Vorbire  si  viatã

     Problemele relatiilor interconfesionale au ajuns un subiect aproape obsedant de discutie în zilele noastre. Se depun eforturi, mai mult sau mai putin sincere, pentru a se crea întîlniri si deschideri sau mãcar iluzia lor. La noi cel putin, în spatiul românesc, ceea ce înainte se trãia simplu, si se rezolva la fel de simplu, convietuirea celor de religii diferite, atîta cîtã era ea, ajunge astãzi sã fie vorbire la nesfîrsit, fãrã ca aceste dezbateri sã lase sã se întrevadã vreun liman izbãvitor. În ciuda aparentelor, pe mãsurã ce vorbesc, oamenii apartinînd diferitelor religii par mai degrabã sã se distanteze, si adesea nu numai unii fatã de altii, dar, mai grav, si fatã de ei însisi. Inflatia nu este bunã nicãieri. Cei care vorbesc mai mult sunt cei care nu trãiesc. Ei îi instigã cel mai adesea, manipulator,  pe cei implicati sã scoatã sabia, dupã care, nu o datã, se eclipseazã în spatele unor discursuri fãtarnic corecte.

    Necesitate

    La ce bun religia? Cît de actualã este ea astãzi? Este ea resimtitã ca liberatoare sau drept constrîngãtoare de cãtre omul zilelor noastre? În ce mãsurã ajunge sã se raporteze astãzi credinciosul la religia sa, tot mai mult, în termenii plãcerii hedoniste si ai comoditãtii? Mai este omul în stare de sacrificiu sincer si total pentru Dumnezeu? Rãspunsurile pot fi felurite, dupã gradul de trezie spiritualã al fiecãruia. Într-un fel, un rãspuns îl dã Mircea Eliade atunci cînd vorbeste de existenta unui homo religiosus. Este omul general, al întregii istorii. Dar mai este ceva: Dumnezeu existã! Ca atare, omul va simti totdeauna, constient sau inconstient, o orientare polarã spre El, un dor de negrãit si presant. Va cãuta sã si le ostoiascã fie într-o cãutare singularã, cel mai adesea supusã rãtãcirii nesfîrsite, fie într-una comunitarã, constituitã în urma experientei comune, istoric acreditatã, a unei religii, care, pe cît se poate, sã rãspundã cel mai apropiat tensiunilor sale interioare.  

    Evolutie sau ierarhie?

    Existã o evolutie a religiilor? Destui istorici ai domeniului par sã acrediteze aceastã variantã teoreticã. Fetisism, naturism, animism, totemism, magism, idolatrie, politeism, henoteism, monoteism..., iatã cam care ar fi cîteva dintre treptele scãrii propuse. Evolutia societãtii umane ar fi fost însotitã si de evolutia religiei.  În fapt, nu este vorba de o evolutie, ci de o ierarhie, provenitã din cãderi si din urcusuri succesive, diferite. Pînã astãzi unii sunt idolatri, în ciuda studiilor lor superioare si aprofundate.

    Dar în ce fel poate fi afirmatã corect o  ierarhie a religiilor? Dincolo de convingerea subiectivã a fiecãruia (de tipul nici cã-mi pasã, nici cã-mi pasã,/ c-a mea e mai frumoasã), s-ar putea afla criterii obiective de apreciere? Poate un om sã spunã cã apartine unei religii, dacã nu-si revendicã superioritatea ei doctrinarã absolutã, prin sustinerea unicitãtii valabilitãtii ei integrale? Oare nu calea cea mai corectã si sigurã de a se întîlni cu Dumnezeu adevãrat din Dumnezeu adevãrat o cautã omul?  Sau poate el rãmîne între locuri (într-un soi de no man's land religios), cu vana senzatie sau pretentie cã le poate întelege si cuprinde (mental) pe toate? Cu alte cuvinte ar putea exista un soi de "punct zero", absolut neutru fatã de toate religiile? Dacã o fi, este chiar zero, valoric vorbind, cãci de acolo el nu s-ar putea explora competent si eficient în jur.

