baza acestui demers ispititor. De ce?, veti întreba, si chiar dacã ar fi asa , nu este oare bine? Orice om normal, care cunoaste strategiile satanice, întelege cã Noua Ordine Mondialã preconizeazã acel "paradis terestru" cu o singurã religie (dacã o mai fi nevoie),cu pace bucurie si belsug. Unica religie va fi una sincretistã, împãciuitoare, adunându-i laolaltã în panoplia cinstitoare pe Iisus, Buddha, Arie, Luther si eventual si Allah. Desigur cã teologii nostri ecumenici refuzã sã creadã aceastã ipotezã. E prea frumos demersul lor crestinesc, mai ales când este condimentat cu câte o vizitã prin Germana , Austria sau Anglia. Dar corifeii civilizatiei sincretiste nu gândesc chiar asa, ei stiu întotdeauna în ce sã investeascã banii, având avangarda protestantismului, adicã religia nimãnui si a tuturor ideilor, care mai de care mai bizare. Protestantii nu au un obiect clar de rapoarte atâta vreme ,vreme cât nu au dogme si idolatrizeazã conceptul de libertate. Anticrestinii stiu pe ce mizeazã, iar noi, pentru o excursie în vest si un dolar în buzunar, repetãm crestineste fraze si discursuri stupide. Teologia se aflã într-un mare impas.

 Moda lumii si politica, de care fuge mereu teologul, îl determinã indirect la compromis, si aceasta pentru cã nu duce o viatã curatã si luminoasã. Un singur pãcat lãsat în noi deschide poarta celorlalte. Asa se naste fariseismul, pudoarea obtuzã si mai ales serenada conceptualã, în afara oricãrei traditii, care se manifestã în acest activism pacifist. Un ierarh ortodox a spus într-o conferintã la Cluj ,în 1994 ,cã "Miscarea Ecumenicã a luat o altã turnurã.

 Despre orice se discutã, despre rãzboiul din Golf, despre culturile de grâu din Vietnam, dar numai despre ce trebuie nu! "Aceastã afirmatie vine de la un reprezentant de seamã al ecumenismului.Totusi, un alt ierarh transilvan declara: "Cine este împotriva ecumenismului este un handicapat!!! " Aproape neverosimilã aceastã atitudine, ea dovedeste, încã o datã ,cã am pornit pe un drum gresit. Ecumenismul mai apare, culmea ironiei, ca si disciplinã de studiu la institutele teologice din tarã. Oare de ce si la sugestia cui? Ce moment greu trãim, dacã am ajuns, în aceste momente, sã ne cerem iertare, în timpul sedintelor ecumenice, pentru trecutul nostru aspru si conservator. Asadar, Pãrintii si Natiunea Românã au fost, datoritã iubirii de Ortodoxie si de Neam, lupii cei rãi, iar strãinii au fost oile blânde, care mereu au plecat capul si au suferit nenorociri si obidiri. Iatã, deci, unde au ajuns teologii celor mai mari adevãruri. Iatã cum ne uitãm demnitatea datoritã pãcatelor. Sinteza religiilor nu o face omul ci Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh. Handicapati sunt cei care au infirmat, datoritã încrederii în minte, cea mai autenticã si mai clarã Revelatie a lui Dumnezeu. Si sã nu ne mai acuze acesti oameni, când vrem sã ne vedem de credinta noastrã, cã nu suntem toleranti, cãci noi nu am ridicat nici un deget asupra vreunui om; în acelasi timp, hãrtuiala lor prin amenintãri politice si financiare este de o intolerantã crasã si vrednicã de tot dispretul. Voi încheia prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "De omul eretic dupã o vorbã sau douã depãrteazã-te de la el."