    Existã, totusi, întotdeauna, în om, în sufletul sãu (venind din suflarea de viatã a lui Dumnezeu), dacã este cu adevãrat atent la sine, ceva esential care-i spune ce este bine si ce este gresit. Este ceea ce s-a numit constiintã primarã. Pentru corecta deslusire a întelesurilor ce subîntind lumea aceasta, datã nouã spre comunicare cu Dumnezeu (una dintre tezele dezvoltate teologic de Pãrintele Dumitru Stãniloae), Pãrintii Bisericii au ajuns la concluzia cã inima trebuie sã fie mintoasã, iar mintea inimoasã. Este cu mult mai mult decît o simplã conlucrare între inteligentã si sentiment, ci întîlnirea într-o unire misticã ipostaticã.  

Fatalitate?

Este apartenenta unui om sau chiar a unui neam la o religie anume un dat fatidic: o binecuvîntare sau un blestem? În ce mãsurã o religie este însusitã si asumatã constient de un om sau de o natie? Sau în ce mãsurã rãmîne ea numai o coloraturã spiritualã arbitrarã, datoratã statutului geo-politic sau meandrelor istoriei? Si rãspunsul la aceste întrebãri este dependent de gradul implicãrii în religia respectivã, al asumãrii ei.

Cel mai adesea omul are descendente etnice sau familiale într-o religie, iar un neam rãdãcini istorice. Omul se "trezeste" (ca sã preluãm o bunã exprimare tãrãneascã) prin familia sa într-o religie. Neamul si-o revendicã istoric. Religia devine nu o datã componentã etnicã. Este de dorit o religie nationalã? Multe intolerante provin din instituirea unui (pretins) caracter national al unei religii sau tocmai din lipsa unei religii asumatã ca nationalã? În realitate, o natiune apartine unei credinte, nu invers.

    Unii rãmîn la stadiul de înscriere molcomã în religia pe care au mostenit-o, fãrã sã se întrebe prea mult asupra ei. O privesc ca pe un dat sau, în cazul mai bun, ca pe un dar. Este, de altfel, o cale recomandatã de multi. Altii doresc sã-si realizeze religia si atunci o supun unei minime cercetãri critice sincere. Rezultatul unei astfel de analize, duse pînã la capãt, plecate de la propriile scripturi si de la propria traditie, ajutate si de comunicarea personalã (directã sau livrescã) cu marile personalitãti duhovnicesti, ar trebui sã fie ori o asumare totalã a religiei respective, ori renuntarea la ea si aflarea unei alteia, care sã rãspundã mai corect  realizãrii comunicãrii cu Dumnezeu. Si totusi, în acest din urmã caz, nu poti sã intri la raionul cu religii ale lumii si sã-ti alegi una dupã gust si pe mãsurã, cum ai alege o armurã. În final, religia este si un rãspuns la un apel exterior (al lui Dumnezeu), care ti se adreseazã din interior (setea de Dumnezeu venind din chipul Lui, pecete prezentã în orice om). Însã Dumnezeu nu vorbeste numai individual, ci si comunitar (istoric, etnic, geografic etc.). Religia nu este o problemã strict individualã, cum încearcã unii sã o sugereze, marginalizînd-o, ci una primordial comunitarã.

    Sigur, sunt si "chiulangii", pentru care problema religiei se pune în termenii comoditãtii (morale, culturale etc.). Dar, o religie care se respectã si care-i respectã pe aderentii ei cere eforturi, exercitiu, purificare, rafinare spiritualã, cu un cuvînt necesitã ascezã. Cel ce cautã într-o religie parcurgerea si aprofundarea proprie a unei cãi deja deschise de Dumnezeu si lãrgite de Traditie, se va simti mai comod sufleteste tocmai într-o ascezã exercitatã cu mai multã exigentã, practicatã în deplinã libertate.

    "Religii"?

    Mai multe religii ar vrea sã însemne ori mai multi dumnezei, oarecum echi-valenti si con-curenti, ori mai multe cãi de a-L cãuta si de a-L descoperi pe Dumnezeu (Unicul!). Cît timp omul cautã numai prin propriile eforturi, aceastã pluralitate poate fi înteleasã, pusã pe seama limitelor sale. În momentul în care Dumnezeu  intervine El Însusi într-ajutor si Se reveleazã personal, datele problemei se schimbã. Orice neatentie sau alterare a Revelatiei este vinovatã. Dar Se reveleazã Dumnezeu în aceeasi mãsurã tuturor? Am putea spune cã El, fiind Cel Ce este (Iesirea 3, 14), Se reveleazã, pur si simplu, în existenta Sa purã si simplã, într-o manierã personalã accesibilã, dupã credinta noastrã. Capacitatea de sesizare a Revelatiei poate diferi, însã, de la om la om, dar si de la neam la neam (neam poate acoperi determinãri tribale, etnice, rasiale etc.). Talantii nu se împart egal, si nu stii niciodatã dacã este mai fericit cel cu multi sau cel cu putini. Cei dintîi sunt, oricum, mai supusi riscului. Atît cîstigurile, cît si esecurile le pot fi mai mari. Efortul de receptare este si el personal, depinzînd de buna "strunire" a vointei (= a o face sã alerge cum se cuvine pe strunele adevãrului). Dar ceea ce este sigur este faptul cã Dumnezeu nu poate sã Se reveleze, în nici un caz, în mod contradictoriu. De aceea nici nu pot fi religiile "egale" în momentul în care se contrazic din punct de vedere doctrinar.

    Apartenentã

     Pentru omul care-si asumã pînã la capãt, pînã la rãdãcina fiintei sale, o religie, ceea ce înseamnã si apartenenta la Bisericã (as evita sã spun la "o" Bisericã, deoarece nu e vorba de institutii analizabile sociologic, ci Trupul mistic unic al lui Dumnezeu unic), problema se pune în termenii observatiei asupra sinelui si asupra lumii înconjurãtoare. Omul serios poate avea dubii, eventual, în legãturã cu capacitatea sa de cuprindere a lucrurilor, dar nu se va îndoi, îndeobste, de cea a Bisericii (în mãsura în care a ajuns sã o descopere, sã o realizeze si sã o asume ca a sa), în mersul ei istoric, mereu filtrînd si limpezind doctrina, deslusind revelatia. Or, dupã credinta crestinã, Hristos este Revelatia deplinã.

    Numai cel bine ancorat în adevãrul credintei sale poate fi liber si se poate întîlni cu totalã deschidere si disponibilitate cu celãlalt. Altfel, el nu este decît un vagabond religios, un pierde-varã al credintei (fierbintele ei - cf. Apocalipsa 3,15), un ins lipsit de credibilitate.

Identitate si  unitate

     Coexistã în om nevoia de identitate (personalã si de neam) si dorul de unitate originarã. Amîndouã s-ar vrea realizate prin si în cadrul religiei. Identitatea se doreste afirmatã, dupã cãdere, si prin religie proprie (cu determinãri, adesea, rasiale sau nationale). În aceste cazuri, nu corectitudinea credintei conteazã totdeauna în primul rînd, ci dorinta ca ea sã fie deosebitã si proprie. Dimpotrivã, în ceea ce priveste unitatea, în cazul ei prevaleazã, pentru credinciosul atent la conditia relatiei sale cu Dumnezeu, corectitudinea reflectãrii mesajului divin revelat. În cadrul crestinismului, Catolicismul a încercat sã obtinã universalul, în timp ce Ortodoxia a încercat sã afle solutia echilibrãrii universalului cu nationalul. Unitatea de tot centralizatã catolicã ar vrea sã subsumeze aritmetic identitãtile locale, Ortodoxia ar dori sã le promoveze unicitatea unitarã, armonizînd în cadrul lor universalul, în toate nuantele sale convergente. În acest sens, Ortodoxia este mai aplecatã asupra exprimãrii  personale a universalului, în timp ce catolicii accentueazã unitatea ontologicã a individualelor. Dar amîndouã aceste credinte crestine tin mult la unitate, ceea ce pare sã nu intereseze atît de mult Protestantismul, în mod afirmat subiectivist. Ceea ce propune Protestantismul din totdeauna este o Adunare, nu o unire realã.

 Ecumenisme  si  ecumenism 

    Vînturatã exasperant în zilele noastre, notiunea de ecumenism este practic uzurpatã în continutul ei clasic. În general, douã sunt tipurile de ecumenism propuse.

    Unul ar fi acela al ecumenismului -  ghiveci, în care toate religiile se amestecã de voie, dupã (lipsã de) gust. Se preconizeazã ajungerea la o religie sinteticã, o strutocamilã mult mai complicatã si, pînã la urmã, mai monstruoasã.

    Un altul este servit dupã ecuatia urmãtoare: ecumenism = relativism + laxism + sincretism. Se sustine cã toate religile sunt cãi egal revelate si corecte pentru a ajunge la Dumnezeu. Or fi mai multe drumuri (cãrãri), dar unele sunt rãtãcitoare.

    De obicei, cavalerii cei mai înversunati ai acestor tipuri de ecumenism, pînã acum cu productii cel mult debile, sunt dintre aceia neimplicati solid într-o religie sau dintre cei care plutesc în derivã printre religii.

     La scara mai redusã a crestinismului, au fost lansate în acest veac teorii otioase, cum ar fi aceea a ramurilor (trunchiul comun al religiei primare crestine a generat ramuri cu egalã îndreptãtire si valabilitate) sau cea a complementaritãtii (fiecare dintre confesiunile crestine a pãstrat "ceva" din credinta originarã, si toate combinate ar da întregul).  Constituie o  capcanã si conceptia cã diferitele confesiuni crestine sunt numai forme diferite ale aceleiasi religii. Într-o religie serioasã, formele nu sunt aleatorii sau arbitrare, ci acoperã epidermic continutul doctrinar.

Ar fi totusi copilãresc si iresponsabil sã spui cã toate religiile (sau o bunã parte din ele) sunt egal adevãrate si fiecare om religios poate merge-n calea-i la fel de voios si lipsit de griji.  Noi pãstrãm pentru ecumenism acceptia pe care a cãpãtat-o el în sirul Sinoadelor ecumenice, a toatã Biserica. Se intra acolo spre discutarea unor probleme doctrinare sau canonice în divergentã si se iesea cu o doctrinã unicã lãmuritã si însusitã. Dizidentii nu erau exclusi, bineînteles, de la viatã, dar erau considerati ca autoexclusi de la Viatã, de la Adevãr, de la Cale, din Bisericã, mai pe scurt: eretici. Biserica veche întelegea sã fie coerentã si consecventã. Ea stia sã se facã asistatã si în acest fel, al Sinoadelor ecumenice, de Duhul Sfînt. Ele rãmîn pînã astãzi normative.

Fariseism

    Dacã tot sunt diferitele religii cam acelasi lucru, de ce nu cedeazã nimeni? Tocmai pentru cã diferentele, cît de insignifiante ar pãrea ele unora, apar ca esentiale (tinînd de esenta lucrurilor) celor înscrisi asumat într-o religie. Fiecare încearcã sã explice celuilalt, mai totdeauna, cã deosebirile sunt neesentiale si nesemnificative, dar îi cere totdeauna ca el sã cedeze, fãcînd compromisuri.


    Scripturile, îndeosebi Vechiul Testament, Îl prezintã pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al luptei. Domnul este viteaz în luptã (Iesirea 15,3 - Cîntarea de slavã a lui Moise), El întru dreptate judecã si se rãzboieste (Apocalipsa 19,11). Una dintre armele lui Dumnezeu este sabia gurii Lui (Apocalipsa 2,16), Cuvîntul (Adevãr si Iubire), asadar. Cuvîntul-Hristos ne spune fãrã menajamente inutile: Sã nu socotiti cã Eu am venit s-aduc pace pe pãmînt; n-am venit s-aduc pace ci sabie (Matei 10,34). Dumnezeu nu luptã niciodatã pentru Sine, cãci El nu este niciodatã în primejdie. Lupta Sa o dã pentru credinciosii Sãi si pentru cei alesi ai Sãi (Iesirea 14.14; Iosua 23,3;  Neemia 4,20). Rãzboaiele drepte ale acestora sunt si ale Lui (2 Paralipomena 20,15). Aceasta ar trebui sã ne dea curaj si liniste în luptele noastre. Ca Psalmistul, putem chiar invoca iesirea lui Dumnezeu la luptã în apãrarea noastrã: luptã împotriva celor ce se luptã cu mine! (Psalmul 34,1).


     Dar, cel putin la fel de mult, Dumnezeu apare ca un Dumnezeu al pãcii (1 Corinteni 14,33 - pacea pusã aici în oponentã cu "neorînduiala") Care va zdrobi pe satana (Romani 16,20). El este cu noi, si cu El ne cere Apostolul sã ne însotim (Romani 15,33; 2 Corinteni 13,11; Filipeni 4,9) si sã trãim în pace (2 Corinteni 13,11). El sfinteste (1 Tesaloniceni 5,23), El ne dã pacea-n toatã vremea si-n tot chipul (2 Tesaloniceni 3,16), El este Cel Ce L-a sculat din morti pe Domnul nostru Iisus (Evrei 13,20). El pune-va capãt rãzboaielor pînã la marginile pãmîntului, arcul va sfãrîma si va frînge arma, iar pavezele în foc le va arde (Psalmul 45,9).

Hristos a venit de la nastere vestit ca aducãtor de pace si bunãvoire pe pãmînt (Luca 2,14). Dupã Înviere, mesajul dintîi a fost acesta: Pace vouã! (Ioan 20,19.21), pus alãturi de Nu vã temeti! (Matei 28,5) si Bucurati-vã! (Matei 28,9). Pace, curaj, bucurie - iatã triada mirificã si tonifiantã a Învierii. Sigur, bãtaia principalã a mesajului Învierii este spre pacea interioarã, însã si pacea exterioarã nu poate surveni decît în urma unei pacificãri interioare.

Pacea omului nu poate fi decît în Hristos. Pacea înseamnã ea însãsi o biruintã mai mare decît orice rãzboire. Hristos a biruit prin pace, omul nu poate birui decît tot asa (Ioan 16,33). Rãzboaiele sunt multe, pacea este unicã în substanta ei.  


    Sunt si rãzboaie interioare, nevãzute. În primul rînd, rãzboiul cu rãul din tine. Numai cine nu-si poartã rãzboiul interior, are timp de cel exterior si îi place, ca atare, sã se producã astfel. Rãzboiul interior este cu adevãrat necesar si roditor de pace.


    Sunt "rãzboaie" pe care esti obligat sã le porti. Trebuie sã porti "rãzboi" pentru adevãrul dreptei credinte, dar singura armã biruitoare rãmîne iubirea. Pare o banalitate. Dar folosirea iubirii în luptã a ajuns cu totul exceptionalã, banalitatea zilnicã fiind lupta fratricidã dezlãntuitã.  Apostolul neamurilor pare obsedat de ceea ce el numeste lupta cea bunã, mai ale în Scrisorile cãtre ucenicul sãu Timotei. Miza acestei lupte, care constã în principal în vestirea Evangheliei (1 Tesaloniceni 2,2)  si  în mãrturisirea dreptei credinte, este eshatologicã: Luptã-te lupta cea bunã a credintei,  cucereste viata vesnicã la care ai fost chemat si pentru care mãrturisirea cea bunã ai mãrturisit fatã de martori (1 Timotei 6,12). La sfîrsitul vietii, în pragul înfãtisãrii la tronul de judecatã divin, numai cu aceastã luptã "se laudã" Sfîntul Pavel, altfel deloc sãrac în merite: Lupta cea bunã am luptat, cãlãtoria mi-am împlinit-o, credinta am pãzit-o. (2 Timotei 4,7).

    Experienta propriei lupte, îl face pe Apostol sã-i îndemne si pe ceilalti crestini la sustinerea ei, îmbrãcîndu-se în armura luminii (Romani 13,13; a se vedea si Efeseni 6,10-19, unde înarmurarea si înarmarea crestinului luptãtor sunt redate in extenso), în Iisus Hristos (Romani 13,14, ceea ce se realizeazã prin botez si prin perpetuarea lui euharisticã), întru toate înfãtisîndu-ne pe noi însine ca slujitori ai lui Dumnezeu (...) în cuvîntul adevãrului, în puterea lui Dumnezeu; prin armele dreptãtii (2 Corinteni 6,4.7). Un alt Apostol, Iuda, îndeamnã în acelasi fel: Sã vã luptati pentru credinta care o datã pentru totdeauna le-a fost datã sfintilor. (Iuda 3).

    Cu toate cã omul, lupta crestinului autentic este cu precãdere spiritualã (2 Corinteni 10,3-4). Este o luptã ce trebuie purtatã, în egalã mãsurã, individual si comunitar: sã aud despre voi cã stati într-un singur duh, într-un singur suflet luptîndu-vã pentru credinta Evangheliei (Filipeni 1,27).


    Rãzboiul interior este însotit cel mai adesea de lupte exterioare. Cu necazurile, cu ispitele. Crestinul, datoritã conditiei sale existentiale alese, este mai expus acestor lupte, ca orice veritabil ostas aflat mereu în prima linie a frontului. El luptã fie direct, fie prin simpatie si con-pãtimire (Evrei 10,32). El luptã pentru sine, dar mai ales pentru altii. Lupta sa nu face niciodatã victime, ci totdeauna încearcã sã salveze. Pãrintele este dator sã lupte fãrã fricã, cu nãdejde în Dumnezeu, pentru fiii sãi duhovnicesti (Coloseni 2,1), capul familiei pentru toti ai casei (Neemia 4,14) etc. Este o luptã neostenitã, acompaniatã de teribile temeri (2 Corinteni 7,5). Izbînda poate fi asiguratã numai de conlucrarea cu Dumnezeu, de transparenta celui care se osteneste luptînd la lucrarea lui Dumnezeu în el (Coloseni 1,29). Miza tuturor luptelor rãmîne mîntuirea. Nãdejdea si încredintarea crestinilor este mai mare în acest sens: vrednic de crezare e cuvîntul si de toatã primirea; fiindcã spre aceasta ne si ostenim si suntem ocãrîti si ne luptãm, cã ne-am pus nãdejdea-n Dumnezeul cel viu, care este Mîntuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credinciosilor  (1 Timotei 4,9-10). Dar si datoriile lor sunt mai mari.


     Cu voie sau fãrã voie, unii ajung sã se rãzboiascã cu Dumnezeu.  Neglijente pãcãtoase te pot aduce în aceastã situare.  Suntem avertizati în acest sens: Nu cumva sã vã pomeniti si luptãtori împotriva lui Dumnezeu! (Fapte 5,39). Vremurile din urmã vor fi mai marcate de acest  tip de rãzboi: Ei vor porni rãzboi împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru cã El este Domnul domnilor si Împãratul împãratilor; si cei împreunã cu El, chemati si alesi si credinciosi [vor birui si ei] (Apocalipsa 17,14). Va fi timpul unui rãzboi (spiritual) generalizat: rãzboiul zilei celei mari a lui Dumnezeu Atottiitorul (Apocalipsa 16,14). Dar, pentru crestin, tot viitorul este astãzi (vine ceasul, si acum este, spune Hristos - Ioan 4,23).

    Într-un fel, se rãzboiesc cu Dumnezeu, fãrã s-o realizeze, toti cei care refuzã sã I se alãture: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea (Matei 12,30 ;Luca 11,23). Tertium non datur. Cu putin mai multã atentie la sine, fiecare poate auzi, ca odinioarã Saul, glasul tînguitor al lui Dumnezeu: de ce mã prigonesti? (cf. Faptele Apostolilor 9,4). Fiecare e chemat la un drum al Damascului si la o orbire vindecãtoare, spre strãvedere.


    Sunt cu adevãrat rãzboaiele numite ca atare religioase? Ele sunt, în orice caz, cele care au alimentat o anumitã criticã destul de acerbã a religiilor în epoca contemporanã. Însã, unul dintre Apostoli observa corect: De unde rãzboaiele, si de unde luptele dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care vi se rãzboiesc în mãdulare? (Iacob 4,1). Sfîntul Apostol Ioan este si mai categoric, arãtînd cã satana e cel care amãgeste popoarele si le adunã la rãzboi (Apocalipsa 20,8). O adunare care desface, care risipeste.

    Rãzboiul armat izbucneste atunci cînd doctrina, superficial cunoscutã, este deturnatã în ideologie, iar ideologia se cere aproape inevitabil a fi folositã ca instrument de anihilare si eliminare a celor cu care dorintele de stãpînire despoticã intrã în coliziune. Practic, în astfel de rãzboaie, motivatia religioasã este numai pretext, cauzele imediate, mãrturisite sau nu, fiind de altã naturã, de cele mai multe ori economicã, socialã sau politicã. Ca în multe cazuri, a avea luptã contra lui a fi: setea de a avea mai mult si mai usor a unora alimenteazã exercitarea unor actiuni exterminatoare mîrsave în vederea trecerii  în a nu mai fi a altora.

    În acelasi timp, si reciproca este adevãratã: toate rãzboaiele au un substrat religios, ele demonstrînd cu mare evidentã depãrtarea de Dumnezeu. Pînã la urmã, orice agresiune este o agresiune împotriva lui Dumnezeu, împiedicare tragicã de piatra Hristos (Matei 21,44), lovire iresponsabilã cu piciorul în tepusã (Faptele Apostolilor 9,5).   

    Originea mai tuturor violentelor mai constã si în faptul cã omul se face, cu teribilã plãcere, pre sine celuilalt, deodatã, procuror, judecãtor si cãlãu. Existã o mare ispitã a diabolizãrii celorlalti, a trimiterii lor rapide în iad. În ciuda numeroaselor avertismente scripturistice, nimic nu I se uzurpã mai mult lui Hristos decît calitatea de Judecãtor unic.

    Cît priveste pacea, si cea mai micã, ea îsi are originea în Hristos, ea nu poate fi decît întru Hristos. Acesta a fost scopul propovãduirii Sale printre oameni (Pe acestea vi le-am grãit pentru ca-ntru Mine pace sã aveti - Ioan 16,33).


     În mod normal, orice religie îsi constituie o clasã sacerdotalã, menitã sã rostuiascã si sã gireze corectitudinea doctrinei si a cultului aferent. Ea se organizeazã sub o formã ierarhicã. Soliditatea unei religii constã si în temeinicia structurãrii ierarhiei sale. Acest lucru depinde de mãsura în care Dumnezeu este acceptat sã se implice în constituirea ierarhiei, asistînd-o activ. Practic, pot fi observate douã ierarhii. Una institutionalã, alta spiritualã (aici în sensul de duhovniceascã). Ele pot interfera într-o mãsurã mai micã sau mai mare, dar nu ajung niciodatã sã se suprapunã (situatie idealã, paradisiacã). Important este ca cele douã ierarhii sã rãmînã într-o legãturã cît mai organicã si sã se potenteze reciproc. Cea duhovniceascã rãmîne însã sarea credinciosilor, prin ea, mai ales, se lucreazã pacea: Aveti sare întru voi si trãiti în pace unii cu altii (Marcu 9,50).

    Pînã la urmã, ierarhiile sunt cele responsabile sau chiar vinovate de derapajele rãzboinice în raportul dintre religii. Acestea au loc îndeosebi atunci cînd clasa sacerdotalã ajunge sã fie o castã în cãutare de privilegii de tot felul. Dar tot ierarhiile pot avea si meritul principal al pãcii. Ele trebuiesc stimulate de credinciosi în aceastã directie: Dar vã rugãm, fratilor, sã-i aveti în cinste pe cei ce se ostenesc între voi si sunt mai-marii vostri întru Domnul si vã dojenesc; si pentru lucrarea lor sã-i socotiti vrednici de prisoselnicã iubire. Fiti cu pace între voi (1 Tesaloniceni 5,12-13).

    În principiu, mai toate religiile preconizeazã o dispozitie pasnicã fatã de strãinii de ele, mai ales cînd sunt monoteiste, cînd acceptã un Dumnezeu unic al tuturor.     

    La bazã, lucrurile repetã în mic pe cele de la vîrf. Ciocnirile, petrecîndu-se între persoane sau între grupuri mici de aderenti, se pot stinge mai lesne. De aceea este de dorit o credintã unicã: ea ar lipsi pe cei rãzboinici de o serie de pretexte, iar fãrã pretexte multe porniri belicoase ar arde mocnit, pînã s-ar stinge, fãrã sã mai izbucneascã.

    La fel de gravã este si abandonarea de cãtre crestin a calitãtii sale clericale generale (în fiecare om existã componenta potentialã a preotiei universale), fatã de el însusi si fatã de cei din jur. El capãtã atunci o dispozitie rãzboinicã.

    Desprinderea clerului de poporul credincios, abandonul fals si formal elitist al turmei de cãtre pãstori, infuzarea de porniri violente printre aderenti genereazã si multe din numeroasele pusee anticlericale. Din pãcate, anticlericalismul pare sã fie o modã eternã, foarte adesea fãrã justificãri obiective suficiente. Sunt, desigur, unii care scriu despre cler numai "pe fatã" (de bine) - mediile eparhiale, dar si altii care scriu numai "pe dos" (adesea chiar pe dos) - mediile intelectualiste rebele. Dar numai cu ochiuri pe fatã sau numai pe dos nu iese o împletiturã ca lumea. si nici chiar cu "unul pe fatã, unul pe dos". Numai modele simpliste si rudimentare. Lucrurile sunt mult mai complexe si trebuiesc analizate fãrã prejudecãti, sine ira et studio, pentru a li se dezvãlui adevãratul continut si, eventual, a vindeca rãnile. Ierarhia este esentialã, în cer si pe pãmînt. Ea este crestinã în mãsura în care este o ierarhie a jertfei de sine si a iubirii pentru celãlalt. Ierarhia nu este destinatã sã creeze sau sã statueze inegalitãti, ci sã le îmblînzeascã. În urcusul Scãrii Sfîntului Ioan, nimeni nu este întrebat de rangurile-i vane sau de studii, ci de implicare si rodire, de purificare si de luminare.    


    O proastã alegere religioasã îl lasã pe om cu ochii în ceatã, orbit de false extazieri, expus rãtãcirii si îmbolnãvirii fiintei.

    Apoi, este plinã lumea contemporanã de tot felul de manifestãri ale unor fenomene concepute în chip fals ca avînd caracterul unor "religii" (doctrine spiritualiste ezoterice, unele sisteme politice, diverse sporturi, anumite categorii de muzicã, tot felul de hobby-uri etc.). Se confundã patima si o brumã de obisnuinte ritualistice cu religia si cu cultul. Este plinã lumea de idolatrii profane pãguboase, care deturneazã sufletul din drumul sãu firesc spre Dumnezeu si spre frumusetea Lui aureolarã.


    Convergenta religiilor poate fi gînditã a fi ontologicã si eshatologicã. Ea provine din unicitatea lui Dumnezeu (Unul Sfînt, Unul Domn), din apartenenta noastrã la un singur rai initial si la unul singur final (Ierusalimul ceresc, prin numele sãu cetate a pãcii). Divergenta apare între aceste spatii paradisiace, ca o penetrare a iadului în lume.

    Cînd pãrintele Rafael Noica afirma, cu bunã dreptate, cã omul este prin fire ortodox, nu voia sã spunã cã el apartine Bisericii Ortodoxe, ci cã este construit spre o dreaptã credintã, spre o relatie cu Dumnezeu corect dezvoltatã. Pãrintele John Breck (duhovnicesc profesor de Studiul Noului Testament la institutele Sfîntul Serghei din Paris si Sfîntul Vladimir din New York) spune cã nu se poate raporta la alti crestini decît gîndindu-se cã si ei sunt mai mult sau mai putin ortodocsi (chiar dacã nu apartin formal Bisericii Ortodoxe), cã au pãstrat, totusi, cîte ceva din dreapta credintã.

Convergenta finalã si definitivã a religiilor nu va fi decît în eshaton, cînd toate, de obste, se vor fi luminat desãvîrsit. Pînã atunci, religiile sunt marcate, mai degrabã, de divergentã, aceasta apãrînd ca o rupturã în  relatia fireascã cu Dumnezeu, în urma cãderii paradisiace, asadar. Omul a plecat de acasã risipitor si se va întoarce acasã, la Dumnezeu, îmbogãtit de cicatricile vindecãrii atîtor rãni existentiale, rãpus de dorul sînului patern, dupã ce va fi realizat cã experienta istoricã, oricît de fascinantã, rãmîne pentru el o stare dureroasã si precarã de strãinãtate.  


    Dacã-i cu putintã, pe cît tine de voi, trãiti în pace cu totii oamenii (Romani 12,18). Din pãcate nu este totdeauna cu putintã si nu tine totdeauna de noi. Hristos a prevãzut asta.


    Pace vã las vouã, pacea Mea v-o dau (Ioan 14,27)


Fericiti fãcãtorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5,9).